Trăiau odată doi frați care se deosebeau atît de mult unul de altul, încît nici n-ai fi zis că se trag amîndoi din aceiaşi părinţi. Stăteau împreună în casa bătrînească, unde cel mare îşi adusese şi nevasta, dar nu semănau unul cu altul cum nu seamănă un om de-aici cu unul de la capătul pămîntului. Cel mare, lacom și apucător, nu se gîndea decît la el, iar nevastă-sa i se potrivea întru totul, ba era chiar şi mai cîinoasă la suflet. Cel mic, în schimb, era bunătatea întruchipată. Nu se îngrijea de sine cîtuși de puţin și nu-i păsa că roadele muncii sale numai frate-său și cumnată-sa le culegeau.

Într-o zi, fratele mai mare îl văzu pe celălalt pe-o uliţă a satului, stînd de vorbă cu o fată. În mintea fratelui mai mare încolţi teama că cel mic se va însura. Se duse întins acasă și se sfătui cu nevastă-sa.

— Dacă fratele ăsta al meu se însoară și își găsește o nevastă ageră la minte, zise el, cu siguranţă că nu va mai munci pentru noi. L-am văzut chiar adineaori vorbind cu o fată. Cine știe ce gînduri are. N-ar fi mai bine să împărțim de pe acum averea moştenită de la părinți ? Să-i dăm şi lui te miri ce și să-l despărțim cu gospodăria.

— Ba, eu de mult mă gîndeam să-ţi spun asta, răspunse nevasta, dar m-am tot codit, căci mi-a fost oarecum. Că, deh, e frate-tău şi mi-am zis că poate nu-i bine să mă amestec. Dar eu, drept să-ți spun, nu-l mai pot răbda, cînd îl văd cum mănîncă din munculița noastră fără să facă nici o trebuşoară pe lîngă casă, mai zise ea, deşi știa foarte bine că cumnatul e băiat vrednic și nu stă degeaba cîtu-i ziulica de mare.

La scurtă vreme de la aceste vorbe, fratele mai mare fi zise celuilalt:

— Cred c-a venit vremea să ne despărțim cu gospodăriile. Mai bine să știe fiecare ce-i al său.

— Cum crezi tu, frate, răspunse cel mic. Tu ești capul familiei şi, cum vei hotărî tu, aşa vom face. Dar eu gîndeam că-i mai bine să stăm împreună. Tu, vezi bine, trebuie să lucrezi mai mult pentru boier, iar eu pot rămîne să văd de gospodărie, să lucrez pămîntul, după cum și fac.

— Lasă, lasă că mă descurc eu şi singur, i-o reteză fratele mai mare. Împărțim totul, și bucatele, şi acoperișul şi pămîntul.

Acuma, să vedeţi cum a făcut împărțeala capul familiei.

EI și-a luat casa cea mare, casă bună, din cărămidă, cu acoperiș de țiglă. A mai luat tot pămîntul cel roditor de la poalele muntelui, vreo treizeci de mu¹, precum și bivolul cel voinic.

Mezinul se alese cu hambarul cel de chirpici, acoperit cu paie, din fundul curţii. Mai primi vreo zece mu de pămînt, dar neroditor, pe-o coastă, precum şi cîinele cel bătrîn.

Veni primăvara şi oamenii începură să iasă pe ogoare. Dar mezinul n-avea animal de muncă și se tot gîndea în fel şi chip ce să facă. Pînă la urmă se hotărî să înhame cîinele.

— Tu eşti singurul meu sprijin, îi zise el cîinelui. Rogu-te, scoate-mă din încurcătură, căci altfel vom muri de foame la anul.

Înhămă cîinele la plug și se apucă de arat. Și nu ara deloc mai rău sau mai încet decît cu un bivol.

Pe la amiază, omul și cîinele se odihneau la capătul ogorului, cînd trecu pe acolo un porcar cu o turmă de porci. Erau vreo treizeci de rîmători, scroafe, vieri² şi purcei.

— Dar ce faci, omule, cu cîinele înhămai la plug? întrebă porcarul după ce dădu binețe.

— Ce să fac? Nu vezi? Îmi ar și eu ogorul. Dacă n-am bivol, am pus cîinele să are, că și el mănîncă din bucatele pămîntului.

— Ce prostie! exclamă celălalt. Doar n-ai vrea să zici că locul ăsta, cît l-ai arat, l-ai arat cu cîinele?! Cine a mai pomenit una ca asta?!

— Ba, chiar așa, răspunse plugarul. Vezi bine că n-am alt animal.

— Pe mine nu mă prosteşti cu una, cu două. Eu am umblat cu turma de porci prin tot ţinutul, dar cîine pus la plug n-am mai văzut. Mă prind că toată povestea asta nu-i decît o minciună gogonată și pun zălog³ toată turma mea de grăsuni.

— Vezi să nu rămîi fără turmă, rîse celălalt.

— Ba chiar fac prinsoare şi-ţi las ţie toți porcii, dacă văd cu ochii mei cum trage numai trei brazde, hotărî porcarul. Iar dacă nu, atunci îmi dai tu mie cîinele, să m-ajute la adunatul godacilor⁴. Te prinzi?

— Mă prind, răspunse plugarul, sculîndu-se.

Apoi îndemnă cîinele, atingîndu-l ușor cu biciul pe spinare, şi îndată trase trei brazde de jur-împrejurul ogorului, fără să se oprească.

Porcarul își ținu vorba. Plecă, minunîndu-se, şi-i lăsă turma. Tînărul nu știa ce să facă de bucurie. În viaţa lui nu văzuse atîția porci. Găsi, nu departe de ogor, un loc mocirlos, şi-şi duse turma acolo. Porcii începură să se scalde, după cum li-i obiceiul, iar țăranul nostru se întoarse și-și văzu de treabă mai departe. Trase cîteva brazde, apoi se opri din nou la capătul ogorului, să mai răsufle și el și cîinele.

Tocmai atunci trecu pe-acolo un negustor de postavuri.

Se uită cu mirare, lăsă cobiliţa de pe umeri și zise:

— De mai bine de cincisprezece ani colind ţara în lung și în lat, cu negoțul meu, dar cine înhămat la plug n-am văzut. Doar n-ai vrea să zici că ari ogorul cu cîinele?!

— Păi, ce să mai zic eu, că vezi şi dumneata singur, răspunse omul.

— Eu văd, dar nu cred că-i lucru curat. Poate ţi-ai trimis bivolul la adăpat și ai înhămat cîinele ăsta bătrîn numai așa, în glumă. Mă prind pe toate postavurile mele nu poţi ara cu el nici trei brazde, d-apoi un ogor întreg.

Atunci tînărul se sculă, îndemnă iar cîinele, trase trei brazde numaidecît și cîștigă prinsoarea. Negustorul plecă lăsîndu-şi marfa cu cobiliță⁵ cu tot.

— Înseamnă că degeaba am trăit pe lume, zise el cu ciudă, că nimic n-am învăţat.

Cînd soarele ajunse la scăpătat⁶, plugarul nostru îşi luă toate și porni spre casă. Cîinele mergea înainte, apoi porcii, şi la urmă, mezinul, cu cobiliţa în spinare. Cumnată-sa, care trebăluia prin bătătură, îl văzu de departe şi sufletul i se făcu negru de ciudă. Ea și bărbatul ei își făcuseră planul să pună mîna şi pe pămîntul mezinului, crezînd că acesta nu-l va putea lucra. Iar pe urmă, rămînînd fără nici o avere, gîndiseră să-l facă argatul lor, să le muncească pentru un blid de orez.

— Ia du-te şi vezi ce-i cu nepricopsitul de frate-tău! Nu cumva o fi jefuit pe cineva? îi zise ea bărbatului.

Cel mare îl întîmpină pe frate-său și în timp ce băgau porcii în curte, mezinul îi spuse toată povestea de-a fir-a păr.

— Ai mai auzit una ca asta? o întrebă fratele cel mare pe nevastă-sa. Mai bine luam eu cîinele şi-i dădeam lui bivolul.

— Du-te repede și fă schimb. Dacă nu se învoieşte, spune-i să lase câinele la noi, mîine, să se odihnească. Iar eu am să-l hrănesc și am să-i dau apă. Să se ducă el să are cu bivolul. Pe urmă, nu-i mai dăm înapoi javra, și gata.

Mezinul se învoi, bucurîndu-se pentru cîine, că va avea o zi de odihnă și va fi bine hrănit. Se învoi să plece a doua zi la cîmp cu bivolul.

În urma lui însă, fratele mai mare plecă și el numaidecît spre lotul său, nerăbdător să vadă cum trage cîinele la plug și să cîştige și el rămășagurile cu trecătorii.

Ajunse, şi tocmai se pregătea să intre cu plugul în brazdă, cînd se apropie un porcar cu o turmă de porci, zicîndu-i:

— Un prieten de-al meu mi-a povestit că a văzut cîine trăgînd la plug, şi că şi-a pierdut porcii în rămășag. Eu zic mai degrabă că prietenul acesta al meu s-a scrîntit la minte. Dar pentru că el s-a jurat și s-a afurisit, am venit să văd cu ochii mei.

Plugarul cu cîinele trăgea cu coada ochiului la turmă, număra porcii și socotea ce avere ar scoate dacă i-ar vinde.

— Poate vrei şi dumneata să faci prinsoare?

— Întocmai, răspunse porcarul.

Lacomul, atîta aștepta. Îndemnă cîinele, dar acesta nici nu se mișcă. Îl lovi mai tare, tot degeaba. Începu să-l bată din răsputeri. Cîinele scheuna, se întorcea și încerca să-l muşte, dar de urnit plugul, nici pomeneală.

Porcarul rîdea în hohote.

— Apoi, bine-am zis eu că prietenul meu, săracul, s-a scrîntit la minte, zise el. Şi nici dumneata, omule, nu ești mai sănătos, dacă omori în bătaie bietul animal, voind să-mi arăţi mie ce nu se poate arăta.

Pe urmă, își mînă turma mai departe, lăsîndu-l pe celălalt cu buza umflată, spumegînd de furie.

Spre amiază, veni un negustor, ducînd pe umăr o cobiliță gata-gata să se rupă de greutatea postavurilor și a mătăsurilor.

— Uite, îi zise el ţăranului ce stătea la marginea drumului, cu cîinele înhămat la plug. Un cunoscut de-al meu, tot negustor, mi-a povestit așa și-așa. Eu n-am crezut şi am venit să văd cu ochii mei.

„Poate măcar acum să am noroc, dacă la porci n-am avut“, gîndi lacomul. Începu să lovească din răsputeri în bietul cîine, dar fără nici un rezultat. Pînă la urmă îl lovi cu ciomagul în cap atît de tare, încît cîinele scoase un schelălăit scurt și căzu nemișcat.

— Ce păcat de bietul animal, să nimerească un stăpîn atît de nebun, zise negustorul, ridicîndu-și cobiliţa și plecînd în treaba lui.

Mezinul se întoarse seara acasă și întrebă unde e cîinele. Aflînd cele întîmplate, îl cuprinse o mare jale. Luă sapa, făcu o groapă și îl îngropă, bocindu-l ca pe un frate.

După trei zile, pe mormîntul cîinelui răsări un arbore. Dar nu era un arbore obişnuit. Creştea într-o zi ca într-un an, așa că în puţin timp ajunse înalt și viguros.

Fratele mai mic nu uitase binele făcut de cîine şi nici moartea lui jalnică. Venea deseori să se odihnească la umbra copacului, plîngea şi-şi jelea cîinele credincios. Odată, atingînd o creangă fără să vrea, din copac se desprinseră cîteva frunze, plutiră încet pînă la pămînt, iar cînd atinseră pămîntul se transformară în mici bucățele de aur.

Tînărul le adună în căușul palmei şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Cîinele său credincios îl ajuta şi după ce trecuse dincolo de viaţă.

— De unde ai furat aurul? răcni fratele cel mare furios, apărut ca din pămînt în preajmă.

Mezinul, neștiind și neputînd să mintă, îi spuse. Lacomul se duse sub copac. Își acoperi fața cu mîinile şi se prefăcu a boci şi el după cîinele pc care singur îl omorîse. Dar bocetul îi era fals; nici o lacrimă nu-i uda obrazul. Iar cînd apucă tulpina cu amîndouă mîinile și scutură din răsputeri, gîndind să desfrunzească tot copacul, îi căzu în cap o ploaie de pietre, făcîndu-i niște cucuie de toată frumuseţea. Turbat de mînie, înșfăcă toporul şi tăie copacul. Cînd veni mezinul, văzu frumuseţe de copac doborît la pămînt. Ce jale pe bietul tînăr! Trase copacul în faţa casei lui, adică în fața hambarului în care locuia. Iar a doua zi se apucă şi tăie cîteva crengi, le curăţă şi le ciopli bine, meşterind din ele un coș, ca un mic coteț de păsări. Agăţă coşul de un copac, în preajma ușii, cîntînd așa:

Voi, păsări ce brăzdaţi văzduhul

Şi zburați în înaltul cerului,

Voi, cocori, şi gîşte, și rațe,

Veniţi şi lăsați-vă ouăle…

În ziua următoare, spre seară, cînd se întoarse de la muncă, ostenit şi flămînd, găsi coşul agăţat în pom plin ouă. Şi așa şi în toate zilele următoare: nu era pasăre să treacă în zbor pe deasupra satului şi să nu poposească acolo, să-și lase oul.

— De unde are frate-tău ăsta atîtea ouă, de mănîncă mereu? îşi întrebă cumnata cea rea bărbatul. Nu cumva o născocit iar cine știe ce blestemăţie?

Lacomul iscodi și află toată povestea. Îi ceru celui mic să-i dea şi lui coşul, măcar pentru o zi. Bineînţeles, se gîndea să nu i-l mai înapoieze vreodată.

Iar în ziua următoare, agăță coșul în pom, în fața casei. Şi nu se mai duse la muncă. Stătu toată ziua la pîndă. Şi nu mai putea de bucurie, văzînd cîte păsări coboară din văzduh, poposesc în coș, apoi își iau zborul din nou.

Iar seara, după asfințit, se duse și dezlegă cu grijă coşul, săltîndu-se în vîrful picioarelor, ca nu cumva să verse ouăle și să le spargă. Dar coșul se răsturnă și lacomului îi căzu în obraz numai găinaț. De ouă, nici pomeneală.

Lacomul credea că-și pierde minţile de ciudă. Trînti coșul de pămînt, îl călcă în picioare, pînă-l făcu numai țăndări.

Mezinul o văzu și pe asta, adună resturile coșului şi le duse la el, punîndu-le lîngă sobă. Şi de cîte ori se uita la așchiile acelea de lemn, de atîtea ori îl apuca dorul de cîinele lui cel credincios și de atîtea ori îl jelea.

Dar făcînd el ceva de-ale gurii, băgă de seamă că mîncarea i-a ieşit neobișnuit de gustoasă și aromată, de parcă cine ştie ce-ar fi pus în oală, cînd el știa bine că nu pusese decît o mînă de orez şi apă. Apoi mai băgă de seamă că mîncarea din oală nu se împuţina deloc. Oricît lua și mînca, în oală creştea la loc. Îşi dădu seama că această minunăţie tot de la cîinele cel credincios se trage.

Într-o zi, fratele cel mare, trimis de nevastă să iscodească ce arome atît de îmbietoare vin dinspre hambarul unde locuia mezinul, află şi de minunea asta.

Luă cu el rămășițele coliviei şi le duse acasă.

Nu-i spuse nici o vorbă nevestei. Puse snopul acela de crenguţe în preajma plitei și se apucă de făcut mîncare. Femeia murea de curiozitate, întrebîndu-se ce l-o fi apucat pe bărbatu-său de se amestecă în treburile bucătăriei. Iar lacomul nu mai putea nici el de nerăbdare și îi lăsa gura apă, gîndindu-se ce bucate gustoase o să mănînce.

În sfîrşit, cînd crezu el că s-a fiert îndeajuns, vru să ia capacul şi să guste. Dar atunci, ce credeţi? Oala, poc! sări în bucăți, împroșcîndu-l cu fiertură şi cu cioburi, încît obrazul şi pieptul și mîinile lacomului se acoperiră numai de răni.

Poate așa să se fi lecuit de lăcomie.

repovestită de Li Yu-Giu

---

1. mu — unitate de măsură pentru suprafeţe, egală cu a 15-a parte dintr-un hectar. ↩︎
2. vier — porc mistreț mascul. ↩︎
3. zălog — amanet, chezășie, gaj, garanție. ↩︎
4. godac — purcel (până la un an); godin. ↩︎
5. cobiliță — piesă de lemn curbat, purtată pe umeri și care servește la transportarea găleților, a cofelor, a coșurilor etc. ↩︎
6. scăpătat — amurg, apus, asfințire, asfințit, miazănoapte, nord, seară, vest, înserare. ↩︎