Doi soţi aveau, se spune, trei copii, dintre care o fiică măritată într-un sat foarte îndepărtat. După plecarea surorii lui, unul dintre fii se transformă în Fananimpitoloha (şarpe cu şapte capete) şi îi mâncă pe toţi locuitorii satului, şi pe părinţii lui. Mult timp după aceea, fiicei măritate departe i s-a făcut dor de tatăl şi de mama ei, şi-l rugă pe soţul ei să meargă să-i vadă. Acesta plecă la drum. Sosind în apropierea satului, el fu mirat să nu vadă pe nimeni şi să nu audă nici un zgomot, nici de oameni, nici de animale; vru să se întoarcă dar, gândindu-se la rugămintea femeii sale, merse până la poarta satului; aici îl văzu pe uriaşul şarpe cu şapte capete. Acesta strigă:

— Ah, iată-l pe cumnatul meu! Voi scoate apă să fierb orez pentru el!

Nu avea de loc gândul să fiarbă orez ci, după ce va bea, dorea să-l mănânce. În timp ce monstrul bea apă, omul, care era neliniştit, plecă într-alt sat. Când şarpele se întoarse şi nu mai văzu pe nimeni se mânie rău. Adulmecă spre răsărit şi nu mirosi nimic; adulmecă spre apus şi nu mirosi nici aici nimic; adulmecă spre miazăzi şi de data asta simţi mirosul cumnatului său; porni îndată în urmărirea lui şi după câtva timp îl ajunse. În acest loc se afla o stâncă foarte mare, pe care omul se urcă. Piatra era foarte alunecoasă; şarpele nu reuşi s-o urce; aşa că începu s-o roadă. Or, omul şi fraţii lui aveau o sută de câini, pentru că erau mari vânători de mistreţi. Căpeteniile câinilor lor se numeau Miangoromila, Tsangantsangana, Mboalava şi Goaika. Omul îşi strigă câinii:

— Miangoromila, Tsangantsangana, Mboalava, Goaika!

Auzindu-l, şarpele strigă:

— Vai! Ce bine ştie să cânte cumnatul meu Dă-te deci jos să ne întoarcem împreună acasă şi să mâncăm orezul!

— Aşteaptă puţin, răspunse omul, am de lăsat aici câteva vorbe!

Şi-şi chemă din nou câinii, care sosiră în curând, conduşi de cele patru căpetenii ale lor. Un nor gros de praf se ridica pe unde mergeau ei, şi şarpele îşi închipui că plouă. Când câinii fură aproape de el, cu cele patru căpetenii mergând înaintea celorlalţi, monstrul se bucură şi zise:

— Mulţumesc, scumpul meu cumnat, că ai adus vânat pentru mine!

În acest moment, cei o sută de câini se aruncară pe şarpe, care începu să strige:

— Vino în ajutorul meu, dragă cumnate; îţi făgăduiesc să nu te mănânc!

Dar omul îşi asmuţi câinii, care îl făcură bucăţele. Toţi oamenii aflaţi în burta monstrului erau încă în viaţă. Omul îl despică în lungime; oameni şi animale ieşiră pe dată la lumină şi populară o colină mare. Totuşi, omul nu reuşea să-şi găsească socrii. După câtva timp, auzi un tsintsina (pasăre) care cânta: „Ankinikiny amparany! Ankinikiny amparany!” (Caută în vârful degetelor lui!) Omul strivi repede degetele mici ale animalului şi socrii lui ieşiră la lumină.

Cei doi soţi şi părinţii lor au devenit căpeteniile noului sat. Din acea vreme, se spune, nu se mai poate trece prin locul unde a murit şarpele cu şapte capete.

Poveste! Poveste! Scorneală! Scorneală! Dacă această poveste nu este adevărată, nu eu sunt mincinos, ci bătrânii care au inventat-o!