În vremea de demult, pe cînd şi dracii umblau pe pămînt şi-i cunoştea lumea, căci azi nu se mai cunosc oamenii din draci, în vremea de demult, zic, s-a întîlnit odată un neamţ cu un drac, şi se cam luară la colţ. Dracul zicea că el ştie să cînte un cîntec frumos şi lung. Neamţul se fălea că el ştie să cînte un cîntec mai frumos şi mai lung decît dracul. Se ciorovăiră ei ce se ciorovăiră, dară cîtuşi de cît nu se putură ajunge din vorbă ca să se înţeleagă.
Tocmai erau să se şi ciomăgească, iată că ajunge şi un pui de românaş şi intră şi dînsul în vorbă. Din una din alta, înţelese el despre ce este gîlceava. Atunci le zise:
— Măi, vreţi voi să faceţi pace?
— Vrem, răspunseră ei.
— Trebuie să vreţi, le mai zise românaşul, că de unde nu, vă fac morişcă în păr. Iacă, tu, neamţule, să porţi pe dracul în cîrcă, pînă îşi va sfîrşi cîntecul. Apoi, tu, drace, să porţi pe neamţ în spinare, pînă îşi va cînta şi dînsul cîntecul. După aceasta vă veţi răfui voi între voi socoteala, căci se va vedea al cui va fi cîntecul mai lung.
— Priimim.
— Ne învoim.
Răspunseră deodată amîndoi.
Neamţul luă pe dracul în spinare şi începu a-l purta, iară dracul începu să cînte. Un an de zile încheiete purtă neamţul pe drac în cîrcă, în care timp dracul făcu ce făcu şi isprăvi cîntecul.
Românul sta doparte, îşi răsucea mustaţa, rîzînd de astă bazaconie.
Acum luă şi dracul pe neamţ în cîrcă şi începu să-l poarte. Neamţul începu şi el să cînte. Dracul îl purtă un an, îl purtă doi, îl purtă trei şi neamţul, ca să sfîrşească, ba. Dracul tot aştepta să-i spuie că a sfîrşit, dară neamţul nici că avea gînd. Începu dracul a cam pierde răbdarea, dară înghiţi la noduri, căci aşa le fusese vorba.
Românul rîse de dînşii, pînă ce se strîmbă de rîs. Se ţinea cu mîinile de pîntece şi rîdea.
În cele de pe urmă, către al şaptelea an, i se acrise şi dracului de atîta tarara, căci neamţul tararaua1 mi-şi cînta. Îl mai purtă ce-l mai purtă, plin de obidă şi de necaz, dară neamţul şedea bine în cîrca dracului şi nici pomeneală nu era de isprăvit. Doisprezece ani trecu şi neamţul cînta mereu şi dracul îl purta mereu în cîrcă. Cît p-aci era să plesnească dracul de necaz. Biruindu-l supărarea şi, scos din orice răbdare, se încumese şi întrebă:
— Mai ai mult, mă neamţule, că mi-ai împuiat urechile cu tararaua ta?
— O! O! D-abia am început, răspunse neamţul.
Atunci dracul, nemaiputîndu-se ţine de necaz, trînti pe neamţ jos, căruia îndată îi plesni pantalonii în genuchi şi gherocul2 în coate şi la subsioare. Şi d-atunci a rămas zicătoarea: Tararaua nemţească.
Iară românaşul nostru leşinase de rîs, de astă întîmplare, podidindu-l lacrămile.