A fost odată ca niciodată, a fost odată un flăcău tânăr. Flăcăul ăsta a intrat în oaste, când i s-a făcut lui vremea, şi a stat în oaste, şi a stat şi a mai stat — că nu avea pe nimeni, nici părinţi, nici rude, nici nimic — a stat până a ajuns de a îmbătrânit şi tocmai când n-a mai putut să mai facă slujba cumsecade, atunci s-a hotărât să iasă din oaste, să-şi dureze şi el un bordei cu ce-şi agonisise, că fusese om strângător, şi să trăiască până s-ar fi milostivit Dumnezeu să-l ia cum ia pe tot omul.

Aşa a şi făcut creştinul, şi după ce a trăit multă vreme după aia, iacă i-a ars într-o noapte ce bruma avea şi el, cu bordei cu tot, de abia a putut scăpa el să nu-l atingă focul, şi s-a pomenit bietul om gol şi pe drumuri.

Ce să facă?… Şi-a pus în gând să se ducă la împăratul, căruia îi slujise ca soldat atâţia mari de ani, şi să-i spuie ce i s-a întâmplat, şi ca unul care l-a slujit cu credinţă, să-i ceară vreun pic de ajutor.

S-a dus.

Dacă s-a dus, a ajuns el până sus, până mai era o odaie până în a de sta împăratul, şi acolo iacă un popă.

Pasămite, pe vremea aia, cum o fi fost obiceiul, or numai la împăratul ăsta o fi fost aşa, popii păzeau la uşe să nu intre cineva la împărat în odaie.

S-a dus omul la popă şi i-a spus la ce vine, şi l-a rugat să-i spuie împăratului ca să-l primească şi să-i asculte păsul.

Popa i-a zis că se duce dacă o împărţi cu el ce i-o da împăratul, altfel nu.

— Bine, părinte, ce-o să-mi dea mie împăratul aşa mult ca să mai împart şi cu sfinţia ta? a întrebat omul.

— Ce ţi-o da, pe din două…

— Apoi sunt om sărac, părinte, ia uite, m-a ars focul, nu sunt vreun bogătaş, abia de-oi avea cu ce-mi dura alt bordei şi-mi lua lucrurile ce-i trebuie omului în casă, că sunt singur, n-am pe nimeni să mă ajute…

— Dacă vrei, dacă nu, nu-i spui împăratului.

S-a mai rugat omul, i-a mai spus ba una, ba alta… popa deloc nu s-a înduplecat, până s-a necăjit omul de tot, de tot.

— Atunci s-a gândit la ceva şi a zis:

— Fie, dacă nu vrei dumneata altfel, fie pe din două.

Popa s-a bucurat, că el gândea că împăratul nu va lăsa aşa să plece cu mâna goală pe un oştean, care l-a slujit atâta vreme cu credinţă.

A intrat la împărat frecându-şi mâinile de bucuria câştigului şi i-a spus cum şi ce fel.

Împăratul i-a poruncit să poftească îndată pe oştean înăuntru.

Cum a intrat omul înăuntru, a căzut în genunchi înaintea lui, şi i-a sărutat tălpile, rămânând smerit înaintea lui.

Împăratul i-a zis să-i povestească cine e şi la ce a venit.

Omul i-a spus tot, cum slujise, câţi ani slujise, toate, în sfârşit.

Pe urmă i-a zis:

— Şi venisem, măria ta, să-ţi cer şi eu un lucru, dar acum sunt silit să-ţi cer altul.

— Cum aşa?

— Să mă ierţi, că nu pot să spui, dar te rog plecat, măria ta, să-mi dai două palme şi altceva nimic.

— Ce fel, să-ţi dau eu palme dumitale, om cumsecade şi slugă credincioasă de atâta vreme?

— Te rog plecat, măria ta.

— Să-ţi dau niscai bani, niscai scule, daruri bune…

— Nu-mi da, măria ta, altceva. Dă-mi două palme. S-a sculat împăratul şi a venit la el şi i-a dat două palme încet, aşa numai ca să-i facă pe voie.

După aia i-a sărutat omul mâna, i s-a închinat ca unui împărat şi a plecat.

Cum a ieşit afară din odaie, popa, repede la el, râzând de bucurie că o să se pricopsească, dă fuga la el zicând:

— Hai să împărţim acum.

— Hai.

Şi când îi trage omul o palmă, vere, a gândit popa că a văzut stele verzi de a început a urla ca altă aia, iar palma şi ţipetele lui s-au fost auzit în tot palatul.

A ieşit împăratul repede să vază ce e şi cum, şi când a ieşit, i-a căzut omul în genunchi şi i-a spus:

— Înălţate împărate, să mă ierţi, că eu sunt vinovatul, dar uite de ce i-am dat o palmă popii, căci aşa ne-am prins. Când am venit aci, venisem să te rog pe măria ta să mă ajuţi ia nevoie ca pe o slugă credincioasă, căci m-a ars focul de nu mi-a rămas nici pe ce întinde o mămăligă să mănânc.

Dacă i-am spus dumnealui, părintelui, la ce am venit, el a zis că nu-ţi spune măriei tale, că am venit şi la ce, până nu-i voi da jumătate din ce mi-i da măria ta, de milă.

M-am gândit şi eu ce era să-i mai dau din ce mi-i da dumneata, că eu sunt bătrân şi n-are cine mă ajuta de n-oi avea două-trei parale, că sunt singur pe lume, şi n-am vrut să-i făgăduiesc, dar el nu m-a lăsat de m-a făcut de m-am îndârjit de tot şi m-am gândit să-ţi cer măriei-tale să-mi dai două palme, ca să-i dau şi lui una, pe jumătate, să-mi îndestulez necazul.

Acum, măria ta, fă dumneata cu mine ce crezi de cuviinţă că am greşit aici, în palatul dumitale şi să mă ierţi că te-am supărat.

Dar împăratul nu i-a făcut nimic, ci l-a pedepsit tot pe popă, că era lacom aşa din cale afară, iar oşteanului i-a dat un loc şi ce i-a trebuit să-şi facă casă şi i-a dat şi cât a trebuit să aibă îndestulare din toate până o muri, că era împăratul bun şi răsplătea fiecăruia după faptă.

Iar eu încălecai pe o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Povestit de Ion Georgescu, din comuna Boţeşti, judeţul Dâmboviţa.