A fost odată ca niciodată o văduvă sărmană care avea un fecior. Ea şi Jack, căci aşa-l chema pe băiat, stăteau amîndoi într-o căsuţă.

Jack era cam găgăuţă, cam nechibzuit, dar altfel avea un suflet de aur. Fusese o iarnă grea și-n primăvară biata maică-sa zăcuse de friguri. Jack nu era încă destul de mare ca să muncească, aşa că nu trecu mult şi-ajunseră săraci de nu mai aveau cu ce-și duce zilele. Văzînd văduva că nu-i chip să iasă la liman decît dacă vinde vaca, zise într-o dimineaţă băiatului:

— Sînt tare slăbită, Jack, dragul mamei. Du-te tu în locul meu la tîrg şi vinde vaca.

Jack nu-şi mai încăpea în piele de bucurie că merge la tîrg să vîndă vaca. Pe drum se-ntîlni cu un măcelar. Omul avea-n palmă cîteva boabe de fasole, grozav de frumoase. Jack se opri-n loc să se uite la ele. Măcelarul îi spuse că erau o adevărată comoară şi, ce mai încolo-ncoace, îl şi convinse pe prostănac să facă schimb. Chipurile, fasolea măcelarului făcea cît vaca lui Jack.

Băiatul aduse fasolea acasă și-o dădu maică-sii în locul banilor de pe vacă. Femeia se necăji din cale-afară şi vărsă multe lacrimi, dojenindu-l pe Jack pentru prostia lui. Nătăfleţul își muşca degetele de necaz, da’ ce mai putea face? În seara aceea, mama şi feciorul se culcară cu inima zdrobită. Li se năruise şi ultima speranţă.

În zori Jack se sculă și de duse aţă în grădină.

„Cel puţin, gîndi el, am să semăn boabele-astea minunate de fasole. Mama zice că-s nişte boabe-acolo, ca multe altele. Or fi, n-or fi, eu tot le semăn.“

Aşa că luă un băţ, scobi cîteva găuri în pămînt și puse boabele în ele.

Seara, cei doi abia avură ce mînca şi se culcară amărîţi. Ştiau că a doua zi n-o să mai aibă nici măcar o coajă de pîine. Bietul Jack nu dădu geană-n geană de-atîta supărare. Cum se trezi dis-de-dimineaţă, se şi duse glonţ în grădină.

Mare-i fu mirarea cînd văzu cît crescuse fasolea peste noapte. Se tot urcase pînă ce-ajunsese în vîrful stîncii sub care se-adăpostea căsuţa și dispăruse în nori! Vrejurile se răsuciseră ca șerpii şi-mpletiseră o scară cu nimic mai prejos decât scările obișnuite.

„Nu-i greu de urcat“, zise Jack în sinea lui.

Cum dădu cu ochii de scară, îşi şi puse-n minte s-ajungă pînă-n vîrf, că tare mai era iute de picior Jack ăsta al nostru. Totuşi, după pocinogul cu vaca, se gîndi c-ar fi mai bine s-o-ntrebe întîi pe maică-sa.

O chemă și-amîndoi se uitară cu gura căscată la vrejul uriaș. Nu numai că nu-i dădeai de capăt de sus ce se urcase, dar era și destul de gros ca să-l ţină pe băiat.

— Oare unde s-o fi sfîrşind? Mă bate gîndul să mă urc pînă-n vîrf, îi spuse el maică-sii.

Femeia se cam codea să-l lase s-o pornească pe scara aia ciudată. Dar Jack atîta se-nvîrti pe lîngă fusta ei, tot spunîndu-i că fasolea-i fermecată, că pîn’ la urmă maică-sa îi făcu pe plac.

Băiatul se și puse pe căţărat. Se urcă el pe scara de vrejuri pînă cînd căsuţa, satul şi chiar turla cea mare a bisericii se făcură mici cît bobul de mei și pe urmă dispărură de tot. Da de-ajuns în vîrf, nici pomeneală!

Îl cam prinsese oboseala şi-o clipă se gîndi să se-ntoarcă. Ştia însă una și bună: că, dacă vrei să izbuteşti, nu trebuie să te dai bătut. Se odihni deci puţin și-o porni din nou.

Şi urcă Jack pînă i se făcu frică să se uite-n jos, ca să n-ameţească. În cele din urmă ajunse în vîrful vrejului. Era de-acum într-o ţară minunată, cu păduri frumoase și lunci smălţate cu flori, printre care şerpuia un rîu de cristal. Nu departe de locul unde se sfîrșea vrejul sa ridica un castel mare şi frumos.

Jack se miră nespus, căci n-auzise niciodată de castelul ăsta. Şi cum se gîndea el așa, văzu că stînca despărţea castelul de sat de-ai fi zis că-i în altă ţară.

Pe cînd se uita băiatul la castel, din pădure ieși o femeie cu înfăţişare ciudată și se-apropie de el. Avea un capișon vătuit de satin roșu, garnisit cu hermină¹, iar părul îi cădea în voie pe umeri. Mergea sprijinindu-se-n toiag.

Jack îşi scoase tichia și făcu o plecăciune.

— Fie-mi cu iertare, mătușico, zise el, asta-i casa dumitale?

— Nu, răspunse bătrîna, da’ vino-ncoa’ la mine c-am să-ţi spun toată istoria cu castelul:

Odată demult, în castelul ăsta de la marginea împărăţiei visului trăia un nobil cavaler. Avea o nevastă frumoasă şi ţinea la ea ca la lumina ochilor. Copiii erau şi ei frumoşi de-ţi venea să-i mănînci, nu alta. Vecinii lui, piticii, oameni prietenoși de n-aveau pereche-n lume, îi dăruiseră multe lucruri scumpe. Și vestea comorilor ăstora se dusese pînă hăt departe. O pocitanie de zmeu rău și mare cît toate zilele, care sălășluia prin partea locului, își băgase-n cap că trebuie să pună laba pe ele cu orice preţ. Ademeni cu bani un servitor necredincios ca să-l lase în castel cînd doarme stăpînul şi, cum se văzu înăuntru, îl ucise pe nobilul cavaler. Apoi merse în aripa unde erau camerele copiilor şi-i ucise pe micuţi.

Din fericire, stăpîna nu era acasă. Îl luase cu ea pe mezin, care-avea doar două-trei luni, și se dusese-n vale s-o vadă pe doica cea bătrînă. Furtuna o ţinuse acolo toată noaptea.

A doua zi dimineaţă, de cum se făcu lumină, un servitor care scăpase cu viaţă veni să-i spună stăpînei ce nenorocire se-abătuse asupra bărbatului şi copiilor ei. La început bietei femei i-a fost greu să-l creadă şi vroia cu orice chip să meargă ea însăşi înapoi ca să-mpartă suferinţa cu cei dragi. Dar bătrîna doică o imploră cu lacrimi în ochi să nu facă una ca asta, că mai avea un copil și era de datoria ei să-și salveze viaţa de dragul mititelului nevinovat. Doamna se lăsă convinsă de spusele doicii și se hotărî să rămînă în casa acesteia, fiindcă acolo era ascunzătoarea cea mai bună. Servitorul îi mai spuse că zmeul jurase s-o ucidă şi pe ea şi pe copil.

Se scurseră ani și ani. Doica muri, lăsînd căsuţa şi cele cîteva lucruri din ea bietei femei, care rămase mai departe acolo. Şi doamna noastră muncea ca o simplă ţărancă, să agonisească pîinea cea de toate zilele. Roata de tors şi laptele de la o vacă, cumpărată cu banii care rămăseseră din întîmplare la ea, îi erau de-ajuns pentru puţinul de care-aveau nevoie ea și băieţelul. Lîngă casă era o grădiniţă unde semănaseră mazăre, fasole și varză. Doamna nu se simţea deloc înjosită să iasă la cîmp la vremea culesului, ca să strîngă recolta, avea nevoie de ea pentru băiat.

Jack, femeia nenorocită despre care ţi-am povestit e mama ta. Castelul ăsta a fost cîndva al tatălui tău și trebuie să fie din nou al tău!

Jack scoase un ţipăt de uimire.

— Mama! O, mătuşico, ce-am de făcut? Bietul tata! Sărmana mea mamă!

— Se cade să recîștigi castelul pentru mama ta. Dar ce-ai de făcut nu-i deloc ușor și primejdiile te-așteaptă la tot pasul. Ai curaj? Te-ncumeţi la una ca asta, Jack?

— Nu mă tem de nimic cînd știu că fac un bine, spuse băiatul.

— Asta-nseamnă, zise bătrîna cu capișon roşu, că ești unul din voinicii care pot veni de hac zmeilor. Trebuie să intri în castel și să pui mîna pe găina cu ouăle de aur și pe harpa vorbitoare. Tot ce are zmeul e-al tău pe bună dreptate. Să ţii minte asta!

După ce spuse ce-aţi auzit, bătrîna se făcu nevăzută. Abia atunci îşi dădu Jack cu socoteală cine-i spusese toată povestea: o zînă bună și milostivă.

Băiatul se hotărî cît ai bate din palme. Merse spre castel şi suflă în cornul atîrnat la poartă. Poarta se deschise şi-apăru zmeoaica, o arătare înfricoșătoare cu un ochi cît toate zilele în mijlocul frunţii. Cînd o văzu, Jack era cît pe-aci s-o ia la fugă, dar dihania îl înșfăcă şi-l trase înăuntru.

— Ha, ha! rîse ea dogit. Nu te-așteptai să dai de mine, nu-i așa? Nu te mai las să pleci! M-am săturat de viaţa asta. Prea am muncit mult și, la urma urmei, de ce n-aș avea și eu un paj cum au alte doamne?! Ai să fii tu pajul meu. O să speli tacîmurile, să lustruiești cizmele, să faci focul şi, ca să nu mai lungim vorba, o să mă ajuţi la toate cînd nu-i zmeul acasă. Cînd e el aici, am să te-ascund. Mi-a mîncat toţi pajii pîn-acum, iar tu, băiete, ai fi o bucăţică bună pentru el.

Şi cum zicea ea asta, îl trase pe Jack în castel. Bietul băiat era tare speriat. Da’ parcă eu sau oricare altul am fi fost altfel în locul lui?! Nici pomeneală! El însă își aduse aminte că frica nu-i stă bine unui bărbat şi se luptă cu el însuși să-și facă curaj. Pînă la urmă își luă inima-n dinţi şi spuse:

— Sînt gata să vă slujesc cu credinţă. Vă rog numai să m-ascundeţi de zmeu că nu vreau să mă mănînce.

— Așa-mi placi, băiete, spuse zmeoaica dînd din cap. Noroc că n-ai ţipat cînd m-ai văzut, cum au făcut băieţii ceilalţi. S-ar fi trezit bărbatu-meu şi nu i-ai fi ajuns nici pe-o măsea. Vino-ncoace, intră colea-n dulap. P-ăsta nu-l deschide el niciodată. Aici ești în siguranţă.

Pocitania merse spre dulapul imens din sala cea mare şi-l închise pe Jack acolo. Gaura cheii era așa de largă că lăsa aer destul să intre și prin ea vedeai bine ce se petrece afară. Mai tîrziu se-auziră paşi grei pe scări, ca un bubuit, şi-apoi o voce tunătoare strigă:

• — Ti, ha, ti, ha, hi,
• Simt miros de om pe-aci!
• De-o fi mort sau de-o fi viu,
• Vreau pe tava mea să-l ştiu!

Nevastă, mai urlă el, aci-n castel e-un om. Vreau să mi-l găteşti și să mi-l aduci pe tavă.

— Eşti bătrîn şi prost, ţipă ea din toate puterile. Miroase-a friptură de elefant, proaspătă și bună. Pentru tine-am făcut-o. Uite-o! Stai jos și mănîncă!

Și nevastă-sa îi puse dinainte o farfurie cît toate zilele din care ieșeau aburi de carne bine mirositoare. Mîncarea îi făcu atîta plăcere zmeului că-i scoase din minte gîndul c-ar putea să fie vreun om în castel. După ce termină micul dejun, ieși să se plimbe. Atunci zmeoaica deschise dulapul și-l scoase pe Jack s-o ajute la treabă. Băiatul o ajută toată ziua. Ea-i dădu să mănînce bine și, cînd se lăsă seara, îl băgă din nou în dulap.

Zmeul se-ntoarse acasă la vremea cinei. Jack îl urmări cu privirea prin gaura cheii și nu mică-i fu mirarea cînd văzu că ia un os de lup şi bagă-n gură dintr-o dată o găină întreagă. Avea zmeul o gură cît o oală.

După ce termină de mîncat, îi ceru nevesti-sii să-i aducă găina cu ouă de aur.

— Ouă ca pe vremea cînd trăia nenorocitu’ de stăpînu-său, cavalerul, spuse el, ba chiar îmi vine să cred că n-a făcut niciodată ouă așa de mari.

Nevastă-sa plecă și se-ntoarse repede cu o găină roșcată pe care i-o puse pe masă.

— Ei, acum, dragul meu, zise ea, mă duc să mă plimb, dacă nu mai ai nevoie de mine.

— Du-te, spuse el, o să trag și eu un pui de somn mai tîrziu. Pe urmă se uită la găina de pe masă și-i porunci:

— Ouă!

Şi găina făcu un ou de aur imediat.

— Ouă! spuse zmeul din nou.

Găina mai făcu un ou.

— Ouă! repetă el a treia oară.

Şi iar apăru un ou de aur pe masă.

Jack nu mai avea nici o îndoială că aia era găina de care-i vorbise zîna.

Puţin mai tîrziu zmeul puse găina pe podea și nu mult după aceea adormi buștean. Sforăia de se cutremurau pereţii.

De cum îl văzu pe zmeu dormind ca mort, Jack împinse ușa de la dulap şi se furișă afară. Se duse tiptil, luă găina şi se grăbi să plece din castel. Ştia drumul, iar ușa de la bucătărie era întredeschisă. O deschise de tot, ieși în vîrful picioarelor, apoi o închise și-o ferecă în urma lui. Porni în goană spre vrejul de fasole și se lăsă în jos cît putu de repede.

Cînd îl văzu intrînd în casă, maică-sa începu să plîngă de bucurie. Se temuse că l-au răpit zînele sau l-a găsit zmeul. Jack îi arătă găina roşcată şi-i povesti cum a fost el în castelul zmeului şi cîte și mai cîte. Femeia se bucură tare mult de găină. De acuma-ncolo aveau să fie bogaţi.

Într-o zi, cînd văduva era la piaţă, Jack o porni din nou pe vrejul de fasole spre castelul zmeului. Dar înainte de asta, îşi vopsi părul şi se îmbrăcă cu alte haine. Zgripţuroaica nu-l recunoscu și iarăși îl trase înăuntru ca s-o ajute la treburi. Tocmai se-auzea zmeul venind. Cotoroanţa îl ascunse pe băiat în dulap. Nici nu-i trecea prin cap că el furase găina. Îi spuse să nu scoată o vorbă că, altfel, o să-l mănînce zmeul.

Iată-l şi pe zmeu strigînd ca mai ’nainte:

• — Ti, ha, ti, ha, hi,
• Simt miros de om pe-aci!
• De-o fi mort sau de-o fi viu,
• Vreau pe tava mea să-l ştiu!

— Prostii! zise nevastă-sa. E-un taur bine rumenit. M-am gîndit c-o să fie o-mbucătură pe cinste pentru tine. Așează-te că ţi-l aduc îndată.

Uriașul se așeză, nevastă-sa aduse taurul pe o tavă cît toate zilele şi amîndoi începură să înfulece. Jack rămase cu gura căscată cînd îi văzu scoţînd oasele taurului de parc-ar fi fost oase de ciocîrlie. Terminară de mîncat şi scorpia zise ridicîndu-se de la masă:

— Acuma, dragul meu, cu voia ta, mă duc sus în camera mea să mai citesc din povestea pe care-am început-o. Dacă ai nevoie de mine, cheamă-mă.

— Mai întîi adu-mi sacii cu bani. Vreau să-mi număr galbenii pînă nu mă culc.

Ea se supuse şi plecă. Curînd se-ntoarse cu doi saci mari în spinare pe care-i puse lîngă zmeu.

— Uite-i, făcu ea. Asta-i tot ce-a rămas din banii cavalerului. Cînd dai de fundu’ sacilor, trebuie să pui mîna pe vreun castel de baron, că nu mai merge.

„N-apucă el ziua aia cât trăiesc eu“, gîndi Jack.

După ce plecă nevastă-sa, zmeul scoase banii de aur şi-i numără. Pe urmă îi aranjă în grămezi pînă se plictisi de-atîta distracţie şi-i mătură cu palma înapoi în sac. Se tolăni în jilţ și căzu într-un somn adînc. Nu se mai auzea nimic de sforăitul lui.

Jack se furișă din dulap și luă sacii cu bani. Ca să fim drepţi, erau banii lui, căci uriașul îi furase de la cavaler, tatăl băiatului. Alergă spre vrejul de fasole, coborî cu greu și, în sfîrșit, puse sacii cu galbeni pe masă. Maică-sa abia se-ntorsese de la oraș și plîngea că nu-l găsise pe Jack acasă.

— Uite, mamă, am adus banii pe care ni i-a furat afurisitul de zmeu.

— Vai, Jack, ești un băiat tare bun, da’ nu vreau să mai tremur pentru viaţa ta cînd te ştiu în castelul zmeului. Spune-mi, cum ai ajuns din nou acolo?

Şi Jack îi povesti totul din fir-a-păr.

Maică-sa era grozav de bucuroasă că luase înapoi sacii cu galbeni, dar nu vroia să-l piardă pe Jack pentru asta. EI, însă, se hotărî să se mai ducă o dată la castelul zmeului.

Se căţără iar pe vrejul de fasole și suflă în cornul de la poarta zmeului. Proasta cu un ochi în frunte îi deschise, dar nu-l recunoscu nici de data asta. Stătu puţin pînă să-l tragă înăuntru, fiindcă se temea să nu dea de cine ştie ce bucluc. Faţa lui Jack arăta atîta nevinovăţie că nimeni nu-i putea rezista. Şi-așa băiatul ajunse din nou în castel şi apoi în dulap.

Mai tîrziu veni și uriașul de la drum. De cum trecu pragul, mugi:

• — Ti, ha, ti, ha, hi,
• Simt miros de om pe-aci!
• De-o fi mort sau de-o fi viu,
• Vreau pe tava mea să-l ştiu!

— Măi, nătărău ce eşti, îi spuse nevastă-sa. Ţi-am făcut o oaie la frigare și-asta miroase-așa.

Dihania se așeză la masă și zmeoaica îi aduse o oaie întreagă.

— Nevastă, zise el după ce termină de-nfulecat, adu-mi harpa să-mi cînte puţin pînă te plimbi tu.

Ea se supuse și-i aduse o harpă minunată. Rama strălucitoare era bătută în diamante și rubine, iar corzile erau cu totul și cu totul de aur.

— Asta-i una din minunăţiile pe care le-am luat de la cavaler, spuse zmeul. Sînt nebun după muzică și harpa e-un slujitor credincios.

— Cîntă! spuse el harpei trăgînd-o mai aproape.

Și harpa cîntă o melodie foarte dulce și tot pe-atît de tristă.

— Cîntă-mi ceva mai vesel!

Şi harpa cîntă un cîntecel vesel.

— Acuma cîntă-mi s-adorm! mugi zmeul.

Şi harpa începu un cîntec suav de leagăn la ale cărui sunete stăpînul adormi ca un copil.

Atunci Jack ieși încet din dulap și se duse în bucătăria cea mare să vadă dacă dihania de zmeoaică plecase. Nici urmă de zmeoaică pe-acolo. Jack merse spre ușă și-o deschise ușurel, căci se gîndea că n-o s-o poată deschide cu harpa în mînă. Apoi se întoarse în camera uriașului, luă harpa şi fugi cu ea. Dar nici n-apucă bine să treacă pragul că harpa și începu să strige:

— Stăpîne! Stăpîne!

Uriașul se trezi. Cu un urlet înfricoşător sări din jilţ şi din doi pași ajunse la ușă.

Jack însă era sprinten, nevoie mare. Fugea cu harpa de-i sfîrîiau călcîiele şi, ştiind-o fermecată, ii șoptea că el e feciorul vechiului ei stăpîn, cavalerul.

Totuşi zmeul veni atît de repede pe urmele lui Jack că fu lîngă el cît ai bate din palme. Întinsese laba lui mare să-l prindă, dar, din fericire, chiar atunci călcă pe-o piatră colţuroasă şi se poticni. Căzu la pământ și se-ntinse acolo cît era de lung.

Întîmplarea asta îi dădu lui Jack răgaz să încalece vrejul şi s-o pornească în jos. Cînd ajunse în grădina maică-sii, văzu că zmeul cobora după el.

— Mamă! Mamă! strigă Jack. Dă-mi repede-o toporişcă!

Maică-sa alergă spre el cu securea-n mînă, iar Jack lovi cu sete şi tărie toate vrejurile în afară de unul singur.

— Acuma, mamă, fugi de-aici, spuse el.

Mama lui Jack se dădu înapoi și bine făcu, căci, chiar atunci, zmeul se prinse de ce mai rămăsese din vrej. Jack tăie vrejul de tot şi-o luă la sănătoasa.

Zmeul căzu în cap cu o bufnitură puternică şi-și frînse gîtul. Căzu lat la picioarele femeii pe care o nedreptăţise atîta amar de vreme.

Nici n-apucară Jack şi maică-sa să se dumirească bine după toată povestea cu uriașul, că le şi apăru în faţă o femeie frumoasă.

— Jack, spuse ea, te-ai purtat ca fiul unui adevărat viteaz și meriţi să iei înapoi tot ce-a fost cîndva al tatălui tău. Du-te la castel şi fă cum crezi tu că e mai bine.

Jack o rugă pe zînă să-i arate drumul spre castel, căci vrejul de fasole era acuma la pămînt. Ea-i spuse că o să-l ducă acolo cu caleaşca ei trasă de doi păuni. Băiatul îi mulţumi şi se aşeză lîngă ea în caleaşcă.

Zâna îl duse o bucată bună de drum pînă cînd ajunseră într-un sat de la poalele unui deal. Acolo văzură adunaţi o mulţime de oameni ca vai de ei. Zîna opri caleașca şi le spuse:

— Prieteni! Zmeul cel rău, care v-a chinuit şi v-a mîncat toate turmele și cirezile, s-a dus pe lumea cealaltă. Flăcăul ăsta de lîngă mine v-a salvat. E băiatul stăpînului vostru, cavalerul.

Oamenii începură să chiuie de bucurie. Zîna îi chemă s-o urmeze la castel şi plecară cu toţii într-acolo. Jack suflă în corn şi ceru să intre.

Bătrîna stătea-n turnul castelului. Era tare speriată. Ghicise că bărbatu-său păţise ceva. O porni pe scări în mare grabă. Dar rochia i se agăţă într-un cui şi hîrca se duse de-a rostogolul pînă jos, rupîndu-și gîtul.

Cînd văzură că nimeni nu le deschide, cei de-afară luară niște drugi și dădură poarta în lături. Da’ nu găsiră pe nimeni pe-acolo. Doar hîrca zăcea lată în sala cea mare, lîngă scări.

Astfel Jack ajunse din nou stăpînul castelului. Zîna o aduse pe mama băiatului, cu găina și harpa. Jack făcu tot ce putu ca nedreptăţiţii să-și ia înapoi ce le furase zmeul.

Înainte de-a pleca în împărăţia visului, zîna îi mărturisi lui Jack că ea îl trimisese pe măcelar să-i iasă înainte cu boabele de fasole, și să-l farmece în așa chip, să-şi piardă capul. Vrusese să vadă însă dacă era băiat deștept şi curajos.

— Dacă te-ai fi uitat la vrejul uriaș de fasole și doar te-ai fi minunat prosteşte, spuse ea, te-aș fi lăsat așa cum te-a bătut soarta ta nenorocită. M-aș fi îndurat numai de maică-ta şi i-aş fi dat vaca înapoi. Dar mi-ai arătat că ai minte ageră și mult curaj. Cînd te-ai căţărat pe vrejul de fasole, ai urcat de-a dreptul spre norocul tău.

Apoi zîna îşi luă rămas-bun de la Jack şi de la maică-su şi dispăru în zare.

repovestită de Carmen Paţac

---

1. hermină — animal carnivor asemănător cu nevăstuica, având blana cafenie vara, albă, fină și lucioasă iarna (Mustela erminea). ↩︎