Trăia demult, într-un sat din nordul Coreei, un om care avea doi feciori. Aceștia se deosebeau atît de mult unul de altul, încît nici n-ai fi zis că sînt fraţi. Cel mare era zgîrcit, stăpînit de patima înavuţirii şi apuca totul cu japca. Cel mai mic, în schimb, muncea mai mult de dragul muncii. Îndrăgea cîntecele, poezia şi jocul, iar averea nu-l interesa cîtuși de puţin.

Tatăl lor muri pe neașteptate, cam înainte de vreme, lăsîndu-și treburile neorînduite.

Feciorul mai mare apucă frîiele gospodăriei și începu facă totul după cum îl tăia capul. Nici gînd n-avea să-i dea mezinului partea ce i se cuvenea din avere. Dar nici acesta nu cerea nimic.

Curînd însă, hapsînul își găsi o femeie la fel de zgîrcită ca şi el şi se căsători.

Mezinul începu să trăiască zile negre. Cumnata i se uita în blid și-i drămuia orezul ce-l mînca la fiecare masă, ca şi cum i-ar fi dat de pomană. Simţindu-se tot mai străin şi mai de prisos în casa care ar fi trebuit să fie pe jumătate a lui, fratele mai mic se gîndea să-i lase în plata Domnului şi să plece în lume. Își dădea seama că nu are altceva mai bun de făcut, dar nu-i venea deloc uşor să se despartă de casa în care se născuse și în care copilărise. Dar iată că într-o zi cumnată-sa îi strigă în obraz că nu leagă nici două paie în gospodărie şi că ar fi mai bine să-şi caute rostul aiurea.

Stîrnit de răutatea ei, băiatul îndrăzni s-o înfrunte:

— Am partea mea din averea lăsată de tata și rostul meu e aici. Dacă vreţi să plec, să-mi daţi ce-i al meu.

Seara, femeia se plînse bărbatului ei, zicîndu-i:

— Noi muncim de ne spetim să adunăm ban lîngă ban, iar sărăntocul de frate-tău trăieşte pe spinarea noastră ca cioara pe spinarea bivolului. Iar pe deasupra mai e şi neobrăzat. Ştii ce mi-a spus azi? Cică toată averea ar fi de fapt a lui și dacă vrea ne gonește pe amîndoi.

Fratele mai mare atîta aștepta. De mult își pusese în gînd să facă cumva să scape de mezin şi să rămînă el singurul stăpîn, dar nu știa cum să facă.

— Dacă-i așa, las că-i vin eu de hac. Chiar mîine dimineață am să pun argaţii să-l gonească. Vedem noi cine-i stăpînul.

A doua zi își puse planul în aplicare. Mezinul fu nevoit să apuce drumul pribegiei. Abia îl lăsară să-și ia cu el un capăt de funie, un fierăstrău şi o toporișcă.

Şi așa ajunse să trăiască asemeni celor mai sărmani oameni: colinda ziua-ntreagă pădurile, aduna o sarcină de vreascuri, cît putea să ducă, şi cobora să le vîndă prin sate sau în oraşul din apropiere. Schimba munca lui de-o zi pe un castron de orez cu care abia-abia își astîmpăra foamea. Noaptea se adăpostea într-o colibă pe care şi-o înjghebase singur la marginea pădurii, pentru ca dis-de-dimineață să se poată apuca iar de lucru.

În drumurile acestea zilnice, coborînd cu sarcina de vreascuri în spinare, tînărul nostru se obişnuise să poposească de fiecare dată şi să-și tragă sufletul într-un loc unde poteca făcea un ocol, înconjurînd o stîncă uriașă. În preajma stîncii se afla un bolovan mare și băiatul îşi lăsa povara pe el, pentru ca la plecare s-o poată lua mai ușor. Se obişnuise atît de mult cu acest popas, încît venea spre stînca cu pricina chiar în zilele cînd adunase vreascuri din locuri mai îndepărtate și i-ar fi fost mai la îndemînă s-o ia de-a dreptul spre sat.

Într-o zi, abia-și lăsase legătura de vreascuri pe bolovan şi se întinsese la umbra stîncii, cînd auzi în spatele lui un glas gros, răgușit:

— Hei, băiete! De ce-ţi pui mereu povara pe spinarea frăţiorului meu?

Tînărul sări drept în picioare și se uită speriat în toate părțile. Nu întîlnise niciodată picior de om pe-acolo și nici de astă dată nu zărea pe nimeni.

— Cine vorbește fără să se arate? întrebă el.

— Sînt eu, stînca lîngă care poposeşti în fiecare zi. Nu te teme. Nu-ţi fac nici un rău. Aș vrea doar să ştiu cum se face că un om în floarea vîrstei ca tine nu are alt rost pe lume decît să care lemne cu spinarea. Cum de-ai ajuns atît de rău?

Băiatului îi trecu spaima. Bucuros că are cui să-și descarce sufletul, povesti stîncii toată păţania lui.

După ce ascultă, stînca vorbi din nou:

— Pentru că ești un om vrednic și muncitor și pentru că ai un suflet curat, te voi ajuta eu să ieși deasupra nevoii. Închide ochii şi intră prin poarta ce ţi-o deschid.

Băiatul închise ochii. Auzi un pîrîit puternic, de parcă peretele stîncii s-ar fi rupt în două. Simţi apoi în obraz o răcoare plăcută şi îşi dădu seama că în fața lui s-a deschis o peșteră.

— Intră, nu-ţi fie teamă, îl îndemnă stînca.

Făcu vreo cîţiva paşi, fără să deschidă ochii, dibuind cu piciorul locul unde călca.

— Întinde mîna.

Abia apucă să împlinească porunca şi simți în palmă un obiect rece, cam de mărimea unui ou de porumbel.

— Acum poţi să ieși. Dar nu cumva să deschizi ochii pînă n-ajungi afară.

Băiatul făcu întocmai. Peștera se închise în urma lui cu același zgomot, iar el deschise ochii.

Stînca îi dăruise o piatră prețioasă atît de strălucitoare, încît nici n-o putea privi. O ţinea închisă în căușul palmei.

Mulţumi stîncii din tot sufletul, dar aceasta se cufundase din nou în tăcerea-i veșnică şi nu-i răspunse.

Tînărul își luă sarcina în spinare și porni mai departe, de astă dată voios și ușor ca fulgul. Pe drum deschidea mereu pumnul încercînd să privească piatra, dar numai cu greu ochii i se obişnuiră cu strălucirea ei.

Ajunse în oraş, vîndu vreascurile primului întîlnit pe te miri ce, ca de obicei, apoi se duse la un bătrîn bijutier.

— Multe pietre prețioase mi-au trecut prin mînă, dar niciodată n-am mai văzut una atît de mare şi de frumoasă, se miră meșterul. De unde o ai?

— Am găsit-o în pădure, în cuibul unei păsări, minţi tînărul. Aş vrea s-o vînd şi am venit la dumneata ca nu cumva negustorii să mă tragă pe sfoară.

— Nimeni nu va cumpăra o piatră atît de mare. Şi apoi s-ar putea să afle oamenii stăpînirii şi să ţi-o ia degeaba. Ba chiar ai putea să dai de bucluc. Eu zic s-o tăiem în bucăți şi s-o vindem, aşa fel să nu pară lucru necurat.

— Fă dumneata cum crezi că e mai bine şi o să îți mulțumesc pentru asta.

Meşterul a tăiat piatra în bucăți, le-a șlefuit, apoi a chemat un negustor. Băiatul şi-a oprit o bucăţică mică-mică, s-o aibă ca amintire, iar pentru celelalte a primit o mulţime de bani. I-a plătit meșterului, apoi şi-a luat rămăs-bun şi a plecat.

Așa a scăpat tînărul nostru de sărăcie. Şi-a cumpărat o bucată de pămînt nici prea mare, nici prea mică, animale și unelte de muncă. Apoi şi-a ridicat o căsuță, modestă dar frumoasă şi aranjată ca o cutie.

Cum îi plăcea să muncească, gospodăria lui înflorea ca văzînd cu ochii. Curînd tînărul nostru îşi găsi o fată potrivită, frumoasă, săracă şi muncitoare, şi hotărîră să se căsătorească.

Fată era singură pe lume și nici n-avea pe cine să cheme din partea ei la nuntă. Băiatul, de asemeni. Așa că hotărîră să uite trecutul și să-l cheme pe fratele mai mare la nunta lor, fiind singura rudă apropiată.

Între timp, zgîrcitul își sporise averea. Ridicase un han mare la o răscruce de drumuri și avea o mulţime de slugi. Veni la nuntă nu din dragoste pentru frate-său, ci ca să-l iscodească, să vadă cum o duce şi dacă nu cumva are de gînd să-şi ceară partea lui de moştenire.

Văzînd gospodăria înfloritoare a fratelui, bogătaşul nu-şi ascunse deloc mirarea.

„Te pomeneşti că s-a procopsit jefuind oamenii la drumul mare, își zise în sinea lui. Auzisem eu că în ultima vreme cam umblă hoţii prin părţile astea. Nu mă las pînă nu aflu cum stau lucrurile, căci lucru curat nu poate fi.“

Bogatul se dădu bine pe lîngă frate-său, tot îndemnîndu-l să bea și trăgîndu-l de limbă. Și astfel reuşi să afle toată povestea cu darul primit de la stînca cea uriașă.

Bogătașul porni nerăbdător spre casă, urzind tot felul de planuri.

A doua zi se sculă în zori, să nu-l vadă nimeni, îşi puse niște straie zdrenţuite, luă cu el topor, ferăstrău şi un curmei¹, apoi plecă în pădure. Adună o sarcină de vreascuri cît putea duce și veni pînă la stîncă. Îşi lăsă vreascurile pe bolovan, întocmai cum îi povestise frate-său, apoi se aşeză la umbra stîncii și începu să se jeluie cît îl ţinea gura.

— Vai de capul meu, amară viaţă mi-a fost dat să trăiesc. Muncesc din zori pînă-n noapte și tot n-am cu ce-mi hrăni copilașii. Bieţii de ei, se usucă pe picioare de foame. Iar nevastă-mea nici nu mai are lapte pentru cel mic. O, cerule, cum să fac să scap de sărăcie?

Apoi tăcu ascultînd atent. Oare stînca va crede văicărelile lui mincinoase?

— Hei, om sărman, vorbi stînca. Ridică-te și închide ochii. Te voi ajuta eu să scapi de sărăcie și să ai cu ce-ţi hrăni copiii dacă o duci atît de greu.

Bogatul făcu întocmai cum îi spuse stînca: intră cu ochii închiși în peștera ce i se deschise în faţă și întinse mîna. Dar cînd simți în palmă piatra rece, în loc să urmeze mai departe porunca și să iasă, deschise ochii.

Ceea ce văzu întrecea toate închipuirile sale. În peretele peșterii era o firidă², nu mai lată de-o palmă, prin care se vedea o grămadă de nestemate și pietre scumpe, care de care mai strălucitoare și mai frumoase.

Bogatul se repezi ca nebun și băgă mîna în firidă pînă la umăr apucînd cu lăcomie un pumn de pietre. Dar firida se închise într-o clipă și el nu-și mai putu trage mîna afară.

— Nenorocitule, îl mustră stînca. Nu-ţi ajunge că l-ai jefuit pe frate-tău și l-ai aruncat pe drumuri?! Vrei acum să mă jefuiești și pe mine? Lăcomia te va ucide și peștera mea îţi va fi mormîntul.

Bogatul începu să răcnească din răsputeri. Dar urletele îi erau acoperite de zgomotul peșterii care se închidea la loc şi în curînd nu mai rămase decît o mică crăpătură prin care abia pătrundea o rază de lumină. Chiar dacă ar fi reuşit să-şi scoată braţul din capcană, tot ar fi rămas închis în peșteră.

A doua zi, nevasta bogatului, văzînd că bărbatul ei nu s-a întors acasă, porni să-l caute. După spusele cumnatului, se duse la stînca din pădure. Găsi acolo sarcina de vreascuri, toporul și ferăstrăul, pe care le recunoscu. Începu să umble încoace și încolo strigînd și, în cele din urmă, omul închis în peșteră îi răspunse:

— Aici sînt. Am rămas închis în blestemata asta de peșteră. Fugi înapoi în sat și adu oameni să sfărîme stînca şi să mă scoată afară.

Femeia se duse în sat şi tocmi oameni. Veniră înarmați cu tîrnăcoape şi cu baroase şi începură să lovească din răsputeri în stîncă. Dar nici o pietricică nu se rupea. Stînca era tare ca oţelul.

După multă trudă zadarnică, oamenii se lăsară păgubaşi unul după altul și se întoarseră în sat. Nevasta bogătașului lacom se întoarse și ea la han, luă merinde, apoi veni din nou. Dădu drumul merindelor prin crăpătură, mai vorbi cu bărbatul ei, apoi plecă la oraș. Angajă meșteri pietrari iscusiţi, plătindu-i cu bani grei. Aceştia se străduiră mai multe zile, dar zadarnic. Nu izbutiră să rupă nici o pietricică din stîncă.

Luni în șir, nevasta lacomului veni zi de zi la stîncă, aducîndu-i bărbatului captiv de mîncare. Lăsa bucatele să cadă prin mica deschizătură, apoi rămînea acolo bocind şi implorînd stînca să-l elibereze. Dar stînca rămînea mută ca toate stîncile.

Între timp, toată averea lor adunată cu japca se risipi şi ajunseră cei mai săraci oameni din sat.

Într-o zi, venind ca de obicei cu merindele, își strigă bărbatul, dar acesta nu-i mai răspunse. Murise. Femeia îl boci cît îl boci, apoi se ridică şi porni spre casă.

Oprindu-se în drum și uitîndu-se în urmă, băgă de seamă că pe peretele stîncii apăruseră cîteva hieroglife. Desluși aceste cuvinte: „mormîntul lăcomiei“.

Se spune că inscripţia de pe stîncă ar exista și azi, și că oricine călătorește prin acele locuri o poate vedea.

Şi se mai spune că orice om lacom ajunge pe-acolo și priveşte stînca se lecuiește pentru totdeauna de lăcomie.

Păcat că nu se duc pe-acolo toţi lacomii din lume!

repovestită de Li Yu-Giu

---

1. curmei — bucată, capăt de funie sau de frânghie, întrebuințate pentru a lega ceva sau pentru a priponi vitele; funie de calitate proastă (făcută din coajă de tei sau de răchită). ↩︎
2. firidă — adâncitură de forma unei ferestre oarbe prevăzută într-un zid, în peretele unei sobe etc., cu scop utilitar sau decorativ. ↩︎