Povestea noastră s-a petrecut demult-demult, pe vremea cînd oamenii și animalele trăiau laolaltă, în cea mai bună înţelegere, bucurîndu-se deopotrivă de darurile naturii şi agonisindu-și hrana fără ca nimeni să supere sau să păgubească pe altul.

În acele îndepărtate timpuri trăia în beciul unui han, printre saci, lăzi şi butoaie cu vin, o familie de șoricei. Stăteau acolo de cîţiva ani buni și cîştigaseră simpatia oamenilor de la han. Ba chiar cu unii dintre ei se și împrieteniseră. Fata hangiului, de pildă, o codană de vreo 16 – 17 ani, de o frumuseţe fără seamăn, era cea mai bună prietenă a şoriceilor. Venea în fiecare zi în pivniţă şi se juca cu ei, le aducea fărîmituri și resturi de mîncare.

Șoriceii se obișnuiseră atît de mult cu prezenţa fetei, încît în ziua cînd nu mai coborî în pivniţă îi simţiră lipsa şi ieşiră s-o caute.

La han era lume multă, care se ospăta şi petrecea.

Strecurîndu-se printre oameni, șoriceii o găsiră în cele din urmă pe prietena lor. Dar era cît pe-aci să n-o mai recunoască. Fata era gătită cum n-o mai văzuseră niciodată pînă atunci. Iar lîngă ea, în capul mesei, stătea un tînăr îmbrăcat şi el în haine de mare sărbătoare. Amîndoi erau atît de frumoși, încît abia te puteai uita la ei. Şoriceii aflară că prietena lor se căsătorește şi că tînărul de lîngă ea era mirele.

Mireasa îi invită pe prietenii săi, şoriceii, să petreacă la nuntă şi ei se veseliră laolaltă cu toţi mesenii. Dar nunta se sfîrşi și mireasa plecă împreună cu mirele. Șoriceii se întoarseră în pivniţă, dar viaţa lor nu mai era la fel de veselă ca înainte. Nu se puteau obişnui cu lipsa fetei. Erau mereu trişti şi în cele din urmă ajunseră să-și dorească şi ei un pui, care să le înveselească viaţa, să le ţină de urît.

Într-un colţ al pivniţei erau două statuete de idoli, una din lemn şi una din lut. Șoriceii începură să le ducă ofrande, adică să le pună în preajmă fărîmituri şi alte bucate.

În cele din urmă, în familia șoriceilor s-a născut o fetiţă. Bineînţeles, era o fetiţă-șoricel. Dar era atât de frumoasă și de inteligentă, încît toată lumea se minuna și îi felicita pe fericiţii părinţi. Chiar și pisica, singura fiinţă care, nu se știe de ce, nu se uita cu ochi buni la șoareci, îi arăta fetiţei o simpatie deosebită.

O fericire nespusă domnea în familia șoriceilor. Părinţii vorbeau peste tot de fetiţa lor, se mîndreau nevoie mare și începuseră să se gîndească de pe acum să-i găsească un mire.

— Mă voi duce în lume să-i caut un soţ vrednic de frumuseţea ei şi viteaz cum nu mai e altul, care să devină cîrmuitorul întregului neam șoricesc, spuse tatăl.

— Dacă ai de gînd să faci aşa, eu cred că ar trebui să pornești la drum de pe acum, își dădu cu părerea mama. O să ai de mers cale lungă pînă să găseşti un tînăr vrednic de fata noastră.

Zis şi făcut, șoarecele își luă merinde de drum și porni în lume. Merse mai multe zile pînă ajunse la o apă mare. Cum să treacă dincolo? Umblînd în sus și în jos pe malul apei, găsi în cele din urmă un bătrîn luntraş, care tocmai se pregătea să pornească. Șoricelul îl rugă să-l ia în barcă şi bătrînul se învoi. Porniră spre malul celălalt. Bătrînul vîslea din răsputeri, dar curînd se stîrni o furtună puternică și înaintarea le era tot mai anevoioasă. Valuri din ce în ce mai mari loveau barca, aruncînd-o de colo-colo, gata s-o răstoarne. Bătrînul, speriat de moarte, începu să se roage soarelui, implorîndu-l să apară din nou pe cer să gonească norii şi vîntul, să-i scape de urgie.

Șoricelul privea la toate acestea din fundul luntrii, zicându-și în sinea lui: „Credeam că omul e fiinţa cea mai puternică de pe pămînt. Dar văd că şi omul se teme de ceva. Ce înspăimîntat e bietul bătrîn! Și cum se mai roagă la soare! Înseamnă că soarele e cel mai puternic. Trebuie să ajung la zeul-soare. Pe el îl voi lua drept ginere. Doar el e vrednic de gingăşia şi frumuseţea fiicei mele.“

Furtuna se potoli şi barca acostă la malul celălalt. Şoricelul mulţumi luntrașului, îl întrebă încotro să apuce ca să ajungă la zeul-soare şi porni la drum.

Merse şoricelul săptămîni și luni în şir, trecu peste munţi, peste ape, îndură arşiţa cumplită a verii şi gerul aspru al iernii. Pe măsură ce mergea, era tot mai convins în sinea lui că numai zeul-soare e vrednic de frumuseţea fiicei sale. Se şi gîndea cum i-o va descrie pe fată, cum îl va vorbi soarelui despre gingășia și delicateţea ei. Cînd plecase el de-acasă, fata era încă mică. Acum, probabil, e şi mai frumoasă.

„Pînă ajung eu la zeul-soare, pînă mă întorc înapoi, fiica mea va fi numai bine la vîrsta măritișului.“

După mai mulţi ani de mers, şoricelul ajunse într-o dimineaţă la poalele muntelui pe care își avea lăcaş soarele. Deși era frînt de oboseală, începu numaidecît să urce. Razele puternice îi înţepau ochii, pietrele ascuţite îi răneau lăbuţele, dar şoricelul continua să urce. Mergînd, își mai potrivi hăinuţele, se scutură de praf, străduindu-se să aibă o ţinută cît mai demnă. Doar nu era un fitecine. Era un șoarece onorabil, tatăl unei fete atît de frumoase. Şi dacă el însuşi venise să-și peţească fiica, acesta era un semn de mare consideraţie pentru viitorul ginere, pe care el nu se putea să nu-l aprecieze.

Căldura devenea tot mai insuportabilă şi șoricelul înţelegea că într-adevăr aceasta e cea mai mare putere a lumii. Cînd nu mai putu să înainteze, șoricelul își acoperi ochii cu lăbuţa și începu să strige cît îl ţineau puterile.

— Hei, mărite soare! Închide un ochi, rogu-te. Vreau să vin la tine să-ţi vorbesc!

— Acum nu se poate, răspunse zeul-soare. Aşteaptă-mă acolo. În curînd voi cobori eu în vale.

Șoricelul fu nevoit să aştepte. Era nerăbdător şi i se părea că niciodată ziua n-a fost atît de lungă. În sfîrșit, odată cu lăsarea serii, soarele începu să coboare pe pantă. Şoricelul îl întîmpină cu pălăria în mînă, făcînd plecăciuni respectuoase.

— Eu sînt șoricelul din pivniţa hanului de la poalele muntelui Ţin, pe care binevoiești să-l luminezi și să-l încălzești cu razele tale. Am făcut pînă aici drum lung și greu, mergînd ani în șir, ca să te văd și să-ţi vorbesc. Tu eşti cel mai viteaz și mai frumos din lume şi nimeni nu s-ar putea asemui cu tine. De aceea am venit să te rog să-mi faci cinstea de a-mi deveni ginere. Am o fată frumoasă ca o zeiţă, care în curînd va fi de vîrsta măritișului. Sînt convins că o vei îndrăgi îndată ce-o vei vedea. Ochișorii ei roşii sînt ca două rubine și dinţișorii ei sînt ca două șiruri de perle strălucitoare…

— Stai, șoricelule, răspunse zeul-soare luîndu-i vorba. Cred că ai greşit venind atîta drum pînă aici. Eu sînt într-adevăr puternic, dar nu știu să fac altceva decît să dau lumină și căldură pămîntului, ca să crească vieţuitoarele şi plantele. Altceva eu nu ştiu să fac. Şi, în afară de asta, norii sînt mai puternici decît mine. Cînd vin mai mulţi, doar știi bine, lumina mea nici nu mai poate răzbate pînă la voi. Așa că, dacă vrei să-ţi găseşti un ginere care să fie într-adevăr cel mai puternic, du-te la zeul norilor. Îl cheamă Nor Alb şi își are sălaşul tot pe un munte, ceva mai la vale. El e mai puternic decît mine şi pe deasupra e şi atotștiutor. El poate să stropească pămîntul cu ploaie binefăcătoare, sau, dacă vrea, să-l înece într-un potop de ape.

Şoricelul înţelese că zeul-soare are dreptate. Mulţumi pentru bunăvoinţă și începu să coboare. Curînd văzu, undeva mai jos, un vîrf de munte înconjurat de un nor mare, alb. Ajunse acolo nu fără greutate și îi vorbi lui Nor Alb de minunata lui fiică.

— Îmi pare rău că nu pot accepta propunerea ta, care îmi face, cinste — îi răspunse Nor Alb. Dar trebuie să-ţi spun de la început adevărul. Eu sînt puternic, e drept. Pot întuneca faţa soarelui, împiedicîndu-i razele să ajungă pînă la pămînt. Dar vîntul e şi mai puternic decît mine. Cînd se înfurie şi pornește să sufle, mă împrăștie în patru zări cît ai bate din palme. Vîntul e mult mai puternic decît mine. E vijelios şi cutezător. Pătrunde oriunde, iar cînd se înfurie poate chiar să ridice valuri uriașe, să smulgă copacii din rădăcini, să dărîme casele…

„Cum de nu m-am gîndit, îşi zise în sinea lui șoricelul. Într-adevăr, vîntul e şi mai puternic decît norii.“

— Nu ştii, mărite Nor Alb, cum aș putea ajunge la lăcaşul zeului vînt?

— În valea cea adîncă dintre munţi, acolo stă acum şi se odihneşte. Șoricelul, obosit, de abia-şi mai tîra lăbuţele, începu să coboare. În fundul văii îl găsi într-adevăr pe zeul-vînt.

După ce îl salută cu plecăciune, îi spuse pentru ce, a venit, vorbindu-i despre neasemuita frumuseţe a fetei, despre dorinţa lui de a avea un ginere puternic, cum nu mai e altul pe lume.

Vîntul îl ascultă cu atenţie, apoi îi grăi astfel:

— Hei, biet șoricel mititel! E adevărat că eu sînt puternic. Dar eu sînt de-o vîrstă cu lumea. Cum să mă însor cu fiica ta, care e o copilă ? Ei îi trebuie un soţ tînăr. Și în afară de asta, sînt pe lume și lucruri mai puternice decît mine. Uite, colo, la capătul văii, e un sat. O vreme, am umblat prin satul din vale cum am vrut. Dar într-o zi, acum vreo cîteva zeci de ani, oamenii au ridicat la marginea satului un zid puternic. De-atunci, ori de cîte ori pornesc de-aici, din sălașul meu, mă izbesc de zidul acela de mă dor oasele. Încerc mereu să-l dărîm, dar degeaba. Zidul e mai puternic decît mine. Îţi vei da seama singur de asta, dacă te vei duce pînă acolo. Vei vedea că în apropierea zidului suflarea mea nu mai are nici o putere. Așa du-te acolo şi vorbeşte cu zidul…

Şoricelul înţelese că și de data aceasta a greșit. Mulţumi vîntului și porni spre satul din capătul văii. Ajunse lîngă zid şi îi vorbi despre scopul vizitei sale.

— Cum îndrăznești, rozător nenorocit, să mă iei peste picior, zicînd că eu sînt cel mai puternic? Vezi bine că semenii tăi şi-au săpat în mine atîtea găuri încît nu peste multă vreme mă voi prăbuși din pricina asta! Sînteţi niște monștri cărora nimic nu vă rezistă. Roadeţi tot ce întîlniţi în cale. Şi pe deasupra vă mai și bateţi joc de mine!

Şoricelul nici măcar nu se supără pe zid pentru ocările ce i le aruncase. În mintea lui se făcu dintr-o dată lumină: “șoarecii sînt mai puternici decît orice pe lume. Ei pot să dărîme case, ziduri şi diguri. Pot să scufunde corăbii. Dar ce nu pot să roadă șoarecii? Unde nu pot ei pătrunde? Cum de nu se gîndise pînă acum la asta? Cum de pierduse atîţia ani pe drumuri, căutîndu-și ginere în rîndul zeilor, cînd ar fi trebuit să-şi caute de la bun început printre ai săi?

— Tot am folosit ceva, își zise. Dacă nu făceam această lungă călătorie, n-aş fi aflat niciodată acest adevăr pe care numai eu îl știu dintre toţi șoarecii. Mă voi întoarce acasă şi voi căuta pe cel mai voinic și mai frumos dintre șoareci. Cu el îmi voi mărita fiica.

Şoricelul nostru se întoarse la han, unde le regăsi pe soţia şi pe fiica lui, care era acum de vîrsta măritișului. Şi o mărită într-adevăr cu cel mai vrednic dintre toţi șoarecii. Iar ginerele său deveni conducătorul întregului neam şoricesc, întocmai cum visase bătrînul șoarece cu ani în urmă, cînd fiica lui era încă mică.

---