A fost odată un iepuraş frumos, rotund şi alb ca un ghem de vată; şi avea nişte urechiuşe ca două petale mătăsoase. Dar faptul că era atît de mic şi atît de pufos nu-i era deloc pe plac şi cînd întîlni o Zînă bună, plutind pe un nouraş, îi spuse:
— Zînă bună, de ce sînt eu atît de mic? Vreau să fiu şi eu mare, cel puţin cât Leul sau cît Tigrul.
Zîna era gata să-l certe pe nemulţumit, dar văzîndu-i ochişorii rotunzi şi trişti, se înduplecă şi-i spuse:
— Bine, bine. Ia să vedem cît eşti de viteaz şi după aceea mai stăm de vorbă. Vreau să-mi aduci o pană de Erete1, un ou de Şarpe şi un dinte de Crocodil.
Iepuraşul care dorea cu orice chip să fie şi el mare ca un Leu sau ca un Tigru n-a aşteptat să-i spună de două ori şi se făcu nevăzut. Îndreptîndu-se spre locul unde creşteau trestii înalte, tăie o bucată din tulpina trestiei, meşteri un pic la ea şi reuşi să facă un fluier.
— Acum ştiu ce am de făcut, îşi zise Iepuraşul frecîndu-şi lăbuţele de bucurie.
Din salt în salt părăsi cîmpia şi urcă pe nişte dealuri mai înalte. Acolo, între stînci pe jumătate ascunse, trăia Eretele, spaima păsărilor.
La o oarecare distanţă, Iepuraşul începu să fluiere: tu… tuu… tuturu…
Eretele, care-şi făcea siesta după o masă bună, se trezi şi supărat părăsi hamacul în căutarea celui care-l deranjase.
— Ce faci aici, obraznicule?
— Ah, domnule Erete, doar am atins fluierul meu din păr fermecat. Iertaţi-mă că v-am deranjat, dar îmi era sete şi chemam apa la mine.
— Aha! exclamă Eretele, deci părul tău suna ca un fluier fermecat?
— Da, domnule Erete, doar cît sufli şi face să apară orice mîncare îţi doreşti.
— Ia te uită! Aş vrea şi eu un fir de păr ca al tău, ca să nu mă mai obosesc căutînd de mîncare.
Iepuraşul zîmbi de naivitatea Eretelui şi cu ton indiferent îi spuse:
— Dacă vă place, pot să vi-l dau, dar cu condiţia să primesc şi eu o pană din aripa dumneavoastră.
— Desigur, desigur, nimic mai simplu. Şi zicînd aceasta, îi dădu o pană din aripa sa.
Iepuraşul o luă fericit şi, înainte ca Eretele să-şi dea seama de înşelătorie, dispăru ca prin farmec. Coborî colina şi cum mergea el aşa gînditor, se trezi în dreptul unui boschet din care cine credeţi că ieşea? Şarpele!
Iepuraşul scoase repede fluierul şi începu iar: Tu… tutu… tuturu…
Şarpele se întoarse furios şi-i strigă:
— Hei, băiete! Nu ţi-ai găsit alt loc să faci tărăboi?
— Ah, dacă aţi ştii ce foame-mi este!
— Şi dacă ţi-e foame trebuie să fluieri ca un disperat?
— Fluierul meu este dintr-un fir de păr fermecat.
— Fermecat? Fii serios, băiete, eu sînt prea bătrîn ca să mai cred aşa ceva.
Iepuraşul mai fluieră o dată. Şarpele se încolăci, se descolăci, se tîrî spre el, ca să audă mai bine.
— Şi ce faci tu cu firul tău de păr fermecat?
— Ah, îl fac să-mi aducă tot felul de mîncăruri.
— Dovedeşte-mi!
— Pentru astăzi nu-i mai pot cere nimic. Dar aţi văzut vreodată un fir de păr să cînte aşa?
Şarpele reflectă un moment şi pînă la urmă se lăsă convins.
— Aş dori să am un astfel de fir de păr. Nu vrei să mi-l vinzi?
— Nu, asta nu se poate… Dar aş putea să vi-l dau în schimbul unui ou de al dumneavoastră.
— N-am auzit ceva mai caraghios. Dar dacă asta vrei, am să-ţi fac voia. Şi după ce se ondulă de cîteva ori, intră în scorbură şi într-o clipă ieşi cu oul promis.
Acum lucrurile deveneau mai complicate. Cum va reuşi să obţină un dinte de-al Crocodilului? Tot gîndindu-se aşa, porni pe drumul spre rîu. Cînd începu să se audă şopotul apei, cineva îl strigă:
— Hei, ce mai faci?
— Ah, dumneata erai, domnule Pelican! Ce plăcere îmi face să te văd, răspunse politicos Iepuraşul.
— Ce cauţi pe aici?
— Trebuie să-l văd pe Crocodil.
— Aici este, şi cu ciocul lui greoi făcu semn spre o insuliţă plutitoare, care lăsa în urma ei o dîră de spumă.
Tu… tutuuu, tuturuuu… se auzi fluierul Iepuraşului.
— Cine îndrăzneşte să facă atîta zgomot?
— Ah, eu, domnule Crocodil. Vă cer scuze că nu v-am văzut.
— Dar ce faci cu fluierul acela?
— Fluier? Nu este fluier. Este un fir din părul meu fermecat, care cîntă o dată pe zi, ca să atragă tot felul de animale, să le mănînc. Dar la ce-mi trebuie mie, dacă eu mă hrănesc numai cu iarbă?
— Un fir de păr care cîntă ca un fluier? Şi care aduce animalele la el? Interesant, foarte interesant.
— Este adevărat, dar pentru cei care se hrănesc cu păsări, cu peşte, dar nu pentru mine.
— Aşa e, aşa e! Cred că mie mi-ar fi de folos.
— Dumneavoastră, domnule Crocodil aţi putea dormi toată ziua şi cînd vi s-ar face foame n-aţi face decît să fluieraţi din firul de păr fermecat şi mîncarea v-ar prisosi.
— Bine, bine, băiete. Îmi poţi da mie firul tău de păr fermecat?
— Să vi-l dau?
— Adică să mi-l vinzi am vrut să spun.
— De vîndut nu-l vînd. Poate să-l schimb.
— Să-l schimbi? Cu ce să-l schimbi?
— Cu un dinte de al dumneavoastră.
— Un dinte? Eşti oare nebun?
— Este singurul lucru care-mi mai lipseşte, domnule Crocodil.
Şi deodată Pelicanul care asistase la discuţie întrebă o altă pasăre care tocmai zbura pe acolo:
— Auzi, prietene, ce zici de povestea Iepuraşului?
— Cred că de data asta Crocodilul va pierde, răspunse pasărea fără să se oprească din zbor.
— Da, da, aşa cred şi eu, spuse Pelicanul gînditor.
Între timp, Crocodilul văzînd că Iepuraşul dă să plece ii strigă:
— Hei, băiete! Unde pleci aşa grăbit?
— Acasă. Unde să mă duc?
— Stai o clipă. Eu aş vrea să am firul tău de păr fermecat dar… fără dintele meu ce mă fac?
— Asta nu mai ştiu. Ceea ce pot să vă asigur este că mîncarea vă va veni la nas.
— Ia stai! Ia stai! Ce să mai chibzuiesc. Cui nu-i place să-i vină mîncarea la nas?
Şi zicînd aceasta îşi scoase dintr-o smucitură dintele şi i-l întinse Iepuraşului.
Acesta, fericit, o luă la fugă şi nu s-a mai oprit decît în locul unde o întîlnise pe Zîna cea bună, aşezată pe un nouraş.
— Zînă bună, am adus ce mi-ai poruncit: pana, oul şi dintele.
— Şi ce vrei acum, Iepuraşule?
— Să-ţi ţii făgăduiala.
— Făgăduiala? Află că totul este bine alcătuit pe pămînt. Dacă tu aşa mic cum eşti ai reuşit să-l înşeli pe Erete, pe Şarpe şi pe Crocodil, ce catastrofă ai produce dacă ai fi mare cît un Leu? Rămîi aşa cum eşti. Să nu-ţi dorești niciodată să fii în pielea altcuiva.
Şi zicînd aceasta îl trase uşor de urechiuşe, dar dintr-o dată urechile începură să se lungească şi se făcură aşa cum le ştii şi tu.
- erete — gen de păsări răpitoare de zi, asemănătoare cu uliii, cu corpul zvelt, ciocul scurt şi foarte încovoiat şi cu câte un disc de pene pe părţile laterale ale capului. ↩︎