Trăia pe o străduţă în Hangiou, Iîngă un pod, un bătrîn cizmar. Acesta, fiind singur, crescuse o pisică care n-avea nici un fir de păr pe ea. Era aşa de urîtă, că-ţi era teamă să te uiţi la ea. Şi era leneşă cum nu s-a mai văzut: nu prindea şoareci şi îi era lene chiar şi să miaune. De dimineaţa pînă seara dormea încolăcită la picioarele bătrînului cizmar. Vecinii îi tot ziceau:
— Ce folos poate să-ţi aducă această pisică leneşă şi leproasă! Mai bine ai alunga-o!
Bătrînul cizmar dădea din cap şi zicea!
— N-am pe nimeni, ea este singurul suflet din casa mea. Ne ţinem şi noi tovărăşie unul altuia.
Într-o zi, un negustor trecînd pe acolo şi-a rupt un toc de la pantof. S-a dus cu pantoful la cizmar, să-l repare, şi a văzut pisica cea leneşă, tolănită la picioarele acestuia. După ce s-a uitat bine la ea, a întrebat:
— Meştere, a ta e pisica?
Meşterul a dat din cap, în semn de încuviinţare.
Apoi, negustorul a zis:
— Îţi dau 300 liang1 de argint, vinde-mi pisica!
Cizmarul a întrebat:
— Dar ce să faci tu cu o asemenea pisică?
Negustorul a răspuns:
— Asta nu te priveşte pe tine, dă-mi pisica şi-ţi dau arginţii!
Cizmarul s-a gîndit ce s-a gîndit apoi a zis:
— Cine a mai văzut să dai pe o pisică 300 liang de argint? N-o vînd şi gata!
Vecinii care se strînseseră au căşunat pe cizmar:
— Meştere, tu n-ai fost în stare să strîngi 300 de liang de argint în toată viaţa. Nu-ţi ajunge cîtă sărăcie ai îndurat pînă acum? Dă-i pisica şi ia arginţii şi o să scapi şi tu de sărăcie!
— Toată viaţa mea am îndurat multe lipsuri. Dacă am avut un castron de orez să mănînc, am mîncat, dacă nu, nu. N-o să mă îmbogăţesc acum, la bătrîneţe, de pe urma unei pisici.
Oamenii au început să-şi dea cu părerea cum că cizmarul a înnebunit. În acest timp, s-a nimerit să fie acolo fiul moşierului care s-a minunat şi el de ce a auzit. Fără a sta pe gînduri s-a dus la negustor, i-a strîns mîna şi i-a zis:
— Eu pot să te ajut să capeţi pisica dacă-mi spui şi mie ce ai de gînd să faci cu ea.
Cînd au dat cu ochii de fiul moşierului, oamenii s-au împrăştiat care încotro. Negustorul şi-a zis că acesta fiind un om de vază negreşit îl va ajuta să-l lămurească pe cizmar să-i dea pisica, şi a zis:
— Uită-te bine la pisică! Nu vezi cum străluceşte în soare? Asta e o pisică de aur. Oare n-ai auzit că pe acoperişul Pagodei2 Liu Hă sînt doisprezece şoareci de jad3, care sînt o adevărată comoară, şi numai pisica de aur poate să-i prindă, la miezul nopţii cînd ies să se joace. Dar uite că nu-mi ajunge argintul. Mă duc să iau ce mai am şi la miezul nopţii mă întorc. Şi a plecat în grabă.
După plecarea lui, fiul moşierului i-a zis cizmarului:
— Meştere, împrumută-mi pisica să prind şoarecii de jad şi după aceea ţi-o dau înapoi.
— Şoriceii de jad de pe pagodă sînt comoara tuturor, lasă-i acolo unde sînt. Nu-ţi dau pisica!
Furios, fiul moşierului l-a lovit pe cizmar, trîntindu-l pe jos, a luat pisica şi a plecat.
Cînd s-a înserat, a plecat la pagodă, unde a aşteptat pînă la miezul nopţii, cînd cei doisprezece şoricei de jad au ieşit pe acoperiş şi au început să se joace. Atunci a scos pisica din sîn şi i-a dat drumul. Şi, curios, pisica care dormita tot timpul, odată şi-a ciulit urechile, şi-a ridicat coada, ochii au început să-i clipească, parcă ar fi fost un tigrişor. După ce a mieunat o dată, din două sărituri a fost pe acoperiş.
Cînd au văzut pisica de aur, şoarecii de jad s-au speriat aşa de tare, că au căzut cîte unul, cîte unul, de pe acoperiş şi s-au făcut praf şi pulbere. Nevăzînd nici un şoricel, fiul moşierului şi-a închipuit că aceştia au fugit şi a dat năvală spre pagodă, dar alunecînd, s-a dus de-a rostogolul pînă în Fluviul Cien Tang-ţiang.
În acest timp, negustorul ajunsese acasă, de unde a luat arginţii, s-a dus la tîrg, a cumpărat o plasă şi un caier de mătase şi apoi s-a întors la cizmar. Dar aici l-a găsit pe acesta în nesimţire trîntit pe jos, şi nici urmă de pisică. Atunci a înţeles totul şi a dat fuga la pagodă.
Negustorul îi spusese că pisica poate prinde şoarecii, dar nu-i spusese în ce fel. Trebuia să întindă mai întîi plasa şi în ea să aşeze mătasea şi apoi să dea drumul pisicii. Astfel şoarecii de jad nu ar fi avut cum să cadă şi să se sfărîme.
Cînd a ajuns negustorul la pagodă, şoriceii de jad se făcuseră praf, iar fiul moşierului se înecase în Cien Tang-ţiang. Oftînd, negustorul şi-a luat plasa şi a plecat.
De atunci, nimeni n-a mai văzut nici un şoricel pe Pagoda Liu Hă.
Şi tot de atunci podul de lîngă cizmărie se cheamă „Podul Pisicii“.
Repovestită de Eufrosina Dorobanţu
- 1 liang — 50 de grame. ↩︎
- pagodă — Templu hindus, budist sau brahman la unele popoare din Orient, în formă de turn piramidal, compus din mai multe etaje suprapuse, care se retrag succesiv și ale căror streșini sunt întoarse în sus. ↩︎
- jad — Piatră semiprețioasă compusă din silicat natural de aluminiu, calciu și magneziu, de culoare albă-verzuie până la verde închis, cu luciu sticlos, folosită la confecționarea unor obiecte de artă. ↩︎