Au fost odată, se spune, trei fraţi: pe cel mai tânăr îl chema Ramanungabato (Acela-care-ridică-pietrele) sau i se mai spunea Ifaralahy-ma-hery (Voinicul-cel-din-urmă-născut). S-a întâmplat ca cei trei fraţi să audă vorbindu-se de neobişnuita frumuseţea unei tinere fete numită Iranonamaitsoaitso; toţi trei doreau s-o ia de soţie. Ea era fiica lui Itsivalanorano, regele care locuieşte sub pământ: acest rege îi omora pe toţi cei ce coborau la el, şi le lua capetele cu care-şi clădise un zid. Or, cei trei fraţi, netemându-se de el, se hotărâră să încerce să ajungă până la palat. Coborâră spre Itsivalanorano, alunecând printr-o gaură foarte adâncă, în pământ; tăiară apoi liane, pe care le legară unele de altele. Când socotiră că au destule pentru a le ajunge până în fundul găurii, deteră drumul frânghiei, după ce mai întâi o prinseră bine la intrare, şi fratele cel mai mare coborî primul; ajuns la o mare adâncime, se opri să se odihnească puţin; degeaba privea în toate părţile, nu vedea decât întuneric în jurul lui, deasupra şi dedesubt; nu auzea nici un zgomot; i se părea că în această întunecime trebuiau să fie ascunse lucruri misterioase şi îngrozitoare; cuprins deodată de spaimă se urcă înapoi cât mai repede cu putinţă, spunându-şi că nu voia să-şi piardă viaţa. Al doilea coborî la rândul său, dar, cuprins de frică ca şi cel mai mare, se urcă şi el la lumină.

— Este rândul meu să cobor, spuse atunci cel mai tânăr, dar nu mă voi întoarce decât când voi ajunge la capătul frânghiei!

Se lăsă să alunece, şi nu se opri într-adevăr decât când ajunse în Ţara-care-se-găseşte-sub-pământ. Se aşeză atunci pe o piatră, în apropierea căreia avea obiceiul să se dezbrace Iranonamaitsoaitso când îşi făcea baia. Orice bărbat care dorea să se însoare cu ea trebuia să se aşeze acolo şi să se lupte cu Itsivalanorano, trebuind să-l învingă pentru a o căpăta pe fiica sa de nevastă. Când oamenii din Ţara-care-se-găseşte-sub-pământ văzură un om aşezat pe piatră, câţiva se duseră să-l găsească pe Itsivalanorano şi-i spuseră:

— Cineva s-a aşezat pe locul unde se scaldă de obicei fiica ta!

— Chemaţi-l, şi întrebaţi-l cum se numeşte, şi spuneţi-i să plece repede, pentru că nu-mi mai lipseşte decât un cap de om ca să-mi termin zidul!

Atunci un sclav se duse către piatră şi cântă acest cântec:

„Cine, cine, cine eşti tu, care stai aşezat
Pe locul unde Iranonamaitsoaitsă
Se scaldă de obicei?
Fugi repede de acolo, te rog,
Pentru că Itsivalanorano nu mai are nevoie decât
De un cap de om ca să-şi termine zidul.”

La rândul său, Ramanungabato răspunse şi el tot cântând:

„Eu sunt, eu sunt, eu sunt,
Acela-care-ridică-pietrele!
Eu sunt Voinicul-cel-din-urmă-născut!
Deşi nu caut pricină nimănui,
Văd că mi se declară război!”

La aceste vorbe, regele de jos, îşi trimise poporul să-l omoare pe Ifaralahy-ma-hery. Duşmanii se apropiau în număr mare, purtând cu toţii sagaie (un fel de cuţite-lănci), dar, neîndrăznind să se apropie de el, îşi aruncau de departe armele. Nici o suliţă nu-l atinse însă pe Voinicul-cal-din-urmă-născut, care le ridică pe toate, cu vioiciune, şi la rândul lui le aruncă spre duşmani, care căzură morţi sau răniţi. Cei scăpaţi cu viaţă o luară la fugă şi alergară către ltsivalanorano, regele lor; îi spuseră că inamicul era un om de temut şi că nu putuseră să-i vie de hac. Regele, foarte speriat, chemă un sclav şi-l trimise să-i spună Voinicului-cel-din-urmă-născut că se recunoaşte învins, că i-o dă pe fiica sa de soţie şi că în acelaşi timp i se supun, el, femeia şi întregul său popor. Sclavul merse către piatră şi cântă acest cântec:

„Noi, noi, noi ne predăm!
Noi, noi, noi ne predăm!
Nu mai suntem în război cu tine!
Tânăra femeie pe care o ceri e a ta!
Regele şi regina îţi aparţin!
Poporul şi regatul sunt ale tale!”

Acela-care-ridică-pietrele răspunse cântând:

— Eu, v-o spun încă o dată, nu sunt în război cu oamenii voştri, ci oamenii voştri sunt aceia care-mi caută mie pricină!

Şi sclavul cântă din nou:

„Vino, vino, vino în oraş,
Pentru că regatul şi tot poporul sunt ale tale,
Ca şi tânăra femeie pe care o ceri”.

Atunci Voinicul-cel-din-urmă-născut merse în oraş, Itsivalanorano se aruncă la picioarele lui, şi întregul popor i se supuse.

După câtva timp, Ramanungabato spuse că el se întoarce în ţara sa, că o va lua cu el pe tânăra sa soţie, poporul şi toate bunurile sale. Porunci la toată lumea să meargă înaintea lui, în timp ce el va trece ultimul, în urma tuturor. Cei doi fraţi mai mari ai lui Ramanungabato, văzând că ies din Gaura-adâncă atâta mulţime de oameni şi lucruri, întrebară ce este şi oamenii le răspunseră că ei erau poporul lui Ramanungabato, că-i aduceau toate bunurile, şi că Ramanungabato însuşi va urca ultimul, în urma tuturora. Cei doi fraţi aşteptară atunci la marginea găurii, spunând că vor să-l primească pe dragul lor Cel-din-urmă-născut; când văzură că Ramanungabato rămase singur, tăiară liana care-i ajuta la urcat, Voinicul-cel-din-urmă-născut căzu în fundul găurii şi muri. Fraţii lui îi luară femeia şi bunurile şi domniră peste poporul său.

În acest timp, totul era cufundat în tristeţe şi doliu din pricina morţii Aceluia-care-ridică-pietrele: boii nu mai mugeau, cocoşii încetaseră să mai cânte, nici o pasăre nu mai ciripea, frunzele căzură din pomi, locul unde se obişnuia să se facă jocurile era plin cu gunoaie, satele erau tăcute, ca şi când ar fi fost părăsite de locuitorii lor, şi câinele Aceluia-care-ridică-pietrele urla fără încetare la marginea Gropii-adânci.

Zanahary (Dumnezeu), auzind gemetele câinelui îi strigă să tacă, căci nu se mai putea auzi nimic, dar câinele îi răspunse:

— Atâta timp cât stăpânul meu nu va fi iarăşi viu, o! Zanahary, nu voi înceta să mă vaiet!

Zanahary, scos din fire, îl trimise pe Vorimbetsivaza (Îngerul morţii) să-l învie pe Ramanungabato, şi Voinicul-cel-din-urmă-născut, când văzu din nou lumina zilei, întrebă:

— Ce trebuie să fac să nu fiu recunoscut în drumul meu?

Şi Vorimbetsivaza îi răspunse:

— Te voi unge cu chinoros şi dacă cineva te întreabă pe drum cine eşti, tu îi vei răspunde: Mă numesc Bemainty, Cel-foarte-negru!

Pe urmă l-a uns eu chinoros şi Ramanungabato s-a întors în ţara lui. Întâlni oamenii care desţeleneau pădurea şi le ceru:

— Daţi-mi ceva să mănânc!

— Cum te numeşti?

— Mă cheamă Cel-foarte-negru.

— Din ziua când a murit Acela-care-ridică-pietrele, au răspuns plângând oamenii, n-am mai dat nimănui de mâncare! Şi au privit la urmele picioarelor Celui-foarte-negru şi la câinele său, şi-au spus:

— Priviţi aceste urme şi priviţi şi câinele! Cât de asemănătoare sunt cu acelea ale lui Ramanugabato al nostru! Vai! A plecat Acela-care-ridică-pietrele! Vai! E mort Voinicul-cel-din-urmă-născut!

La aceste vorbe Cel-foarte-negru strigă:

— Tăceţi, nu sunt acela despre care vorbiţi, ci doar semănăm.

Îşi urmă drumul şi trecu pe lângă oamenii care săpau pământul cu angady (un fel de săpăligi); le ceru, ca şi celor care desţeleneau, de mâncare. Ei îl întrebară:

— Cum te cheamă?

— Mă numesc Cel-foarte-negru.

— Din ziua când a murit Acela-care-ridică-pietrele n-am mai dat de mâncare nimănui!

Şi-au privit la câine şi i-au văzut urmele picioarelor.

— Cum seamănă urmele tale cu acelea ale lui Ramanungabato! Cât este de asemănător câinele tău cu al lui! Vai! A plecat Acel-care-ridică-pietrele! Vai! A murit Voinicul-cel-din-urmă-născut!

Şi Cel-foarte-negru strigă:

— Tăceţi, nu sunt omul despre care vorbiţi, ne asemănăm numai!

Cel-foarte-negru ajunse în sat şi intră în coliba în care stătea femeia lui. Cei doi fraţi tocmai se duseseră să se plimbe pe câmp. Cel-foarte-negru se spălă şi oamenii îl recunoscură, după ce-şi şterse grăsimea cu care îl unsese Vorimbetsivaza. Se sună de îndată anjombona (toba de adunare) şi toată lumea strigă:

— Hei! Voinicul-cel-din-urmă-născut trăieşte! Când cei doi fraţi aflară că Ramanungabato s-a întors, nu mai îndrăzniră să se înapoieze în sat şi fugiră în altă ţară.

Dacă ceea ce v-am spus nu este adevărat, nu eu sunt mincinos, ci cei din vechime care au făurit această poveste!