Este mult de atunci, foarte mult de cînd maimuţele locuiau într-un sat, ca oamenii şi vorbeau ca ei. lată însă ce s-a întîmplat: într-o zi oamenii făcuseră o mare sărbătoare. Se auzise, „tam-tam“-ul, ziua, iar noaptea se dansă şi se bău cu nemiluita. Vinul de palmier era din belşug, mai marele satului orînduise să-l puie într-o sută de ulcioare, ba chiar în mai multe, aşezate în mijlocul satului şi toată lumea băuse, dar lui, ca mai mare, i-a stat bine să bea mai mult ca toţi ceilalţi. Şi, de aceea, de dimineaţă, la răsăritul soarelui, picioarele-i tremurau ca nişte tineri palmieri, ochii vedeau „pe dinăuntru“ şi inima-i era înveselită. Nevestele lui îl conduseră la coliba sa, dar el nu voia să meargă acolo şi o porni razna pînă ajunse în satul maimuţelor. Şi atunci fu o mare veselie. În jurul său toţi se înghesuiau, rîdeau, ţopăiau care mai de care. O maimuţă îi trăgea brîul, alta tichia, alta îi arăta limba, alta spatele şi toate se tăvăleau de rîs. Şi bătrînul plecă acasă foarte supărat.

Întors în satul său, după ce dormi bine, iată ce făcu, să se răzbune pe maimuţe: la următoarea sărbătoare puse oamenii să aşeze, în mijlocul satului, numeroase ulcioare cu vin de palmier, în care mai pusese şi o fiertură din iarbă de somnoroasă şi porunci tuturor să nu bea decît din ulcioarele cu un semn deosebit pe ele. Pofti pe maimuţe să vină la băutură. Acestea nu puteau să refuze o astfel de cinste şi deci veniră şi băură din ulcioare. De abia apucară să bea, că li se făcu somn pe loc.

Acu să te ţii! Bătrînul șef dădu ordin să fie legate vinovatele și începu jocul biciului. Ehei! Și să fi văzut hip! şi hop! În cele din urmă, maimuţele se treziră iute și-și luară la repezeală picioarele la spinare, alergînd de mama focului.