Într-o zi, regele Andrianombe îşi chemă nevasta şi, cu tristeţe, îi spuse:

— E multă vreme de când suntem căsătoriţi şi nu avem nici măcar un copil. Cum se poate întâmpla asta? Dacă vrei, draga mea soţie, vom merge să găsim pe cineva care are ody (leacuri) să ne dea şi tu să devii mamă!

Cei doi soţi se puseră deci pe căutat şi sfârşiră prin a găsi un posesor de ody.

— Îţi cer cu mii de rugăminţi, spuse regele, să-mi dai şi mie din ody al tău. Nu avem copii şi singura noastră speranţă se sprijină pe puterea odylor tăi!

— În adevăr, acela care n-are copii este de plâns, dar nu fiţi amărâţi, pentru că vă asigur că veţi avea. Odyi ai mei nu se află la mine. Faceţi numai ceea ce vă voi spune. Duceţi-vă, tu şi femeia ta, să pescuiţi, în mare, jono (peşti de forma şi mărimea unei sardele). De cum îi veţi fi prins, duceţi-vă acasă şi prăjiţi-i. După masă, aruncaţi resturile peştilor într-un loc pe unde nu se trece niciodată. Pentru că nimeni nu trebuie să vadă resturile. Micul peşte, Andrianombe, se va face mai târziu copil în pântecul soţiei tale, şi dacă alţi oameni vor gusta, vor avea şi ei copii chiar dacă vor fi mâncat numai o fărâmitură din aceşti peşti!

Andrianombe şi femeia lui mulţumiră mult celui ce avea ody şi-i făgăduiră să asculte întocmai sfaturile. După care se duseră îndată la pescuit. Prinzând câţiva jono, se întoarseră acasă, unde lăsaseră de pază o tânără servitoare şi o căţea. După asta, făcură tot ce li se spusese. După masă, soţia lui Andrianombe înfăşură într-un mănunchi de iarbă resturile peştilor şi-i spuse servitoarei:

— Du-te să arunci asta afară! Servitoarea ascultă, dar în curte se uită să vadă ce era în pachet; găsi câteva resturi de peşte, pe care le mâncă. După aceea, aruncă ce mai rămăsese. Căţeaua, simţind miros de peşte, răscoli peste tot şi găsi resturile aruncate de servitoare. Mâncă ultimele rămăşiţe. După o vreme, femeia lui Andrianombe rămase însărcinată. Dar care n-a fost mirarea soţilor auzind că şi servitoarea era de asemenea însărcinată, la fel şi căţeaua. Toate trei mâncaseră jono. Andrianombe îi spuse femeii sale:

— Ai dat oare jono servitoarei şi căţelei?

— Nu, nu le-am dat nici cea mai mică bucăţică. Nu ştiu cum se face că sunt însărcinate!

După nouă luni, femeia lui Andrianombe şi servitoarea au născut fiecare câte un băiat. Căţeaua a adus pe lume doi pui frumoşi. Cei patru se născuseră în aceeaşi zi. Copilul lui Andrianombe semăna leit cu cel al servitoarei, ca şi cum ar fi fost copiii aceluiaşi tată şi ai aceleiaşi mame. Copiii crescură şi continuară să semene atâta unul cu altul, încât cu greu puteau fi deosebiţi. Fiecare avea câine pe unul din puii căţelei. Într-o zi, fiul regelui se duse la mama lui şi-i spuse:

— Mamă, doresc ca băiatul servitoarei noastre să fie crescut ca şi mine; nu mai trebuie să fie privit ca un sclav, ci să fie socotit ca fratele meu. Tu ştii cum semănăm; de astăzi îl voi numi fratele meu mai mic!

— Fiul meu, îi răspunse mama sa, eşti nebun! Vrei să-ţi faci frate un sclav? Niciodată nu vom consimţi!

— Chiar de mă veţi goni, nu mă veţi putea împiedica să-l numesc pe acest copil fratele meu!

Părinţii sfârşiră prin a primi.

Într-o zi, Andrianombe cumpără un akanjo (puşcă) fiului lui; dar acesta nu voi să-l primească decât cu condiţia să i se dăruiască unul la fel şi fratelui său mai mic. După câtva timp, băieţii avură câte o puşcă şi deveniră vânători iscusiţi.

Când au ajuns bărbaţi, cel mai mic îi spuse fratelui său:

— Acuma, că sunt mare, vreau să plec departe să-mi caut o femeie. Dar înainte de a pleca, dragă frate, îţi dau această lămâiţă. O vei planta în pământ bun şi o vei îngriji cât vei putea mai bine. Dacă se ofileşte, e semn că sunt bolnav; dacă moare, e semn că sunt mort. Când o vei vedea uscată, vei pleca deci să-mi cauţi cadavrul.

Fratele mai mare a fost foarte mâhnit auzind că fratele său îl părăseşte; şi-au luat rămas bun, şi cel mai mic plecă cu câinele şi cu puşca lui. Cel mai mare urmă întocmai cele spuse de fratele său: plantă lămâiţa şi o udă regulat de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. După câteva luni, planta se făcu o frumuseţe, şi fratele cel mare, foarte fericit, îşi spunea:

— Fratele meu este sănătos, pentru că lămâiţa este verde.

După un an, planta se ofili şi încetă să mai crească. Cel mai mare se întristă, gândindu-se că fratele mai mic era cu siguranţă bolnav. Dar atâta îngriji planta, încât aceasta sfârşi prin a înverzi din nou; şi el însuşi fu foarte fericit, pentru că-şi spunea că fratele său se însănătoşise. După alt an lămâiţa se ofili repede, se uscă şi muri. Cel mare ştiu astfel că dragul lui frate se prăpădise şi plecă fără întârziere, cu câinele şi puşca, să-i caute cadavrul.

După o lună de mers, ajunse în satul unde locuise fratele său. Îi întrebă pe oamenii de acolo şi i se arătă casa. Intră în curte şi văzu o femeie numită Kabaro: era soţia fratelui său. O întrebă:

— Femeie, mă duci la locul unde se află fratele meu mai mic?

Au intrat înăuntru, şi cel mare puse din nou aceeaşi întrebare. Femeia nu răspunse nimic, crezând că cel care-i vorbeşte era soţul ei. Străinul puse pentru a treia oară întrebarea, dar atunci femeia se supără:

— Lasă-mă în pace cu întrebările tale prosteşti! Puţin îmi pasă de fratele tău mai mic! Nu am decât un bărbat: tu eşti acela! De ce mă întrebi de fratele tău?

Străinul petrecu noaptea în casă şi se culcă în patul fratelui său; dar îşi puse puşca între el şi femeie. Dimineaţa, fără a spune nimic femeii, se sculă, îşi luă puşca, îşi chemă câinele şi plecă să caute cadavrul fratelui său. Toată ziua rătăci prin pădure; în sfârşit, termină prin a găsi un cadavru cu totul uscat, ajuns ca un schelet. Dar era sigur că era cadavrul fratelui său, căci acesta era singurul vânător din sat. Lângă cadavru construi o colibă în care-şi făcu locuinţa. După puţină vreme, văzu trecând un mistreţ, pe care-l omorî. Pregăti îndată sala (pastramă), şi agăţă toată carnea pe ramurile copacilor. Zilele trecură.

Or, într-o dimineaţă el întâlni un kaka (monstru), care-l omorâse pe fratele lui. Kaka îl întrebă:

— Câinele tău este rău?

— Nu, nu este rău. Vino încoace, vreau să te întreb ceva.

— Nu vreau să merg cu tine, pentru că, văd bine, câinele tău este rău şi mi-e frică să nu mă muşte. Leagă-l cel puţin cu o sfoară; atunci mă voi apropia şi voi vorbi cu tine!

El luă o sfoară, legă câinele şi amândoi începură să vorbească. Dar deodată fratele mortului slobozi sfoara pe care o ţinea în mână, câinele se aruncă asupra monstrului şi îl muşcă cu furie, în timp ce stăpânul lui îi dădea în acelaşi timp lovituri puternice. Kaka, pe jumătate mort, strigă:

— Nu mă ucide, şi-l voi învia pe fratele tău mai mic!

Fratele cel mare primi învoiala şi încetă să-l mai lovească. Toţi trei s-au dus la locul unde zăcea cadavrul; Kaka frecă osemintele de pământ şi mortul învie. Cum a înviat, cei doi fraţi săriră asupra monstrului, care fusese rănit, şi sfârşiră prin a-l omorî. Se întoarseră apoi în sat, şi toată lumea fu mirată văzându-i pe cei doi oameni care semănau atât de bine. Fratele cel mare îi spuse lui Kabaro:

— Iată-l pe fratele meu mai mic, despre care te-am întrebat deunăzi. M-ai asemuit cu el.

Femeia fu atât de mirată, încât nu putu rosti nici o vorbă. Dar după câtva timp, soţul lui Kabaro auzi povestindu-se că fratele său mai mare s-a culcat o noapte cu femeia lui. Se duse la fratele lui şi-i ceru lămuriri:

— Cum ai putut crede un lucru ca ăsta, spuse cel mai mare. Să iei femeia fratelui tău! Ce ruşine!

Dar fratele mai mic nu se lăsă convins, şi-l aduse pe fratele său înaintea adunării de bărbaţi din sat pentru a-l judeca. Au fost sfătuiţi să se împace şi să se iubească cu duioşie ca altădată. Dar cel mai mic nu vru să audă nimic, ba, dimpotrivă, voi să se arunce asupra fratelui său, cu gând să-l omoare. Atunci mama lui Zanahary (Dumnezeu) veni şi spuse:

— Vă opresc să vă bateţi pentru că sunteţi fraţi şi am venit ca să vă judec. Dacă locuiţi amândoi în acelaşi loc, nu vă veţi mai iubi niciodată; aşa că vă voi aşeza în locuri foarte depărtate unul de altul, şi nu vă veţi mai putea vedea decât o dată pe an!

Mama lui Zanahary îl luă atunci pe fratele mai mare de braţ şi îl aruncă în mare; de cum căzu, sa transformă într-o balenă. Pe urmă îl luă şi pe cel mai mic de picior şi îl aruncă în aer, unde se preschimbă în fulger.

Astfel, se spune, au fost făcute fulgerul şi balena. Or, vara, în sezonul ploios, fulgerul cade în mare pentru a se duce să-şi vadă fratele. Aşa se întâlnesc ei o dată pe an.

Iată mica mea povestire, iată marele meu basm! Dacă veţi putea s-o spuneţi, va fi frumos; de nu, va ploua!