În Stiria1, într-un colţ de ţară uitat de lume, unde munţii erau atotstăpînitori, se-ntindea demult de tot e vale mănoasă cum nu era alta pe pămînt. Din toate părţile o-nconjurau stînci abrupte şi piscuri semeţe, pe care domneau zăpezile veşnice. Din stîncile-astea ţîşneau nişte rîuri ce-o porneau năvalnic, sărind din cascadă-n cascadă. Una din ele îşi arunca şuvoaiele spre soare-apune, peste muchea unei stînci grozav de înalte. Aşa de înaltă era stînca de care vă spun că, după ce se-nsera şi-ntunericul învăluia totul la poalele munţilor, razele soarelui mai străluceau încă în plină splendoare deasupra cascadei cu pricina. Uitîndu-te la ea, puteai să juri cu mîna pe inimă că-i o ploaie de aur. Oamenii de prin partea locului îi şi ziseseră Rîul de Aur.
Ciudat e că nici un rîu nu-şi purta apele spre valea noastră. Toate coborau pe cealaltă parte a munţilor şi, o dată ajunse jos, o porneau şerpuind printre lunci întinse şi oraşe mari, în care oamenii mişunau ca furnicile. Nu ştiu cum se făcea că norii se duceau nesmintit spre piscurile-nzăpezite şi se-aşezau, blînd, să se odihnească în valea de care v-am vorbit la începutul poveştii. Şi uite-aşa, chiar pe vreme de arşiţă şi secetă, cînd soarele pîrjolea totul în cale, în valea cea mică ploile cădeau din belşug. Recoltele de-acolo erau aşa de bogate, iarba aşa de grasă, merele aşa de roşii, strugurii aşa de negri, vinul aşa de parfumat şi mierea aşa de dulce, că oricine le vedea rămînea mut de uimire. Nu e deci de mirare că mai toată lumea îi spunea Valea Comorilor.
Trei fraţi, Schwartz2, Hans şi Gluck3, erau stăpînii acestei văi micuţe. Schwartz și Hans, cei doi frați mai mari, erau urîţi ca noaptea. Aveau niște mături de sprîncene, iar ochii le erau mici și-ntunecați. Îi țineau întotdeauna pe jumătate închiși și se uitau printre gene, Așa stînd lucrurile, n-aveai niciodată cum să le citeşti gîndurile şi-ţi ziceai mereu că doar ei pot să pătrundă cu gîndul și privirea pînă în străfundurile ființei tale.
Trăiau de pe urma pămîntului din Valea Comorilor și se pricepeau de minune să-i smulgă și ultimul rod. Omorau toate vietăţile care nu dădeau nimic în schimbul mîncării găsite pe-acolo. Împușcau mierlele pentru că ciuguleau fructele, făceau de petrecanie aricilor, ca să nu sugă lapte de la vaci, otrăveau greierii fiindcă mîncau fărîmiturile de pîine din bucătărie şi striveau cicadele4 că prea cîntau toată vara prin tei. Își puneau servitorii la muncă fără să le dea simbrie, pînă cînd bieţii oameni nu mai voiau să muncească deloc. Pe urmă se luau la harță cu ei și-i dădeau pe ușă afară, da’ de plătit, tot nimic nu le plăteau.
Cu o gospodărie ca asta, ar fi fost și de mirare să nu se-mbogățească. Da’ nu vă faceți griji. Hapsînii s-au îmbogăţit de nu mai aveau ce face cu averea. De obicei reușeau să țină grîul în hambar pînă-i creştea prețul binişor şi pe urmă-l vindeau de două ori mai scump decît făcea. Aveau grămezi de bani înşirate pe podea, dar nimeni nu-şi aducea aminte să fi dat de pomană vreunul din ei măcar un bănuţ sau o coajă de pîine, oricît de uscată. Ce mai încolo-încoace, erau răi și neîndurători. Pe bună dreptate, toţi cei care-avuseseră cîndva de-a face cu ei îi porecliseră: Fraţii Negri.
Mezinul, Gluck, parcă nici nu le era frate, atît de mult se deosebea de ei și la suflet şi la-nfăţișare. Slavă cerului că nu le semăna nici cît negru sub unghie! Era un copil de vreo 12 ani, nu mai mult. Avea păr bălai, ochi albaştri şi-n inima lui era cîte-un locşor pentru fiecare vietate de pe faţa pămîntului. Cum e lesne de ghicit, nu prea se-nţelegea el cu fraţii mai mari sau, mai bine-zis, ei nu se-nţelegeau cu el. De obicei îl numeau într-o funcţie foarte înaltă: învîrtea de frigare, cînd era ceva de fript, ceea ce nu se întîmpla prea des. Căci, trebuie să ştiţi asta, Fraţii Negri, care erau zgîrciţi cu alţii, erau aproape la fel de zgârciţi şi cu ei înșiși. Alteori, micul Gluck le curăța cizmele, freca podelele şi uneori spăla blidele. Din cînd în cînd primea, drept încurajare, ce rămînea în farfurii şi, drept educaţie, o mamă de bătaie.
Lucrurile-au mers aşa multă vreme. Într-o vară însă a plouat mult şi totul s-a dus de rîpă în ţinuturile vecine. Oamenii nu terminaseră bine de strîns fînul că apele umflate au şi inundat pămîntul şi-au cărat stogurile unul cîte unul. Via a căzut la pămînt bătută de grindină. Nici un spic de grîu n-a mai rămas întreg din cauza mălurei5. Doar Valea Comorilor, ca de obicei, era ferită de toate astea. Cînd nicăieri nu ploua, acolo era ploaie destulă. Acum, însă, soarele strălucea de-ţi lua ochii, deşi peste tot în jur nori negri şi grei pluteau ameninţător. Toţi sătenii veneau la Fraţii Negri să cumpere grîu şi plecau blestemîndu-i amarnic. Schwartz şi Hans cereau preţuri fabuloase şi oamenii dădeau, că erau strînşi cu uşa. Numai săracii n-aveau de unde plăti, aşa că lor nu le rămînea decît să cerşească sau să moară de foame la uşa celor doi fraţi haini. Să nu credeţi cumva că Fraţii Negri se sinchiseau măcar de treaba asta. Nici vorbă!
Se-apropia iarna și era tare frig. Într-o bună zi Schwartz şi Hans plecară de-acasă. Micul Gluck rămase să vadă de frigare. Ca de obicei, îi spuseră să nu lase pe nimeni înăuntru şi să nu dea nimănui nimic. Gluck se așeză lîngă foc, fiindcă afară ploua cu găleata, iar bucătăria, cu pereţii ei umezi, nu era deloc îmbietoare. Întoarse de zor frigarea şi curînd friptura se făcu rumenă și frumoasă.
„Ce păcat, zise Gluck în sinea lui, că fraţii mei nu invită niciodată pe nimeni la masă. Ei au oaia asta frumos rumenită și amărîţii ăia abia dacă au o coajă uscată de pîine. Sînt sigur c-ar simți și ei o mîngîiere dacă s-ar găsi vreun suflet cu care să-mpartă oaia.“
Nici n-apucă să-și ducă gîndul pînă la capăt că şi auzi două ciocănituri în ușă. Erau grele și înfundate ca și cum cel care bătuse ar fi fost legat de mîini și de picioare. Aduceau mai mult a bufnituri.
— Trebuie să fie vîntul, spuse Gluck. Nimeni nu-ndrăzneşte să bată de două ori la ușa noastră.
Nu, nu era vîntul. Bătaia se auzi din nou, foarte tare şi, ce era grozav de ciudat, omul care bătea părea că se grăbeşte şi că nici nu-i pasă ce-o să se-ntîmple dacă nu se-astîmpără cu bătutul.
Gluck se duse la fereastră, o deschise şi scoase capul să vadă cine e. Dădu cu ochii de-un omuleţ tare caraghios, cel mai caraghios pe care-l văzuse vreodată. Avea un nas lung de tot, ce-aducea uşor la culoare cu alama și se termina c-o umflătură nu prea diferită de pîlnia unei goarne. Obrajii îi erau bucălaţi și roșii, roșii de tot. Văzîndu-i, al fi putut face prinsoare că ziua și noaptea omuleţul n-avusese altă treabă decît să sufle îndîrjit într-un foc îndărătnic. Clipea vesel și șmecherește printre genele lungi şi mătăsoase. Mustaţa i se răsucea de două ori ca un tirbuşon6 la colţurile gurii, iar părul, un amestec ciudat de negru şi argintiu, îi cădea în voie pe umeri.
Era mic de statură, cam vreo patru picioare7 şi ceva, şi purta o tichie ascuţită, aproape de-aceeaşi înălţime cu el, împodobită cu o pană neagră, lungă de trei picioare. La spate, tunica i se prelungea cu ceva care aducea vag cu ceea ce se numeşte frac în zilele noastre. Dacă mă gîndesc bine, era doar o teribilă exagerare a acestui veşmînt de gală. Dar coada asta era mult mascată de faldurile umflate ale unei enorme mantii lucioase. Stau şi mă-ntreb dacă, pe căldură, mantia nu era mult prea incomodă. Vîntul, care-nconjura şuierînd căsuţa cea veche, flutura mantia pe umerii omuleţului, desfăcînd-o de tot. Şi-aşa desfăcută, era cam de patru ori mai lungă decît prietenul nostru.
Gluck era atît de uimit de apariţia ciudată a oaspetelui său că rămase stană de piatră fără să scoată o vorbă. Şi rămase așa pînă cînd omuleţul, cu mai mult suflet, dădu un alt concert pe ciocănelul de la ușă, apoi se-ntoarse să vadă pînă unde-ajunsese mantia lui zburătoare. Uitîndu-se după pulpana hainei, zări la fereastră căpșorul bălai al lui Gluck, cu gura căscată și ochii deschişi larg de mirare.
— Ei, făcu omulețul, aşa răspunzi tu cînd îți bate cineva la ușă? Sînt ud leoarcă, dă-mi drumu-n casă!
Ce-i drept e drept, omuleţul era ud pînă la piele. Pana-i atîrna la spate ea o coadă de căţel plouat și apa şiroia din ea ca dintr-o umbrelă. De pe mustață i se scurgea în buzunarele de la vestă şi-apoi ieșea din nou la lumină ca un rîuleț.
— Vă rog să nu vă supăraţi, domnule, spuse Gluck. Îmi pare rău, da’ nu pot.
— Ce nu poţi? făcu bătrînelul.
— Nu pot să vă dau drumu-n casă, zău că nu pot. Fraţii mei m-ar omorî-n bătaie dacă m-aș gîndi numai la așa ceva. Da dumneavoastră ce vreţi de la mine?
— Ce vreau? zise omulețul enervat. Vreau să stau la adăpost lîngă foc. Uite-l cum arde acolo-n casă și cum mai joacă flăcările pe perete. Auzi cum trosnesc lemnele și nimeni nu se bucură de-o minune de foc ca ăsta! Hai, dă-mi drumu-năuntru! Vreau doar să mă-ncălzesc.
Gluck scosese așa de tare capul pe fereastră că-ncepuse să simtă ce rău e să stai afară-n frig. Se-ntoarse şi văzu focul jucîndu-se ca un ștrengar pe perete. Auzi buștenii gemînd și zări limbile strălucitoare pornind-o pe horn în sus. Ai fi zis că focul ăla năstruşnic își savura friptura la mirosul îmbietor al oii rumenite. Pe dată i se muie inima, mai-mai să nu rămînă nimic din ea.
„De ud, e ud ciuciulete, nu zic nu, îşi dădu Gluck cu părerea. Am să-l las să stea doar un sfert de ceas.“
Se duse și deschise ușa. Și cum intră omuleţul, în casă năvăli o rafală de vînt care făcu hornul să se clatine.
— Dragu’ de tine, ce bun ești! îl mîngîie omulețul. Nu te gîndi la ce-o să spună fraţii tăi. Lasă că vorbesc eu cu ei.
— Să nu faceţi una ca asta! se rugă Gluck. Nu pot să vă las să staţi pînă se-ntorc ei. Dacă vă găsesc aici, s-a zis. Îmi pun pielea pe băț.
— Vai de mine! exclamă bătrînelul. Îmi pare tare rău c-aud așa ceva! Cît mă lași să stau aici?
— Numai pînă se face friptura, răspunse Gluck, şi, uitați-vă, e rumenită bine.
Bătrînelul intră în bucătărie şi se așeză pe cuptor, băgînd vîrful tichiei pe coș în sus, că era niţel mai înaltă decît încăperea.
— Vă uscați cît ai zice pește dacă staţi acolo, zise Gluck așezîndu-se din nou ca să-nvîrtă de frigare.
Dar bătrînelul nici gînd să se usuce. Se porni să picure, pic, pic, pic, peste jar. Focul începu să fîsîie și să bolborosească. Arăta din ce în ce mai puţin îmbietor. În viaţa mea n-am văzut o mantie ca a omulețului: de pe fiecare fald curgeau șiroaie ca dintr-un burlan.
Apa se-ntinse pe podea în rîuleţe ca argintul viu. După ce le privi îndelung cum curg, Gluck zise timid:
— Pot să vă iau mantia?
— Nu, mulţumesc, răspunse bătrînelul.
— Tichia?
— Nu-i, nevoie, mă simt foarte bine-așa, zise omulețul cam răstit.
— Dar ştiţi… cum să vă spun, îngăimă Gluck cu un tremur în glas, îîî… stingeţi focul.
— Păi eu ce vreau! Dacă focu-i slab, mai va pînă s-o face friptura, spuse sec musafirul.
Gluck nu ştia ce să zică de oaspetele lui. Era un amestec atît de ciudat de aroganță și spăsenie8.
— Arată minunat oaia, spuse bătrînelul într-un tîrziu. Nu poți să-mi dai și mie-o bucăţică?
— Pentru nimic în lume, zise Gluck îngrozit.
— Mi-e foame de mor, spuse bătrînelul, ca și cum n-ar fi auzit vorbele lui Gluck. N-am mîncat de ieri. Sînt sigur că n-o să zică ei nimic dacă-mi dai și mie-un pic de carne de la-ncheietură.
Spuse toate astea cu atîta tristețe-n glas că lui Gluck i se muie inima de tot.
— Mi-au făgăduit o felie pentru azi, zise băiatul. Pe-asta pot să v-o dau, da’ nimic mai mult.
— Dragu’ de tine, ce bun ești! spuse din nou omuleţul.
După asta Gluck încălzi o farfurie şi ascuţi un cuțit.
„Și ce dac-o să mă snopească-n bătaie“, gîndi el.
Tocmai cînd tăiase puştiul o felie mare de friptură, se auzi o lovitură înfricoșătoare în ușă. Bătrînelul sări de pe cuptor ca ars. Gluck puse la loc felia, străduindu-se disperat s-o potrivească, și-alergă să deschidă uşa.
— Ce dracu’ ne-ai ţinut atîta-n ploaie? urlă Schwartz dîndu-i lui Gluck cu umbrela-n cap.
— Zi, mă ticălosule, de ce ne-ai lăsat s-așteptăm atîta? se băgă și Hans şi-i trase cîțiva pumni, dusă care-o porni spre bucătărie.
— Cerule mare! făcu Schwartz cînd deschise ușa.
— Amin, zise omulețul care-şi scosese tichia şi i atâta acuma-n mijlocul bucătăriei făcînd la plecăciuni cu nemiluita.
— Da’ ăsta cine-i? se zborşi Schwartz înşfăcînd făcăleţul şi uitîndu-se fioros la Gluck.
— Zău dacă știu, frate, spuse Gluck cuprins de groază.
— Cum de-a ajuns aici? mugi Schwartz.
— Era ud pînă la piele…
Făcălețul pogora spre capul lui Gluck. Dar în momentul acela bătrînelul se băgă între ei cu tichia lui ţuguiată. Făcăleţul o izbi cu-atîta putere că toată apa din ea se-mprăștie prin casă. Ciudăţenia era că nici n-apucă bine făcălețul s-atingă tichia că şi zbură din mîna lui Schwartz ca o frunză bătută de vînt şi căzu într-un colț din celălalt capăt al odăii.
— Cine ești? întrebă Schwartz răstit.
— Ce cauţi aici? mîrîi Hans.
— Sînt şi eu un biet bătrîn, începu omuleţul spăsit. Am văzut prin fereastră cum arde focul și-am cerut adăpost pentru un sfert de ceas.
— Domnule, fii atît de bun și du-te de unde ai venit, spuse Schwartz. Și-așa e destulă apă în casă și n-avem nici cea mai mică intenţie să deschidem aici o uscătorie.
— Pe-o vreme ca asta, nu dai afară nici cîinele, darmite un bătrîn. Uitaţi-vă la părul meu alb.
Dacă vă aduceţi aminte, mai ’nainte v-am spus că părul i-ajungea pînă la umeri.
— Păi, ai destul ca să-ți țină de cald. Întinde-o! se răsti Hans.
— Mor de foame. Miluiți-mă și pe mine c-o bucată de pîine, acuma că tot plec.
— Pîine! Ia uite, dom’le, la el! rînji Schwartz. Crezi că n-avem nimic mai bun de făcut cu pîinea decît s-o prăpădim pe d-ăştia cu nasu’ roşu ca tine?
— De ce nu-ți vinzi pana? zise Hans în zeflemea. Şterge-o de-aici!
— Numai un pic, se rugă bătrînelul.
— Afară! făcu Schwartz.
— Vă rog, oameni buni!
— Valea şi la dracu’ cu tine! ţipă Hans înşfăcîndu-l de guler.
Dar nici n-atinse bine gulerul bătrînelului că şi zbură după făcăleţ, răsucindu-se ca un titirez pînă ce căzu şi el grămadă în același colţ. Schwartz se-nfurie și se repezi la bătrînel să-l dea afară. Dar și el abia-l atinse că zbură după Hans şi făcăleţ, dîndu-se de-a berbeleacul pînă-n colț şi izbindu-se cu capul de pereţi. Uite-așa se văzură zăcînd grămadă toți trei, într-un colț.
Apoi bătrînelul se răsuci cu mare iuţeală în direcţia opusă. Şi se răsuci aşa pînă ce se-nfăşură frumos cu toată mantia. Îşi puse tichia pe cap, cam într-o parte (fiindcă n-ar fi putut sta dreaptă fără să iasă prin tavan), îşi mai răsuci o dată mustaţa ca un tirbuşon şi spuse nepăsător:
— Domnilor, vă zic la revedere. La miezul nopţii am să vin din nou. Şi după o asemenea primire, cred că n-o să vă miraţi dacă-i ultima dată cînd vă cale pragul.
— Cînd te-oi mai prinde pe-aici… mormăi Schwartz abia îndrăznind să facă doi-trei pași din colțul lui.
Dar pînă să termine el ce-avea de spus, bătrînelul o și tulise trîntind ușa după el. În aceeași clipă, pe lîngă fereastra lor trecu un nor zdrențuit care-o porni pe vale-n jos, răsucindu-se și-mbîrligîndu-se în toate felurile, dîndu-se de-a rostogolul prin aer și pierzîndu-se pînă la urmă într-un șuvoi de ploaie.
— Frumoasă treabă, domnule Gluck, n-am ce zice! făcu Schwartz. Pune friptura-n farfurii. Dacă te mai prind vreodată… Ei, asta-i bună! Da’ cine-a tăiat din friptură?
— Frate, mi-ai promis și mie-o felie. Nu ţii minte? spuse Gluck.
— A, şi-ai tăiat-o cît era caldă, ca să iei tot sucul din carne. Ei, lasă, că nu mai vezi tu curînd așa ceva! leși afară şi-așteaptă-n pivniţă, printre cărbuni, pînă te-oi chema!
Gluck plecă destul de trist. Cei doi frați mîncară cît intră în ei din oaia de pe frigare, încuiară în bufet ce mai rămase şi, după o masă așa de copioasă, se puseră pe băutură.
Şi ce noapte-a mai fost! Vîntul vuia și ploaia izbea în geamuri fără răgaz. Cei doi fraţi băuseră din gros, dar le mai rămăsese atîta minte ca să tragă toate obloanele și să ferece ușa cu doi drugi de fier înainte de-a merge la culcare. Ca de obicei, dormeau în aceeași cameră. Cînd bătu miezul nopții, o trosnitură cumplită îi sculă din somn pe amîndoi. Ușa se trînti de perete cu atîta putere că toată casa se zgudui din temelii.
— Ce-i asta? ţipă Schwartz tresărind.
— Ce să fie? lacătă-mă-s! zise omulețul.
Cei doi fraţi stăteau pe pernă-n capul oaselor şi priveau în gol prin beznă. Odaia era plină de apă. La lumina învăluită-n ceață a lunii, care pătrundea în casă printr-o spărtură din oblon, văzură în mijlocul odăii un glob enorm de spumă, care se-nvîrtea întruna lăsîndu-se-n jos şi ridicîndu-se ca un hopa-mitică. Şi-aici, pe-o pernă cu broderie bogată, stătea-ntr-o rînă9 bătrînelul cu tichie cu tot. Loc avea berechet acuma, că acoperișul o pornise-n zbor spre alte mări și ţări.
— Regret că v-am deranjat, spuse ironic musafirul. Mă tem că paturile vă sînt un pic cam umede. Poate c-ar fi mai bine să vă duceţi în odaia frăţiorului vostru. Acolo am lăsat tavanul.
N-aşteptară să le mai spună o dată că se și năpustiră în camera lui Gluck, uzi leoarcă și cu dinţii clănţănind de frică.
— Nu uitaţi, asta-i ultima vizită, strigă după ei bătrînelul.
— Dea domnu’ să fie-aşa! spuse Schwartz tremurînd din toate mădularele.
Şi globul de spumă dispăru.
Veniră zorile şi cei doi fraţi se uitară pe ferestruica de la odaia lui Gluck. Valea Comorilor era acum tot o apă şi-un pămînt. Puhoaiele măturaseră copacii, grînele şi vitele și lăsaseră-n loc o întindere pustie de nisip roșu și mîl întunecat. Cei doi fraţi se furișară în bucătărie tremurînd de frig și frică. Apa umpluse toată casa și dusese cu ea grîu, bani, aproape tot ce se putea mișca. Pe masa din bucătărie rămăsese numai o carte de vizită mică şi albă, desenată cu litere mari şi lăbărţate:
Domnia sa Vîntul de Miazănoapte.
Domnia sa Vîntul de Miazănoapte s-a ţinut de cuvînt: n-a mai călcat prin Valea Comorilor. Și, ce-i mai rău, avea atîta influență asupra rubedeniilor lui, vînturile în general, și-o folosea cu atîta spor că ele toate parcă ar fi fost unul. Prin urmare, de la un capăt la altul al anului, în valea fraților nu mai cădea nici o picătură de ploaie. Deși totul era verde și înfloritor în cîmpiile de la poalele munţilor, domeniul celor trei frați se preschimbase într-un deşert. Ce fusese cîndva cel mai roditor pămînt din regat se prefăcuse într-o grămadă mișcătoare de nisip roșu. Fraţii nu mai erau în stare să se ciondănească cu cerul potrivnic. Aşa că, disperaţi, părăsiră comoara lor fără valoare și-o porniră să-și cîştige pîinea printre oamenii de la cîmpie. Nu mai aveau nici un ban. Mai găsiră doar niște bucăţi de aur cu forme ciudate, ultimele rămășițe ale bogăției pe care-o dobîndiseră prin vicleșug.
— Ce-ar fi să ne facem aurari? îi spuse Schwartz lui Hans cînd intrară într-un oraş mare. E-o meserie bună pentru nişte şmecheri ca noi. Putem să băgăm la aramă-n aur și nimeni n-o să știe ce-am făcut.
Căzură de acord că ideea era cum nu se poate mai bună. Închiriară un cuptor și se-apucară de lucru. Dar treburile nu le mergeau bine din două motive nu prea importante: primul, că oamenii nu se lăsau prostiți de aurul îndoit cu aramă, şi-al doilea, că, de cîte ori vindeau ceva, cei doi fraţi mai mari îl lăsau pe micul Gluck să vadă de cuptor și se duceau alături, la berărie, să bea banii. Așa topiră tot aurul fără să facă rost de bani ca să cumpere altul. Pînă la urmă rămaseră cu o cană mare pe care un unchi i-o dăduse micului Gluck. Băiatul ţinea la ea ca la ochii din cap şi n-ar fi dat-o de lîngă el pentru nimic în lume, deși altceva decît lapte și apă nu bea din ea. Cana arăta cam ciudat. Toarta era formată din două cununi de păr auriu, atît de fin făcute că păreau mai degrabă mătase decît metal. Cununile-astea două coborau şi se-mpleteau cu o barbă și niște favoriţi10, la fel de măiestrit lucrate, care-nconjurau și-mpodobeau un chip micuț, foarte fioros, drept în partea din față a cănii. Chipul ăsta era din cel mai roşu aur care s-a văzut vreodată și-avea ochi ce te lăsau să crezi că stăpînesc toată lărgimea cănii. Nu puteai să bei ceva din ea, că ochii ăia nu te slăbeau deloc şi te priveau insistent dintr-o parte. Chiar Schwartz, cu gura lui, jura pe toţi sfinții că odată, după ce-și turnase pe gît de șaptesprezece ori vinul de Rin din cană, a văzut cum clipeau ochii cu pricina! Cînd veni timpul să prefacă în linguri cana lui Gluck, vestea mai-mai că zdrobi inima bietului băiețel. Dar fraţii îi rîseră-n nas, aruncară cana în oala de topit și-o porniră teleap-teleap spre berărie. Ca de obicei, îl lăsară pe prîslea să toarne aurul în forme.
Cei doi plecaseră. Gluck aruncă o ultimă privire ca să-și ia adio de la vechiul lui prieten din oala de topit. Părul de aur dispăruse. Nu mai rămăsese nimic din cană, doar nasul cel roșu și ochii strălucitori, care se uitau mai răutăcios ca niciodată.
„Și nici nu-i de mirare, își zise Gluck în sinea lui. După ce ne-am purtat cu el cum ne-am purtat…“
Se duse neconsolat la geam și se-așeză să ia o gură de aer proaspăt ca să scape de suflarea fierbinte a cuptorului. Ei, şi fereastra lui dădea chiar spre şirul de munţi care, așa cum v-am spus mai ‘nainte, înconjurau Valea Comorilor și mai ales spre piscul din care curgea Rîul de Aur. Era la vremea cînd ziua se-ngîna cu noaptea. Gluck se-așeză la fereastră și văzu pe culme stîncile-nroşite în lumina asfinţitului. Norii se desfăcuseră în fîșii strălucitoare care parcă ardeau și-și fluturau aripile pe lîngă stînci. Iar rîul, mai strălucitor decît toate, preschimbat într-un şuvoi de aur curat, cobora dim prăpastie-n prăpastie, însoţit de imensul arc purpuriu al curcubeului, învolburîndu-se şi dispărînd pe rînd în puzderia de picături pitice.
— Eh, ce bine-ar fi să fie rîul cu-adevărat de aur! spuse Gluck după ce privi cîteva clipe apa dezlănţuită.
— Nu, n-ar fi deloc bine, Gluck, spuse, chiar în urechea lui, o voce clară, cu inflexiuni metalice.
— Cerule mare, ce-i asta? exclamă Gluck sărind în picioare.
În odaie nu era nimeni în afară de el. Se uită în jur, se uită sub masă, se uită de nu ştiu cîte ori în spate, dar tot nimic nu văzu. Se așeză din nou la fereastră și de data asta nu scoase o vorbă. Nu putu însă să nu se gîndească iar c-ar fi grozav dacă rîul ar fi cu-adevărat de aur.
— Ba deloc, băiete, spuse aceeași voce mai tare ca înainte.
— Cerule mare, ce-i asta? se-ntrebă Gluck din nou.
Se uită încă o dată prin toate colțurile și căută în dulapuri. Pe urmă începu să se-nvîrtă repede de tot în mijlocul camerei, crezînd că e cineva-n spatele lui. Chiar atunci, aceeași voce îi răsună din nou în ureche. De data asta cînta foarte veselă: lala-lira-la. Nu se-auzea nici un cuvînt, era doar o melodie vioaie și plăcută ce-aducea cu cîntecul apei care fierbe într-un ceainic. Gluck se uită pe fereastră. Nu, vocea era cu siguranță în casă. Se urcă pe scări și pe urmă coborî. Nu, vocea era cu siguranță chiar în odaia aia și venea tot mai repede și mai clară: lala-lira-la. Deodată, lui Gluck i se păru c-o aude mai tare lîngă cuptor. Alergă la gura cuptorului și se uită înăuntru. Da, aşa era, părea că vine nu numai din cuptor, dar chiar din oală. Dădu la o parte capacul și sări înapoi speriat, căci oala cînta și nu se lăsa deloc. Un minut sau două băiatul rămase în cel mai îndepărtat ungher al odăii, cu mîinile ridicate și gura căscată. Cîntatul se opri şi-aceeaşi voce spuse răspicat:
— Salut!
Gluck nu răspunse.
— Salut, Gluck, băiete! spuse oala din nou.
Gluck îşi luă inima-n dinți, se duse-ntins la creuzet11, îl scoase din cuptor şi se uită în el. Aurul se topise şi-avea o oglindă netedă și lucitoare ca faţa unui rîu leneș. Dar în loc să-şi vadă căpşorul oglindit în faţa lucie a aurului, micul Gluck zări cu totul altceva: de sub aurul topit apărură nasul roșu şi ochii pătrunzători ai prietenului său de pe cană. Şi nasul era de-o mie de ori mai roșu și ochii de-o mie de ori mai pătrunzători decît îi văzuse el vreodată.
— Haide, Gluck, băiete, glăsui iar vocea din oală. Sînt gata, toarnă-mă-n forme.
Dar Gluck era prea ameţit ca să se-apuce de-așa ceva.
— Toarnă-mă-n forme, îţi zic, făcu glasul cam morocănos și nu prea delicat.
Gluck tot nu putea să se miște.
— Te rog, toarnă-mă-n forme, spuse vocea cu patimă. M-am înfierbîntat de nu mai pot.
După multe sforţări, Gluck își reveni, puse mîna pe creuzet și-l aplecă puţin ca să toarne aurul. Dar în loc de aur, apărură mai întîi niște piciorușe gălbejite, apoi un frac, pe urmă două mîini bine înfipte-n şold și, la sfîrşit, capul atît de cunoscut al prietenului său de pe cană. Toate sus-numitele articole se legau unul de altul pe măsură ce ieșeau din oală. Puțin cîte puţin apăru ţîfnos pe podea un piticuţ de aur, înalt de-un picior și jumătate.
— Așa mai merge! zise piticul întinzîndu-și întîi picioarele, apoi mîinile şi pe urmă, vreme de cinci minute, mișcîndu-și întruna capul în toate părţile, mai-mai să-și sucească gîtul. Se pare că voia să vadă dacă fiecare bucăţică din el era pusă la locul ei. În vremea asta Gluck se uita la el mut de uimire. Piticul era îmbrăcat cu o tunică despicată, ţesută din fir de aur. Așa de fină era țesătura că minunatele culori ale curcubeului apăreau toate pe ea ca pe tăblia de sidef a unei măsuțe de salon. Și peste tunica asta nemaipomenită, părul și barba piticului se revărsau în valuri unduitoare atingîndu-i genunchii. Erau atît de delicate că Gluck nici n-ar fi putut să spună unde se sfîrşeau. Parcă se topeau și dispăreau în văzduh. Cu toate astea, trăsăturile feţei nu dădeau la iveală aceeași delicateţe. Erau mai degrabă aspre și te făceau să te gîndești că mititelul nostru, care se-ascundea după fața aceea ușor arămie, era un încăpăţînat şi-un nesupus fără pereche. Cînd şi-a terminat de inspectat făptura, piticul și-a ațintit ochișorii iscoditori asupra lui Gluck și l-a privit așa vreo cîteva minute.
— Nu, n-ar fi deloc bine, Gluck, băiete, făcu omulețul.
Fără-ndoială ăsta era-nceputul cam brusc și incoerent al unei conversații sau, cel puțin, așa credea piticul. Poate c-avea ceva de-a face cu gîndurile lui Gluck, căci ele-l făcuseră pe chiștocul nostru s-arunce remarcile alea cînd mai era încă în oală. Dar cu orice-ar fi avut de-a face vorbele de mai sus, Gluck n-avea chef deloc să se ciorovăiască pentru asta.
— Zău? spuse Gluck blînd şi supus.
— Nu, zise piticul hotărît în încheiere. N-ar fi deloc bine.
Și cu asta îşi îndesă bine fesul pe urechi și sări de vreo cîteva ori prin odaie, ridicîndu-și picioarele foarte sus şi pe urmă trîntindu-le pe podea din toate puterile. Pauza asta i-a dat răgaz lui Gluck să-și adune puțin gîndurile. Văzînd că nu prea are motive să-și privească minusculul vizitator cu frică și simțind că-i dă curiozitatea ghes mai mult decît uimirea, după multe șovăieli îndrăzni să pună o-ntrebare deosebit de delicată:
— Rogu-vă, domnule, dumneavoastră ați fost cana mea?
La auzul acestor vorbe, omulețul se-ntoarse brusc, merse glonț la Gluck şi i se înfăţişă în toată statura lui impunător de piticească.
— Eu, făcu el, sînt regele Rîului de Aur.
După care se mai întoarse o dată și sări de mai multe ori prin odaie, ca să lase timp să se risipească uimirea ce-l cuprinsese pe băiat. Pe urmă se duse din nou la Gluck și rămase locului, ca și cum ar fi așteptat comentarii la comunicarea de mai ‘nainte.
Gluck era oricum hotărît să spună ceva, așa că-i dădu drumul:
— Sper că înălțimea voastră se simte bine.
— Ascultă la mine! zise omulețul, sigur fiind că întrebarea politicoasă ce-i fusese adresată nu merită nici un răspuns. Eu sînt regele Rîului de Aur. În starea în care m-ai văzut m-adusese răutatea unui rege mai puternic, dar tu m-ai mîntuit de vrăjile lui. Firea-ţi bună și purtarea faţă de fraţii tăi cei răi mă-ndeamnă să te-ajut. Aşa că ia aminte la ce-ţi spun: dacă va urca cineva în vîrful acelui munte de unde vezi tu izvorînd Rîul de Aur şi va arunca în rîu, la izvor, trei picături de apă ca lamura12, pentru acela, și numai pentru el, rîul se va preface-n aur. Dar cine-a dat greş o dată n-o să reuşească a doua oară. Şi pe cel care va arunca apă tulbure, rîul îl va lua cu el şi-l va schimba într-o piatră neagră.
Aceste fiind zise, regele Rîului de Aur se întoarse și merse înadins spre inima celei mai fierbinţi flăcări din cuptor. Se făcu roşu, alb, transparent, de o strălucire care-ţi lua vederea; era o vîlvătaie ce răspîndea în jur o lumină orbitoare; se ridică, începu să tremure și ia-l de unde nu-i! Regele Rîului de Aur dispăruse.
— Of, strigă bietul Gluck alergînd să se uite pe coş după el. Vai de sufletul şi de zilele mele! Cana mea! Cănuţa mea dragă şi scumpă!
Nici nu plecase bine regele Rîului de Aur, că Hans și Schwartz dădură buzna în casă urlînd ca sălbaticii. Erau beţi turtă. Cînd aflară că și ultima bucăţică de aur li se dusese pe apa sîmbetii, se treziră ca prin minune. Vestea avu darul să-i țină treji un sfert de ceas, timp în care nu mai dovedeau să care la pumni cu nemiluita în spinarea lui Gluck. După asta se trîntiră fiecare pe cîte-un scaun şi-l puseră pe Gluck să zică ce-avea de zis în propria-i apărare. Băiatul le spuse povestea, din care, ce să mai vorbim, cei doi frați nu crezură nici cît negru sub unghie. Îl luară din nou la bătaie şi nu se lăsară pînă nu făcură băşici în palme. Îl snopiră şi pe urmă, clătinîndu-se pe picioare, se duseră să se culce. A doua zi Gluck le povesti tot ce le povestise şi c-o zi în urmă. Văzînd ei că ţîncul o ține una și bună, parcă-parcă începură să-l creadă. Ce-a urmat nici nu-i nevoie să vă spun. Cei doi se ciondăniră preţ de cîteva ceasuri care să-și încerce-ntîi norocul. După asta îşi scoaseră săbiile din teacă şi-ncepură să se bată ca chiorii. Speriaţi de-ncăierare, vecinii încercară să-i liniştească. Cînd văzură însă că n-au sorți de izbîndă, trimiseră pe careva să cheme oamenii legii.
Cum auzi una ca asta, Hans o șterse şi se-ascunse undeva. Pe Schwartz îl prinseră, îl duseră în fața judecătorului şi-i dădură o amendă pentru c-a tulburat liniștea celorlalţi. Dar el își băuse şi ultimul bănuţ c-o seară-n urmă. Aşa că-l aruncară-n temniţă, să-stea acolo pînă cînd o fi în stare să plătească.
Ei, și dacă văzu cum stau lucrurile, Hans, mai-mai să nu-și mai încapă-n piele de bucurie, îşi puse-n gînd s-o pornească neîntîrziat spre Rîul de Aur. Greu era să facă rost de apa curată ca lamura. Ce să facă Hans? În seara cu pricina merse la izvorul de unde beau numai oamenii curaţi la suflet şi fură o cană plină, apoi se-ntoarse acasă triumfător.
A doua zi se sculă înaintea soarelui, turnă apa într-o sticlă zdravănă, puse două ploscuţe cu vin și nişte carne în coş, atîrnă coșul cu o curea pe după gît, înşfăcă o bîtă şi-o porni la drum.
Ca să iasă din oraș, trebuia să treacă pe lîngă închisoare. Şi pe cine credeţi că văzu la o ferăstruică? Pe Schwartz în carne şi oase, care se uita la el de după gratii şi părea tare nemîngîiat.
— ‘Neața, frățioare, zise Hans. Mă duc la regele Rîului de Aur. Ce să-i spun de la tine?
Schwartz scrîșni din dinţi cu furie și trase de gratii cît îl ţinură puterile. Hans însă îi dădu cu tifla13 și-l sfătui să stea cuminte la locul lui pînă s-o întoarce el. Apoi luă coşul în spinare, scutură sticla sub nasul lui Schwartz pînă apărură clăbuci pe apa de izvor și-o porni din nou, bine dispus cum nu mai era altul pe lume.
Într-o dimineaţă ca asta, orice om s-ar fi simţit fericit, chiar dacă n-ar fi avut de căutat Rîul de Aur. Fîșii de ceaţă înrourată se-ntindeau de-a lungul văii ce dădea la iveală munții cei falnici. Stîncile de la poale, pe care abia dacă le zăreai prin aburii ce pluteau în aer, erau învăluite într-o pîclă14 cenușiu-lăptoasă. Încet-încet aburii se ridicau pînă dădeau de minunatul astru, care picta cu purpură stîncile-ascuțite și, cu razele-i lungi și drepte, străpungea perdeaua de pini ce-aduceau cu niște sulițe. Deasupra se vedeau stîncile colțuroase, pe care apa le zimțase şi le fierăstruise într-o sumedenie de forme fantastice. Din loc în loc apărea cîte-un petec de zăpadă, luminat cu dărnicie de razele soarelui. Și-așa stîncile-astea făcute ferfeniță, așezate în zig-zag de par-ar fi urmat drumul unui fulger, ți-arătau prăpăstiile ce se căscau sub ele și te-ajutau să te ferești. Iar mult deasupra şi dincolo de toate astea, mai diafane decît norul din zori de zi, dar mai curate şi nesupuse schimbării, piscurile zăpezilor eterne dormeau încă pe perna de azur a cerului.
Rîul de Aur, ce izvora dintr-o stîncă mai bondoacă15, pe care zăpada o ocolise, era tot cufundat în umbră. Tot, în afară de puzderia de stropi ce se ridicau încet, ca un fum, deasupra liniei şerpuitoare a cascadei și plecau uşor, ca nişte colăcei plăpînzi, pe aripile vîntului de dimineață.
Hans îşi aţintise privirile asupra Rîului de Aur şi gîndurile lui se-ndreptau toate într-acolo. Uită că are de mers cale lungă, nu glumă, și-o luă la picior fără să mai stea pe gînduri. Nu trecu mult și simţi că-l lasă puterile. Și nici măcar n-apucase să treacă primul șir de dealuri joase, acoperite cu verdeață! Pe cînd urca el așa, dădu cu ochii de-un ghețar cît toate zilele, care i se-așezase-n drum, parcă să nu-l lase s-ajungă la izvorul Rîului de Aur. Tare se mai minună cînd îl văzu, şi cum să nu se minuneze! Ştia munţii ca-n palmă, da’ de ghețarul ăsta habar n-avusese. Porni curajos, măcar că nu pusese niciodată piciorul pe-un ghețar aşa de ciudat și primejdios.
Gheaţa era alunecoasă, mamă, doamne, ce alunecoasă era! În toate hăurile apa care țîşnea din crăpături vuia neîmblînzită. Vuietul ei răzbătea ca un crîmpei de melodie curgătoare şi-ndrăcită, pe urmă se curma și izbucnea din nou în tonuri scurte, melancolice sau cu nişte ţipete picate din cer, scoase parcă de un om bătut de soartă sau chinuit de durere.
Gheaţa spartă luase mii de forme aiurite, dar nici una, își zise și Hans, n-aducea cu bucățile de gheață pe care le ştie orice om. Toate aveau o expresie ciudată. Aşa schimonosite și batjocoritoare cum erau, semănau cu niște chipuri aievea. O puzderie de umbre înșelătoare şi lumini lugubre16 se jucau și pluteau printre vîrfurile de gheață de-un albastru transparent. Cu strălucirea lor orbeau călătorul și-l zăpăceau că nu mai știa omul pe ce lume se află. Şi toate astea în timp ce mugetul neostoit al apei care țîșnea din adîncuri îl asurzea și-l făcea să simtă că se-nvîrte pămîntul cu el, Hans mergea înainte și groaza ce-l cuprinsese creștea pas cu pas. Gheaţa se despica bubuind și alte prăpastii se căscau la picioarele lui. Piscuri mișcătoare se-aplecau pe lîngă el și-i cădeau în cale cu un zgomot asurzitor. De nu știu cîte ori dăduse piept cu asemenea primejdii pe ghețarii cei mai înspăimîntători și pe vremea cea mai cumplită. Cu toate astea îl cuprinse o frică soră cu moartea, cînd veni vremea să sară peste ultimul hău. Sleit de puteri și tremurînd din toate-ncheietuile, se aruncă pe iarba unui tăpşan17, unde se simțea, în sfîrşit, în siguranţă.
N-avusese încotro și trebuise să lase pe drum coșul cu mîncare, că tare-i mai era greu să-l care după el. Aşa că acuma, cînd avea nevoie de puteri proaspete, nu-i rămînea decît să zdrobească nişte gheaţă și s-o mănînce. Cu asta alină totuși setea. După o oră de odihnă își recăpătă puterile și, mânat de lăcomia-i neîmblînzită, Hans plecă mai departe pe drumul anevoios spre izvorul Rîului de Aur.
Acum drumul urca drept spre creasta golașă a muntelui. Nu era fir de iarbă să-ți ostoiești usturimea tălpilor încinse, nu era nici un petic de umbră să te ferească de soarele dogoritor de la miazăzi. Trecuse de amiază şi razele cădeau ca nişte bice de foc pe cărarea abruptă. În aer nu se mişca nimic și arşița pusese stăpînire pe tot și toate. Curînd, pe Hans începu să-l chinuie o sete cumplită, ca să nu mai vorbim că-l ajunsese oboseala și-abia își mai tîra picioarele. Se uita-ntruna la sticla cu apă de la brîu.
„Trei picături ajung, își spuse el pînă la urmă. Măcar să-mi umezesc un pic buzele cu apa asta.“
Trase dopul şi, pe cînd ducea sticla la gură, privirile-i căzură pe piatra de lîngă el. Era acolo ceva — nici el nu ştia ce — și parcă mișca. Se lămuri repede. Pe piatră zăcea un cățeluş, mai-mai să-şi dea duhul de sete. Avea limba scoasă de-un cot, botul i se uscase, iar labele, aproape fără viaţă, le ţinea întinse ca niște bețe. O armată de furnici negre îl năpădiseră și i se plimbau în voie pe bot şi-n gîtlej. Își roti un ochi spre sticla din mîna lui Hans. Dar Hans al nostru ridică sticla, bău, dădu cu picioru-n cîine şi plecă mai departe. Prea bine nu știa nici el și nici mîna-n foc n-ar fi pus-o, dar parcă, hodoronc-tronc, o umbră ciudată apăru pe cerul albastru.
Cu fiecare clipă, cărarea se făcea tot mai abruptă și mai plină de pietre colțuroase. În loc să-l învioreze și să-l răcorească, aerul de munte parcă-i turnase foc în vine. Şi cascadele cu zgomotul lor parcă-l luau în zeflemea. Toate erau departe, iar setea îl chinuia din ce în ce mai tare. Mai trecu o oră și Hans se uită din nou la sticla care-i atîrna pe-un şold. Era goală pe jumătate, dar tot era în ea mult mai mult decît trei picături. Se opri s-o deschidă din nou. Pe cînd făcea treaba asta, văzu ceva mișcînd pe cărare. Era un copil bălai care zăcea întins pe pietre, aproape fără viaţă, și, din cînd în cînd, scotea cîte-un geamăt amarnic din pieptu-i mititel. Avea ochii închiși și buzele arse de sete. Hans se uită la el înadins, bău și trecu mai departe. Un nor negru acoperi soarele și umbre lungi ca nişte şerpi înconjurară munţii. Hans mergea voiniceşte mai departe. Soarele trecea spre asfinţit, dar nu se simţea nici urmă de răcoare. Aerul greu, ca de plumb, îl sufoca pe omul nostru, dar ţinta era aproape. Ridică ochii şi văzu cascada Rîului de Aur, care sărea jucăușă din coasta muntelui. Nu era mai mult de-o aruncătură de băț pînă la ea. Hans se opri o clipă să-și mai tragă sufletul un pic şi sări opintindu-se ca să-și atingă ținta.
În clipa aceea auzi un țipăt slab. Întoarse capul şi văzu un bătrîn întins pe pietre. Ochii i se duseseră în fundul capului, iar pe fața-i albă ca de mort era întipărită desperarea.
— Apă! strigă el slab, întinzînd mîinile spre Hans. Apă! Mor!
— N-am nici un strop, îi răspunse Hans. Da’ tu ți-ai trăit traiul. Ajungă-ţi!
Sări peste trupul lipsit de vlagă şi-o porni mai departe ca din pușcă. Un fulger albastru, de forma unei săbii, ţîşni dinspre răsărit. Brăzdă cerul de trei ori şi-l acoperi cu o umbră neagră de nepătruns. Soarele asfinţea, dispărînd în zări ca o minge de foc.
Lui Hans îi pătrunse-n urechi mugetul Rîului de Aur. Apa trecea printr-o văgăună şi Hans era chiar pe marginea ei. Undele purtau splendoarea aprinsă a apusului de soare. Își scuturau crestele ca niște limbi de foc şi-n spuma lor vedeau sclipiri roşii ca sîngele. Zgomotul venea din ce în ce mai tare, biciuind simțurile omului și făcîndu-l să-și piardă minţile. Tremurînd, Hans luă sticla de la brîu şi-o aruncă în mijlocul şuvoiului. Cît ai bate din palme simți ceva rece ca gheața străpungîndu-i trupul. Se clătină pe picioare, scoase un țipăt și căzu. Apele, cu vuietul lor, îi acoperiră țipătul pentru vecie. Și geamătul rîului se ridică sălbatic în noapte, în vreme ce valurile începură să spele piatra neagră.
Bietul Gluck, rămas singur acasă, aştepta cu-ngrijorare să se-ntoarcă Hans. Văzînd că frate-său nu mai vine odată înapoi, se sperie din cale-afară şi se duse la închisoare să-i spună lui Schwartz ce se-ntîmplase. Pe Schwartz vestea asta îl gîdilă la urechi ca zornăitul banilor sau gîlgîitul vinului. Îşi dădu cu presupusul că Hans s-a prefăcut într-o piatră neagră şi, prin urmare, tot aurul avea să fie al lui şi numai al lui. Gluck, săracul, era tare amărît şi plînse toată noaptea de ţi se rupea inima, nu alta. Cînd se sculă dimineaţa, n-avu ce pune în gură şi nici urmă de bani nu găsi prin casă. Văzînd așa, se tocmi să muncească la un aurar. Și munci cu-atîta hărnicie și-așa de bine, din zori şi pînă-n noapte, că nu trecu mult și strînse bani destui ca să plătească amenda lui Schwartz. Dădu cît trebuie la închisoare şi-şi scoase fratele de-acolo. Schwartz nu-și mai încăpea-n piele de bucurie şi zise că s-ar cam cuveni să pună mîna şi pe niscai aur din rîu. Şi Gluck se ruga de el să se ducă, da pentru altceva: doar-doar o afla ce s-a ales de Hans.
Schwartz auzise el că Hans furase apa sfințită şi-şi spuse-n sinea lui că poate treaba asta nu e tocmai pe placul mititelului rege al Rîului de Aur. Îşi puse deci în gînd s-o scoată altfel la capăt, mai bine decît frate-său. Zis şi făcut: mai luă niște bani de la Gluck și se duse de-l ispiti pe paznicul izvorului, care, cînd văzu bănetul, îi dădu apa curată ca lacrima. Acum Schwartz era cu inima-mpăcată că nu mersese cu furtișag ca frate-său. Se sculă dis-de-dimineaţă, pînă să se crape de ziuă, îşi puse pîine și vin într-un coş, turnă apa sfinţită într-o sticlă și-o porni la drum spre inima munților. Ca şi Hans, tare se mai miră cînd dădu cu ochii de ghețar. Cînd veni vorba să-l treacă, nu-i fu deloc ușor, deși lăsase coșul cu merinde pe drum. Pe cer nu se vedea nici o scamă de nor, dar, cu toate astea, lumină nu prea era. O pîclă roşiatică acoperise, greoaie, cerul și dealurile de primprejur păreau mohorîte și ursuze. Cum urca el pe cărarea săpată în stînca abruptă, îl apucă o sete cumplită, ca și pe frate-său. Duse sticla la gură. Atunci văzu copilul cu păr bălai care zăcea pe pietre. Bietul de el scîncea și gemea după apă.
— Apă vrei? zise Schwartz. Păi n-am nici pentru mine.
Și trecu mai departe. Cum mergea el așa, parcă văzu că se-ntunecă soarele și că dinspre apus se ridică niște nori cât toate zilele și negri ca tăciunele. Mai urcă preţ de vreun ceas și din nou îl apucă setea. Tare-ar mai fi băut ceva! Atunci zări bătrînul care zăcea întins pe potecă în fața lui și auzi cum plînge după apă.
— Apă vrei? zise Schwartz. Păi n-am nici pentru mine.
Şi-și văzu de drum. Din nou i se păru că lumina slăbeşte și, cînd se uită spre cer, ce să vadă ? O pîclă de culoarea sîngelui acoperise soarele. Norii uriași și negri se ridicaseră sus de tot şi marginile lor zdrenţuite se zbăteau în toate părțile ca valurile pe marea înfuriată. Umbrele lor lungi îi brăzdau cărarea.
După asta Schwartz mai urcă vreun ceas și iar i se făcu sete. Cînd duse sticla la gură, i se păru că-l zărește pe Hans întins la pămînt în faţa lui. Se uită mai bine şi văzu că arătarea întinde mîinile spre el și-i cere apă printre suspine.
— Ha, ha, rînji Schwartz, aici erai? Ehei, băiete dragă, mai ţii tu minte gratiile închisorii? Acu’ vrei apă, nu-i așa? Şi ce crezi, c-am adus-o pîn-aici ca să ţi-o dau ție? Pofta-n cui!
Și făcu un pas mare să treacă peste Hans. Cînd trecea peste el, parcă văzu cum buzele i se strîmbă într-un rînjet zeflemitor. Mai merse un pic şi-ntoarse capul să se uite, dar arătarea dispăruse.
Îl cuprinse deodată groaza. De ce, nu ştia nici el. Dar setea de aur îl făcu să-și învingă frica şi omul se năpusti înainte. Nori mari cît toate zilele şi negri ca tăciunele se ridicară la zenit18 și din ei prinseră a ţîșni fulgere. În răstimpul dintre două răbufniri de fulgere, valurile întunericului parcă se ridicau și pluteau peste tot cerul. Soarele apunea şi cerul se făcuse neted ca oglinda unui lac de sînge. Vîntul prinse să bată cumplit, sfîrtecînd norii purpurii și împrăștiindu-i departe, în beznă. Schwartz ajunse la marginea văii pe unde curgea Rîul de Aur. Valurile erau negre ca norii ce prevestesc furtuna, dar spuma de pe crestele lor era roșie ca focul. Schwartz aruncă sticla în rîu şi-atunci mugetul apei de pe fundul văii se contopi cu bubuitul de tunet venit din cer. Pe dată fulgerul îl orbi cu lumina lui, pămîntul se căscă dedesubt și-l înghiţi, iar apele îi înăbușiră strigătul cu vuietul lor. Geamătul rîului se ridică sfîșietor în noapte, căci apa trecea acum peste cele două pietre negre.
Schwartz nu mai venea şi Gluck era tare mîhnit din pricina asta. Nu știa ce să facă, pe ce cale s-o apuce. Bani n-avea defel, așa că nu-i rămînea decît să se tocmească din nou la aurar. Stăpînul îl punea la muncă grea, da’ de plătit, nu-i plătea mai nimic. După o lună sau două Gluck, sleit de puteri, se hotărî să-și încerce și el norocul la izvorul Rîului de Aur.
„Regele-ăla mititel părea tare cumsecade, îşi zise Gluck în gînd. N-o să mă preschimbe el în vreo piatră din alea negre.“
Se duse la izvor, îl rugă pe paznic să-i dea apă din cea limpede şi acesta îi împlini pe dată rugămintea. Apoi Gluck luă un coș cu nişte pîine și-o sticlă cu apă și, cum se crăpă de ziuă, porni întins spre creierul munţilor.
Și pe Hans şi pe Schwartz ghețarul îi pusese la grea-ncercare; îi storsese de puteri, ce mai încolo-ncoace. Pentru Gluck însă încercarea fusese de-o sută de ori mai grea, fiindcă el nici voinic nu era și nici munţii nu-i bătuse atîta în lung şi-n lat, cum făcuseră fraţii lui. De cîteva ori căzu şi se lovi rău de tot, își pierdu coșul cu pîine și, de cîte ori auzea zgomotul ăla ciudat care venea de sub gheaţă, inima i se făcea cît un purice. Cînd ajunse de cealaltă parte a ghețarului, se culcă pe iarbă și stătu multă vreme-ntins ca să-și recapete puterile. Pe urmă se puse pe urcat tocmai cînd era soarele mai fierbinte. După o oră de urcuş, simţi că-i ia foc gîtlejul de sete. Era cît pe-aici să bea, ca şi fraţii lui, cînd văzu pe cărare un bătrîn care venea spre el. Se sprijinea-n toiag bietul om, c-abia se mai ţinea pe picioare.
— Fiule, zise bătrînul, sînt mort de sete. Dă-mi şi mie puţină apă.
Cînd îl văzu aşa palid și vlăguit, Gluck îi dădu sticla cu apă.
— Rogu-te numai, moşule, să n-o bei pe toată, spuse băiatul.
Dar bătrînul bău pînă se sătură şi-i dădu înapoi sticla goală pe trei sferturi. După asta îi ură drum bun și Gluck o porni vesel mai departe. Și, zău, parcă-i era mai uşor acum. Apărură două-trei firicele de iarbă, iar cîțiva cosași începură să ţîrîie primprejur. Băiatul n-auzise-n viaţa lui un ţîrîit așa de vesel.
Mai merse preţ de vreun ceas şi după asta i se făcu o sete de nu mai putea să-ndure. Da’ cînd puse mîna pe sticlă, dădu cu ochii de-un copilaș care zăcea la marginea drumului. Năpîrstocul gîfîia și plîngea după apă de ţi se rupea inima. Gluck se luptă cu el însuși și se hotărî să mai rabde un pic de sete. Puse sticla la gurița copilului şi țîncul bău, lăsînd numai cîteva picături. După asta năpîrstocul îi zîmbi, se sculă în picioare și-o porni în fugă la vale. Gluck se uită după el pînă ce copilul se făcu mic cât un bob de linte, pe urmă se-ntoarse și-o porni din nou la deal. Şi ce să vezi! Pe stîncile golașe începură să crească tot felul de flori minunate şi-un mușchi verde și strălucitor, presărat cu flori ca niște steluțe trandafirii, cu clopoței gingași de gențiană, mai albaștri decît cerul cel mai senin din lume, şi cu crini albi ca laptele. Fluturi de culoarea sîngelui și-a liliacului zburau în toate părţile, iar cerul trimitea pe pămînt o lumină atît de curată, că pe Gluck îl cuprinse o fericire cum nu mai simţise niciodată pîn-atunci.
Dar după ce urcă încă vreun ceas, setea începu să-l chinuie din nou. Se uită la sticlă și văzu că nu mai rămăseseră decît cinci sau şase picături. Își dădu seama că n-are de unde să mai bea. Și pe cînd îşi atîrna iar sticla la brîu, văzu pe pietre un căţeluş cu limba scoasă de-un cot, care trăgea să moară. Aşa-l văzuse şi Hans în ziua cînd urcase spre izvorul Rîului de Aur. Gluck stătu pe loc să se uite la el şi pe urmă își îndreptă privirile spre Rîul de Aur. Nu era mult pîn-acolo. Îi veniră-n minte vorbele piticului că „cine-a dat greș o dată n-o să reușească a doua oară“. Vru să treacă mai departe-şi să-și vadă de drum, dar cățelul schelălăi atît de amarnic că Gluck se opri din nou.
„Bietu’ de el, îşi spuse Gluck, dacă nu-l ajut acuma, o să-şi dea duhu’ pînă mă-ntorc eu.“
După asta se uită tot mai atent la el și văzu că amărîtul ăla îl priveşte cu atîta jale că făcea și pietrele să plîngă.
„Da’ mai dă-l încolo de rege, cu aurul lui cu tot!“ zise Gluck văzînd cît suferă bietul cîine.
Destupă sticla și-i turnă pe gît ultimele picături. Cît ai bate din palme, cîinele sări în picioare şi se ridică pe labele dinapoi. Îi dispăru coada și urechile i se făcură lungi, lungi de tot, croite parcă din mătase aurie. Nasul se făcu roşu ca o sfeclă, ochii începură să clipească repede de tot și pînă să se dezmeticească băiatul, cîinele, ia-l de unde nu-i. Şi iată că-n faţa lui Gluck apăru vechea lui cunoștință, regele Rîului de Aur.
— Mulţam, zise Înălţimea sa, da’ nu te speria că toate-s aşa cum trebuie.
Gluck o cam băgase pe mînecă, fiindcă ştia el ce spusese mai ‘nainte despre rege și aurul lui. Aşa că rămase cu gura căscată cînd auzi ce răspuns îi dă Luminăţia sa.
— De ce n-ai venit mai repede? se răţoi la el piticul. Mi i-ai trimis pe neisprăviţii ăia, ca să-mi dai de lucru. Să am pe cine preface-n pietre, nu? Și încă ce pietre!
— Vai de mine şi de mine! făcu Gluck. Așa de nemilos aţi fost?
— Nemilos!? zise piticul. Mi-au turnat apă spurcată-n rîu. Cum era să-ngădui una ca asta?
— Da’, domnule — vreau să spun, Majestate — bag mîna-n foc c-au luat apa din izvorul ca lamura.
— Or fi luat-o, nu zic nu, răspunse piticul, dar (şi cu fiecare vorbă, uitătura-i era tot mai cruntă) apa pe care n-o dai bolnavilor sau celor pe patul de moarte cînd ţi-o cer ei e spurcată, oricît ar fi fost ea de binecuvîntată.
Şi zicînd vorbele astea, piticul se-aplecă şi culese un crin care creştea la picioarele lui. Pe petalele-i albe erau trei picături de rouă, curate ca lacrima. Piticul le scutură în sticla din mîna lui Gluck.
— Aruncă-le-n rîu, îi porunci el, şi coboară în Valea Comorilor pe partea cealaltă a muntelui. Drum bun!
Pe cînd vorbea el așa, silueta piticului începu să-și piardă conturul. Culorile jucăușe de pe mantie se preschimbară într-o ceață cu sclipiri de rouă. O clipită regele stătu învăluit în ele, ca într-un curcubeu uriaş. Pe urmă culorile păliră, ceața se risipi în aer și Înălţimea sa dispăru ca luat de vînt.
Gluck urcă pînă la marginea văgăunii prin care curgea Rîul de Aur. Apa lui era limpede ca cristalul și la fel de strălucitoare precum soarele. Cînd aruncă în rîu cele trei picături de rouă, pe locul unde căzură se căscă un vîrtej mititel și rotund, în care apele intrară gîlgîind melodios, Gluck se uită o vreme tare dezamăgit. Nu numai că rîul nu se preschimbase-n aur, da’ și rămăsese aproape fără apă. Totuşi băiatul ascultă de sfatul prietenului său și-o porni pe cealaltă parte a muntelui, spre Valea Comorilor. Și mergînd el așa, i se păru c-aude cum își face apa drum pe sub pămînt. Cînd îi apăru Valea Comorilor în faţa ochilor, ce să vadă! Un rîu, aidoma Rîului de Aur, izvora dintr-o crăpătură în stîncă și curgea, în nenumărate rîuleţe, printre movilele de nisip roșu și uscat. Sub ochii lui Gluck iarba crudă răsărea pe lîngă rîuleţe și plantele se înălţau din pămîntul mustind de apă. Pe malul rîului, florile gingașe își deschideau una după alta cupele înmiresmate, precum răsar stelele cînd amurgul se-nteţește. Tufele de mirt19 şi cîrceii de viţă de vie creșteau și brăzdau valea cu umbrele lor prelungi.
Şi așa Valea Comorilor s-a preschimbat din nou într-o grădină. Toată avuţia, pierdută cîndva de răutatea și cruzimea celor doi fraţi, a fost recîștigată prin iubirea inimii lui Gluck. El a trăit mai departe în valea de care v-am spus şi pe săraci nu i-a mai izgonit nimeni de la ușa lui. Hambarele i s-au umplut cu grîu și casa cu comori. Pentru el, şi numai pentru el, așa cum promisese piticul, rîul s-a făcut un rîu de aur. Chiar și-n ziua de azi localnicii arată locul unde-au căzut cele trei picături de rouă și urmăresc drumul Rîului de Aur pe sub pămînt pînă cînd apare în Valea Comorilor. Și în vîrful cascadei pe care-o face Rîul de Aur se mai văd două pietre negre, în jurul cărora apa se tînguie jalnic la fiecare scăpătat de soare.
Oamenii de prin partea locului le spun încă Fraţii Negri.
repovestire de Carmen Pațac după John Ruskin
- Styria — (în germană: Steiermark) este un stat federal, situat în sud-estul Austriei, cu capitala la orașul Graz. ↩︎
- Schwarz — negru în limba germană. ↩︎
- Glück— noroc sau fericire în limba germană. ↩︎
- cicadă — nume dat unor insecte cu corpul scurt și gros, cu capul mare terminat printr-o proeminență ascuțită. ↩︎
- mălură — boală a grâului și a altor păioase, cauzată de unele specii de ciuperci care produc în boabe o pulbere neagră, formată din spori. ↩︎
- tirbușon — ustensilă casnică formată dintr-o spirală metalică cu un mâner, folosită pentru a scoate dopurile de plută de la sticle. ↩︎
- picioare — unitate de lungime utilizată în sistemele de unităţi de măsură britanice și americane, care reprezintă o treime dintr-un yard și este împărțită în doisprezece inci, un picior avînd 0,3048 de metri. ↩︎
- spăsenie — atitudine de pocăință și de smerenie; atitudine de modestie și de nevinovăție (prefăcută). ↩︎
- rînă — fiecare dintre cele două laturi ale corpului omenesc. ↩︎
- favorit — păr lăsat să crească de o parte și de alta a obrazului unui bărbat. ↩︎
- creuzet — vas fabricat dintr-un material rezistent la căldură (porțelan, șamotă, grafit etc.), folosit pentru reacții chimice la temperaturi înalte. ↩︎
- lamură — partea cea mai bună, mai curată și mai aleasă dintr-un lucru; floarea, fruntea, crema unui lucru. ↩︎
- a da (cuiva) cu tifla — gest batjocoritor făcut cu palma întinsă, cu degetul mare apropiat de vârful nasului și cu celelalte degete desfăcute și agitate. ↩︎
- pîclă — ceață deasă care apare de obicei dimineața și seara. ↩︎
- bondoacă — scurt și îndesat, mic și gros. ↩︎
- lugubru — care exprimă sau produce groază; care amintește de moarte. ↩︎
- tăpşan — loc neted și ușor înclinat care apare la baza versanților și povârnișurilor în regiunile de deal și de munte. ↩︎
- zenit — punct de intersecție al verticalei locului cu emisfera cerească superioară situat deasupra capului observatorului și opus nadirului. ↩︎
- mirt — arbust ornamental mediteraneean cu frunze alungite, persistente, cu flori mici, albe și parfumate (Myrtus communis). ↩︎