Vă voi povesti acum o legendă veche-veche, o legendă pe care locuitorii ţinutului de la gurile fluviului Mi o ştiau dintotdeauna şi o transmiteau din tată-n fiu.
Se spune că dintr-un sătuc de pescari, un sătuc sărăcăcios, pitit sub o creastă de deal, ca toate satele de pe acolo, au plecat într-o dimineaţă la pescuit cinci bărci deodată. Erau cîte patru pescari voinici la fiecare barcă, deci douăzeci cu toţii, şi hotărîră să meargă într-un loc mai departe.
Vîsliră din răsputeri, căci vîntul nu-i prea ajuta, şi curînd în jurul lor nu se mai văzu decît albastrul mării. Ţărmul dispăruse după orizont. Pescarii însă erau oameni neînfricaţi, deprinşi cu marea, aşa că nu se înspăimîntau de asta. Vîsleau înainte, spre locurile pe unde ştiau ei că bîntuie bancurile de peşte, gîndindu-se la recolta bogată ce aveau s-o culeagă, ca răsplată a strădaniei lor.
Furtuna cumplită căzu asupra nenorociţilor aproape ca un trăsnet. Nici nu avură timp să-şi dea seama cum s-a iscat, dincotro a venit. Valuri uriaşe prinseră să se zbuciume nebune, înălţîndu-se de parcă s-ar fi repezit să-nghită cerul negru. Cînd ridicate pe creasta unui talaz1, încît bieţilor pescari li se părea că vor sparge bolta cerească cu creştetul, cînd prăbuşite în abis de parcă marea s-ar fi despicat ca să le-nghită, cele cinci bărci căzuseră în puterea stihiei2 dezlănţuite. şi marea se juca cu ele şi cu vieţile celor douăzeci de pescari cum îi plăcea, căci lupta şi împotrivirea lor nu mai serveau la nimic. Soarta pescarilor părea pecetluită, şi ei ştiau asta. Din moşi-strămoşi, mulţi de-ai lor pieriseră înghiţiţi de valuri, tot cam prin aceste locuri. În cătunul lor erau destule femei văduve şi copii orfani. Cei douăzeci îşi aşteptau sfîrşitul, cu groaza morţii în suflet, cu ultimul gînd la nevestele şi copiii de-acasă, sau, cei ce n-aveau neveste, cu gîndul la fetele îndrăgite.
Deodată, deasupra lor, printre norii plumburii, parcă se auzi un glas de fată, limpede şi cristalin ca un clopoţel de argint:
— Luaţi-o spre muntele Yi. El este Muntele Speranţei. Luaţi-o într-acolo şi veţi fi salvaţi.
— Încotro s-o luăm ca să ajungem la acest munte, fată bună?întrebară pescarii.
— Veniţi după mine. Vă voi călăuzi într-acolo, răspunse fata şi atunci ei toţi o văzură, plutind ca o zînă deasupra valurilor, fără să-i pese cîtuşi de puţin de furtună. Fără să-i pese pentru că, de fapt, furtuna o ocolea. şi o ocolea nu numai pe ea, ci şi pe ei, căci urmînd drumul arătat de fată, bărcile pluteau pe o fîşie de apă liniştită şi calmă, ce se deschidea între valuri ca un drum neted şi drept printre munţi.
Înaintaseră aşa, cît oare? Niciunul n-ar fi putut spune cît timp trecuse. Şi iată că se treziră la ţărmul unei insule. Era de fapt un munte. Coasta împădurită începea să urce pieptiş, îndată după îngusta fîşie de nisip spălată de valuri. Pescarii îşi traseră anevoie bărcile, ajutîndu-se şi îndemnîndu-se unii pe alţii. Iar după ce bărcile fură în siguranţă, legate între ele şi ancorate, oamenii se aşezară şi ei, să-şi odihnească mădularele istovite şi să-şi liniştească sufletele.
Atunci îşi amintiră de fata care-i salvase, călăuzindu-i şi netezindu-le calea. Unde era? De unde apăruse? Se uitară în toate părţile, strigară, dar nimeni nu răspunse.
— Nu putem lăsa nerăsplătită asemenea faptă, spuse un pescar mai bătrîn, pe care toţi îl recunoşteau căpetenie. Vom pleca de îndată în căutarea fetei, pentru a-i arăta recunoştinţa noastră. Acum, să ne odihnim şi să ne ospătăm.
Făcură întocmai. Dar, după o căutare de aproape o zi şi o noapte, timp în care scotociseră fiecare colţişor de insulă, fiecare peşteră, povîrniş3 sau viroagă4, se întoarseră fără nici un rezultat. Fata sau zîna salvatoare, ce-o fi fost ea, dispăruse fără urmă, de parcă o înghiţise marea sau pămîntul.
Era în puterea nopţii cînd se strînseră laolaltă, din nou, bărcile. Osteniţi, se culcară sub cerul liber, urmînd ca dimineaţa următoare să hotărască ce vor face. Dar somnul nu se lipea de niciunul dintre cei douăzeci de pescari. Stăteau cu ochii la cerul înstelat, iar gîndurile tuturor se îndreptau spre fata ce-i salvase. Cine o fi fost? Unde o fi acum? De ce nu li se arată? Atunci se petrecu minunea. Izvorînd parcă de pretutindeni, venind cînd dinspre coasta împădurită, cînd dinspre mare şi cînd din cer, începu să se audă un cîntec molcom, liniştitor. Pescarii recunoscură, înfioraţi, glasul fetei care-i călăuzise spre muntele Yi, unde şi găsiseră salvarea.
Niciunul nu îndrăzni să tulbure clipa vrăjită. Ascultau toţi, numai urechi, şi curînd putură desluşi cuvintele cîntecului. Fata pe care n-o vedeau îşi cînta povestea vieţii ei…
Dintr-un cătun de pescari plecaseră pe mare un tată şi doi feciori. Erau tatăl şi fraţii fetei, pe care marea furioasă i-a înghiţit, în acelaşi loc unde-i surprinsese şi pe cei douăzeci. Fata a aflat că furtuna cumplită ce se iscă pe negîndite şi face atîtea jertfe e stîrnită de un dragon negru, care trăieşte în adîncuri, nu departe de gurile fluviului Mi.
Fata hotărî să se răzbune pe dragonul negru şi sări în mare, cu gînd să-l înfrunte. De atunci trecuseră mulţi ani şi toate zilele şi nopţile acestor ani fuseseră zile şi nopţi de luptă între fată şi dragon. Dacă nu reuşea să-l răpună, fata izbutea în schimb, ajutată fiind de zeităţile a căror bunăvoinţă o cîştigase, să-i salveze de la pieire pe pescarii şi călătorii ce se abăteau prin acele locuri. Cînd dragonul negru stîrnea furtuna, voind să-i înghită pe oameni, fata apărea deasupra valurilor, le potolea cu puterea ei magică şi îndrepta corăbiile spre muntele Yi…
Cîntecul se stinse treptat-treptat. Pescarii făcură plecăciuni adînci, arătîndu-şi recunoştinţa şi admiraţia lor nemărginită pentru faptele curajoase şi generoase ale fetei pe care n-o vedeau.
Luna plină atîrna ca o tipsie de aur agăţată de bolta semănată cu stele, iar razele ei se reflectau în mare ca într-o nesfîrşită oglindă de argint.
Atunci fata se arătă din nou. Apăru chiar în preajma bărcilor.
— E timpul să porniţi, spuse ea. Dacă veţi naviga spre sud-est, veţi da de bancuri de peşte şi vă veţi întoarce acasă cu bărcile pline.
— Fată dragă şi bună şi curajoasă, care ţi-e numele? întrebară pescarii.
Dar ea dispăru precum apăruse.
Pescarii vîsliră încotro le spusese fata. Prinseră peşte din belşug, umplîndu-şi bărcile cît puteau să ducă. La întoarcere, se abătură pe la muntele Yi, să-i mulţumească fetei. Plănuiseră chiar să ridice acolo un altar al recunoştinţei, pentru ca fapta ei să fie pomenită în veci. Dar nu mai găsiră nici urmă de munte sau de insulă. Se tot învîrtiră în larg mult şi bine, fără să vadă nici o palmă de uscat ieşind din mare.
Se întoarseră în sat şi povestiră tuturor întîmplarea nemaiauzită. Plecară din nou, cu mai multe bărci, hotărîţi să găsească muntele Yi, pe care-l botezaseră Muntele Speranţei. Făcură sute de drumuri. Căutară un an întreg. Căutară zeci de ani. Urmaşii lor şi apoi urmaşii urmaşilor lor căutară şi ei muntele Yi, sute de ani în şir, fără ca nimeni să-l găsească.
Şi totuşi, ori de cîte ori furtuna dezlănţuită surprindea prin acele locuri bărci de pescari sau corăbii ale negustorilor, fata apărea şi-i salva, întocmai cum v-am povestit. Iar muntele Yi, Muntele Speranţei, era de fiecare dată la locul lui, înălţîndu-se din mare, puternic şi netemător în faţa valurilor, şi îi adăpostea pe oameni pînă trecea furtuna. De fiecare dată, cei salvaţi se întorceau în acel loc, cu gînd să-şi arate recunoştinţa, dar nu mai găseau nici urmă de insulă, de munte, sau de fată.
Şi poate că tocmai de aceea oamenii au povestit mereu întîmplările acestea, de veacuri. Le-au transmis din generaţie în generaţie, pînă au ajuns la mine. Iar eu vi le-am povestit dumneavoastră.
- talaz — val mare stârnit de furtuni pe mări sau pe oceane. ↩︎
- stihie — fenomen al naturii care se manifestă cu o forţă irezistibilă, distrugătoare. ↩︎
- povîrniş — parte înclinată sau abruptă a unei înălţimi. ↩︎
- viroagă — vale mică, râpoasă, mocirloasă, formată de ploi şi de inundaţii sau prin părăsirea albiei de către un râu; albia unui torent, cu malurile adânci şi abrupte. ↩︎