Această vacă misterioasă, fără coarne, nu avea nici stăpân, nici familie; ea trăia singură de tot, ca o văduvă, într-o colibă; ştia să împletească rogojini, să ţeasă stofe, şi vorbea ca o fiinţă omenească; avea chiar şi un pat în care se culca. Dacă cineva se strecura în taină în coliba ei, găsea toate mobilele în ordine, casa bine măturată şi uneltele curate; era o gospodărie ţinută cu multă grijă.

Această vacă, asemenea celorlalte, mânca iarbă, totuşi mânca şi orez fiert, întocmai ca femeile; dis-de-dimineaţă ieşea să pască şi nu se întorcea acasă decât la căderea nopţii, cu o sarcină de lemne ca să facă focul. În afară de orez, de manioc şi de patate, mai cultiva tot soiul de legume, ca de pildă fasolea, şi niciodată nu uita să le fiarbă înainte de a le mânca. În totul, se purta ca o adevărată femeie, dar era acoperită cu păr, avea o coadă şi patru picioare.

Într-o zi, pe când păştea, zări un lucru care i se păru curios; se apropie să-l privească mai de aproape şi văzu că era un ou mare, alb. Îl găsi aşa de frumos şi de neobişnuit, că-l luă cu grijă, să nu-l spargă, şi-l aduse acasă. Pe urmă, făcu trei coşuri care intrau unul în altul şi aşeză oul în cel din mijloc. De mai multe ori pe zi ea deschidea coşurile pentru a-şi admira comoara.

Într-o dimineaţă, mare îi fu tristeţea văzând că oul avea de gând să crape. Plecă totuşi la câmp să pască ca de obicei; dar ceea ce se întâmpla cu oul ei nu-i ieşea de loc din minte. De îndată ce se înseră, se grăbi să se întoarcă acasă şi, cum băgă capul pe poartă, îşi aruncă ochii spre locul unde se aflau coşurile. Minune! Oul clocise, iar din el ieşise o fetiţă drăgălaşe. Vaca nu prea ştia ce să creadă despre o treabă ca asta: ba vedea un mare noroc ce picase peste ea, ba socotea totul ca o proastă prevestire. Se hotărî totuşi să păstreze copilul, şi-l crescu aşa cum putu.

Ani lungi se scurseră, şi micuţa ieşită din ou se făcu o fată frumoasă: vaca-mamă o numi Rasoalavavolo (Frumoasa-cu-părul-lung).

Într-o zi, regele Sudului, fiind la o vânătoare de păsări sălbatice, trecu pe acolo şi-o văzu pe Frumoasă, care se plimba prin împrejurimile colibei sale. Izbit de frumuseţea fetei, se apropie de ea şi începu să-i vorbească; pe urmă, fermecat de glasul ei dulce, o ceru în căsătorie.

— Vai! spuse tristă fata, nu am curajul să nu-ţi primesc cererea şi totuşi sunt sigură că tu nu vei voi să te căsătoreşti cu mine. Mama mea nu este o femeie, este o vacă; totuşi, ea locuieşte unde locuiesc şi eu; se serveşte de uneltele de care mă servesc şi eu; se culcă în patul în care dorm şi eu. Mai mult, când se supără, îmi linge faţa cu piele cu tot până la os!

Prinţul fu îngrozit de cele aflate; îşi luă rămas bun de la sărmana fată şi plecă întristat.

Regele Nordului veni de asemenea, dar plecă şi el la fel ca cel din Sud. Veniră apoi pe rând regii Estului şi Vestului, care se purtară tot aşa. În sfârşit, regele Mijlocului o ceru şi el pe tânăra fată în căsătorie şi primi acelaşi răspuns ca şi ceilalţi. Dar el strigă:

— Te iubesc şi te vreau, deşi ştiu totul despre tine. Pregăteşte-te, vom pleca de-îndată!

Frumoasa-cu-părul-lung fu tare încurcată: ar îi dorit să-i ceară consimţământul mamei sale, dar era sigură că nu-l va primi; pe de altă parte, să plece fără învoirea ei era un lucru grav şi primejdios. În sfârşit, cum inima îi bătea pentru regele Mijlocului, se hotărî să plece cu el. Cei doi tineri şi alaiul lor luară deci din casa vacii toate grăunţele pe care le avea, porumb, fasole, orez, fisticuri, toate uneltele pentru ţesut şi toate obiectele de gospodărie, oale şi talere. După ce închiseră uşor uşa, plecară mergând cât mai iute cu putinţă.

Nu erau încă prea departe de colibă, când se ivi în urma lor un vârtej uriaş.

— Vai! spuse Frumoasa-cu-părul-lung, iat-o pe mama care ne urmăreşte; văd vârtejul care arată că se apropie!

Vaca-fără-coarne alerga din răsputeri; când ajunse la o mică depărtare de fugari, ea cântă:

„O, Frumoaso-cu-părul-lung,
O, Frumoaso-cu-părul-lung,
Unde pleci, unde te duci?
De ce mă părăseşti?
Ce rău ţi-am făcut?”

Fugarii înspăimântaţi îşi continuară însă drumul, dar mama câştiga mereu din distanţă; începură să i se zărească ochii mari şi roşii, care păreau că aruncă flăcări. Încă o dată vaca repetă cântecul pentru fiica sa adoptivă, care-i simţi răsuflarea în ceafă. Şi Rasoalavavolo îi răspunse liniştită, ca şi când n-ar fi avut să se teamă de nimic, nici să ascundă nimic:

„O, mamă dragă, o, mamă dragă,
Eu nu te părăsesc, eu nu te părăsesc,
Dar e bine să mă mărit!
Şi să am şi eu o familie!”

Şi, vorbind, ea risipea fasole pe drum; când mama-vacă văzu boabele, se opri dintr-o dată.

— Ce fără minte este şi această Frumoasă-cu- părul-lung! îşi spuse ea. Vrea să se mărite şi iată că risipeşte fără rost fasolea în drumul său! Ce va semăna în grădina ei? Dar mai întâi să adunăm aceste grăunţe.

Şi mama adună fasolea; în acest timp, Frumoasa-cu-părul-lung şi tovarăşul ei se îndepărtară. Vaca-fără-coarne, amărâtă, porni din nou să-i urmărească; ea cântă acelaşi cântec şi primi acelaşi răspuns. De data asta, fugarii aruncară pe drum fisticuri.

— Ce prostii face fiica mea, zise vaca. Dacă nu mai voia să rămână cu mine, de ce n-a plecat fără să ia nimic? Pentru ce mi-a luat seminţele? Şi pentru ce-mi dă acum de furcă să le culeg? Nu-i nimic de făcut cu fata asta, va vedea ea ce fel de fisticuri mănânc eu.

Aşa vorbea Vaca-fără-coarne, adunând fisticurile. Pe urmă, fugi iute după fugari. Adună pe rând porumbul şi orezul, vasele de pământ şi talerele de lemn, toate obiectele şi toate ustensilele; în curând, fugarii nu mai avură nimic de aruncat şi se găseau, vai, la o bună distanţă de satul regelui. Animalul de temut se apropia mereu. Atunci Rasoalavavolo îi spuse iubitului ei:

— Salvează-te! Nu vreau să fii omorât în acelaşi timp cu mine!

Şi regele Mijlocului cu tovarăşii lui fugiră să se ascundă într-un desiş din apropiere. Animalul furios sosi. Cu un glas tunător îşi certă fiica adoptivă:

— O, Frumoaso-cu-părul-lung, de ce mă părăseşti? Şi dacă nu-ţi mai place să stai cu mine, de ce nu mi-ai spus-o? Şi de ce mi-ai luat tot ce-aveam acasă pentru a le risipi după aceea pe drum?

Pe urmă linse cu limba ei zgrunţuroasă obrazul Frumoasei, îi luă toată pielea de pe faţă şi nu-i lăsă decât osul alb.

— Acuma du-te unde doreşti, şi fă cum crezi!

Vaca luă toate obiectele pe care le adunase pe drum, ca şi pielea de pe faţa fiicei sale, şi se întoarse în coliba singuratică. Sosind acasă, atârnă pielea deasupra vetrei.

După plecarea Vacii-fără-coarne, tânărul rege se întoarse la Frumoasa-cu-părul-lung. Care nu-i fu mirarea şi groaza văzând un schelet viu, vorbind! O aşezară pe nenorocită pe un filanzan (scaun purtat) şi, ajungând în sat, regele Mijlocului le spuse tovarăşilor lui să nu povestească nimănui ceea ce se întâmplase. Pentru ca tânăra fată să nu fie zărită de oamenii din sat, o aşeză într-o colibă depărtată şi dădu porunci aspre ca nimeni să nu treacă prin apropiere. Cu toate acestea, povestea se răspândi. Celelalte două femei ale regelui Mijlocului îşi bătură joc de el din pricina noii sale soţii, ceea ce-l mâhni foarte.

Cu toate acestea hotărî ziua când trebuia celebrată căsătoria sa cu cea de-a treia femeie, şi în ziua aceea o mulţime de lume se strânse pentru a lua parte la petrecere. Or, este obiceiul ca în acel moment să fie scoase din colibele lor femeile, pentru a fi comparate unele cu altele în faţa tuturor; şi fiecare discută şi judecă; este aplaudată cea mai frumoasă, iar celelalte sunt luate în râs. Un alt obicei al acelor vremi era de a li se spune femeilor rivale să împletească multe rogojini şi să ţeasă fiecare un salaka (veşmânt) pentru soţul lor. Când i se spuseră toate astea lui Rasoalavavolo, ea începu să plângă şi din pielea feţei, pe care Vaca-fără-coarne o agăţase deasupra sobei, lacrimile curseră pe foc şi-l stinseră. Vaca-mamă bombănea, pentru că nu putea să-şi fiarbă mâncarea. Dar, văzând că lacrimile fiicei sale îi stinseseră focul, veni în grabă la Frumoasa-cu-părul-lung şi-o întrebă de ce plânge.

— De ce plâng, mamă? Pentru că nu pot împleti rogojinile pe care trebuie să le fac pentru regele, soţul meu!

Mamei ei îi fu milă de ea.

— Nu-ţi fie teamă, fiica mea, şi adu-mi trestiile! Mestecă trestiile în gură, şi acestea se schimbară pe dată în rogojini minunat împletite.

— Dă-mi şi mătase pentru a face salaka, mai spune ea.

Mestecă mătasea, şi aceasta se făcu în botul ei un salaka sclipitor.

După ce fata îi mulţumi, Vaca-fără-coarne se întoarse la coliba sa. A doua zi Frumoasa-cu-părul-lung fu anunţată să se pregătească de nuntă. Din nou ea începu să plângă, şi în coliba mamei sale lacrimile se scurseră pe foc, şi-l stinseră. Şi mama iar veni în grabă în satul regelui Mijloc.

— O, mamă, mâine are loc nunta. Va trebui să mă înfăţişez tuturor cu faţa mea de schelet. Soţului meu îi va fi ruşine cu mine şi oamenii din sat vor râde de nefericirea mea. Aş dori mai bine să fiu moartă!

Atunci Vaca-fără-coarne, miloasă, linse din nou faţa fiicei sale, cărnurile acesteia se împliniră şi faţa ei străluci de o frumuseţe fără seamăn.

A doua zi, puzderie de lume se adună în piaţa publică pentru a lua parte la petrecerile de nuntă şi la ceremonia înfăţişării femeilor. Se arătară mai întâi, după obicei, primele două femei ale regelui şi lumea le lăudă mult frumuseţea. Pe urmă veni rândul Frumoasei-cu-părul-lung să iasă din coliba ei. Când apăru, s-ar fi spus că e luna care se ridică, sau aurul care străluceşte. A fost aclamată ca cea mai mândră între mândre şi mai frumoasă între frumoase. Pe urmă,a fost dusă în triumf către coliba regală, pe când cele două rivale, date la o parte şi dispreţuite, fugeau la marginea satului, pentru a-şi ascunde înfrângerea. Simţind ură de moarte împotriva Vacii-fără-coarne, care-i redase frumuseţea Fetei-cu-părul-lung, hotărâră să se răzbune pe ea. În înţelegere cu ghicitorii ţinutului, ele se prefăcură bolnave. Regele îi întrebă de îndată pe ghicitori cărui fapt se datoreşte boala nevestelor lui. Toţi au fost de părere că se datora Vacii-fără-coarne. Cele două femei trebuiau să moară, dacă animalul n-ar fi fost sacrificat. Frumoasa-cu-părul-lung, prevenită de rege, îşi chemă mama şi o înştiinţă de primejdia care o ameninţa. Dar Vaca, fără a se nelinişti, îi spuse:

— Nu-ţi fie teamă, pot să mă omoare, voi şti să mă răzbun. Să ai numai grijă să nu mănânci din carnea mea; adună-mi cu grijă toate oasele; după ce le vei aşeza în şapte coşuri puse unul într-altul, îngroapă-le în colţul de răsărit şi miază-noapte al colibei tale.

Vaca-fără-coarne, mama celei de-a treia soţii a regelui, fu deci omorâtă, chiar în aceeaşi zi, şi îndată celelalte două neveste se prefăcură că s-au însănătoşit. Carnea vacii a fost fiartă şi mâncată. În acest timp, Frumoasa-cu-părul-lung făcu tot ce-i spusese mama ei: nu se atinse de carne, adună cu grijă toate oasele, le puse în şapte coşuri şi le îngropă în colţul de miază-noapte-răsărit al colibei sale. Fata mergea adesea la mormânt şi plângea. Dar iată că într-o zi un arbore crescu în locul acela, crescu şi dădu flori albe, minunate, care se schimbară în perle şi în fructe de argint. Pe măsură ce răsăreau, Rasoalavavolo le culegea. Şi foarte repede ajunse grozav de bogată. Celelalte femei ale regelui, geloase, vrură să ia şi ele din fructele arborelui fermecat; dar, în lăcomia lor, apucară prea tare crăcile şi făcură să se scuture peste ele o ploaie de perle şi de fructe de argint; într-o clipă, tot trupul li se acoperi cu lepră. Fură gonite din coliba regală şi li se dădu, departe de de sat, o cocioabă prăpădită, care le sluji de mormânt după moarte. Şi Frumoasa-cu-părul-lung rămase singura soţie a regelui.

Poveste! Poveste! Scorneli! Scorneli! Nu eu sunt mincinosul, ci cei de demult.