De mult de tot vieţuia în Istanbul un negustor care, pentru că fusese cîndva în pelerinaj la Mecca şi devenise astfel hagiu, izbutise să-şi facă faimă de om bun şi drept, dobîndind astfel încrederea tuturora. Un biet ţăran necăjit, care se smulsese dintr-ai lui şi venise la Istanbul cu gîndul să muncească din răsputeri pe unde s-o nimeri, numai ca să adune cîţiva gologani cu care să se întoarcă în satul său de baştină şi să se mai salte din mizerie, auzind de bunul renume al hagiului negustor, veni la acesta şi îi zise:
— Bun găsit, hagiule. Ți s-a dus faima în lume de drept și de cinstit. De-aia am ajuns şi eu la tine. Ia, ţine gologanii ăștia ai mei, că pe-aici mișună hoţii şi teamă mi-e să nu-mi fure plata pentru amara-mi trudă. Și cînd mi-or trebui banii, n-am decît să vin la tine şi să-i iau.
— Bine-ai chibzuit, om înţelept, răspunse hagiul. Un loc mai sigur decît ăsta pentru banii tăi nici c-ai fi putut găsi în altă parte. Lasă-ţi aici mica ta avuţie și te du făr’ de grijă.
După o vreme, țăranul luă hotărîrea să se întoarcă acasă. Se duse la hagiu:
— Iată-mă-s, am venit să-mi dai bănuții lăsați ție spre păstrare, preabunule hagiu. Şi drept răsplată pentru fapta-ţi de bine, ţi-am adus în dar năframa asta cusută de nevastă-mea…
— Ce bani? De unde bani?! se aprinse hagiul tăindu-i vorba. Vino-ţi-în fire, fîrtate! Acum te văd pentru prima oară în viaţă!
Mai încercă ţăranul să-i aducă aminte de învoiala lor, dar negustorul-hagiu, cu chipul înăsprit și vocea răstită, o ţinea întruna că nu-l cunoaște și, ca atare, n-a avut cum să primească de la el vreun ban ca să i-l dea acuma… Descumpănit foarte, bietul țăran plecă și rătăci năuc, în neştire, pe străzile marelui oraş. Avea ochii în lacrimi că își vedea zădărnicită toată truda și spulberate toate gîndurile sale de mai bine. Aşa îl întîlni soaţa beyului1 la care slujise ultima oară, cînd le tăiase lemne pentru bucătărie. Îl întrebă de ce este atît de necăjit și omul își descărcă inima.
— Nu-ţi fă griji, îi zise femeia. Mîine chiar, tot pe la vremea asta, am să mă duc la prăvălia hagiului. Tu ţine-te pe-aproape și la puţină vreme după ce-am intrat eu, arată-te și tu.
A doua zi, femeia păși în dugheana hagiului.
— Tăicuţule, îi grăi ea eu blîndețe. Bărbatul meu, beyul, a urmat frumosu-ţi exemplu, a plecat în hagialîc. Cum avem acasă un chiup2 plin doldora cu galbeni, mă tem pentru soarta lor — să nu care cumva să mă prade hoţii, doar știi cum se vîră, blestemaţii, pretutindeni…
— Știu, cum să nu știu, încuviinţă hagiul și ochii îi luciră lacom.
— În tot orașul ăsta mare de-i zice Istanbul, adică „oameni din belșug“, grăi mai departe femeia, un om mai drept și mai cinstit decît tine cu greu e de găsit. Așa gîndeşte toată lumea. Şi-așa gîndesc și eu. Am chibzuit deci că ar fi mai bine să-ţi încredinţez ţie chiupul nostru cu galbeni. Și cînd s-o înapoia bărbatul meu acasă, o să trimitem un slujitor cu un răvaș de la noi şi o să-l ia înapoi, nu fără să-ţi primeşti răsplata cuvenită.
— Parcă de răsplată-i vorba, cucoană dragă? se grăbi să răspundă hagiul, care cu greu își mai putea ascunde licărul de bucurie din ochi. Ce, pentru răsplată faci bine unui semen de-al tău aflat la nevoie?! Să-ţi ajuţi aproapele e una din cele mai însemnate porunci ale credinţei noastre. Pune de-ți adu galbenii aicea, cît mai degrabă, şi cînd vei vrea să ţi-i iei, îi găsești la mine-n prăvălie, neatinși.
Mai înainte de a-și termina vorba hagiul, ușa prăvăliei se deschise şi se ivi țăranul din ajun.
— Iată-mă-s și pe mine, tăicuțule, spuse el cu nevinovăție. Am venit să-mi iau înapoi banii pe care ți-i lăsasem în păstrare acum cîtva timp. Mi-am pus în gînd să mă-ntorc în satul meu de baștină.
— Prea bine, dragul meu, îi răspunse mieros hagiul. Uite, ține aici banii! Și fără să clipească numără în palma omului toți banii.
— Eu, acum, mă duc. Rămîi cu bine şi foarte mulţumesc pentru fapta-ţi bună, spuse ţăranul și plecă.
Chiar în clipa aceea se năpusti înăuntru dădaca soaţei beyului.
— Într-un suflet am alergat pînă aicea, buna mea stăpînă! Ți-aduc o veste bună. Soţiorul tău s-a întors chiar acum din hagialîc și doreşte să te vadă cît mai repede.
— Ei, atunci nu mai e nici o pricină să las galbenii noştri în păstrare la tine, prea cinstite hagiu. Oricum, n-am să uit bunăvoința arătată mie, zise femeia cu un zîmbet ușor şi părăsi de îndată prăvălia, urmată de dădacă, lăsînd în urmă pe negustorul-hagiu căruia, de supărare, îi pierise cu totul graiul.