Opt frați eschimoşi locuiau pe o insulă în ținuturile lor nordice, unde e veşnic zăpadă şi frig. Şase dintre ei se duceau cu caiacul pe mare, să vîneze balene pentru hrană. Ceilalţi doi, fratele cel mai mare şi mezinul nu plecau niciodată la vînătoare. Cel mai mare nu mergea, fiindcă era atît de mătăhălos, încît nu încăpea în nici un fel de barcă. Chiar dacă ar fi încăput, sub greutatea lui, barca s-ar fi cufundat. Dar vîna şi el diferite animale în tundra de pe insula în care locuiau. Mezinul nu vîna, pentru că eră prea mic şi lipsit de putere. Voia însă să vîneze şi el. Într-o zi, uitîndu-se cu cîtă veselie cei şase fraţi se pregătesc de vînătoare, n-a mai putut să rabde. S-a dus la fratele mai mare rugîndu-l să-l lase şi pe el să plece.
— Bine, pleacă! a zis fratele mai mare, după ce a privit cu multă atenţie cerul şi s-a convins că e senin în toate părţile.
Așa, mezinul, împreună cu ceilalţi şase fraţi, a plecat cu caiacul pe mare să vîneze balene pentru hrană. Cerul era limpede, timp tocmai potrivit pentru vînătoare. Balenele apăreau pe neașteptate, dar se cufundau îndată ce unul dintre frați arunca harponul să le prindă. Apoi, balenele iarăși apăreau și iarăși se cufundau. Şi așa mereu.
Cei şapte frați se îndepărtară atît de mult de țărm, încît, cînd se uitară în urmă, nu mai văzură deloc insula lor. Speriat, unul dintre frați strigă:
— Sînt de părere să ne întoarcem! Dar repede, repede. Ia uitaţi-vă: vin niște nori albi şi grei, aducători de zăpadă.
— Să ştiţi că dau buzna încoace blocurile de gheaţă, scăpate din strîmtoarea Bering. Hai, să mergem acasă!
Nu mai avură timp să încarce balena pe care tocmai o prinseseră. Tăiară doar partea cea mai cărnoasă, de la piept, şi, aşezînd-o în caiac, porniră înapoi spre mal. Vîntul bătea din ce în ce mai tare. Totuşi, cei şapte fraţi izbutiră să se apropie de insula lor, unde îl şi zăriră pe fratele cel mai mare, aşteptîndu-i nerăbdător pe mal. Dar vîntul se înverşună dintr-o dată şi-i azvîrli în largul mării.
După trei zile și trei nopți de groază și de zbucium, vînătorii de balene nu mai știau unde se află și scrutau de jur împrejur întinderea nesfîrșită a mării.
— Staţi, nu mai vîsliţi! zise deodată fratele cel mai mic. Uite, colo, la dreapta, se zăreşte ceva. Pare să fie o insulă.
— E o insulă! Sigur că da! întăriră pe rînd ceilalți fraţi şi începură să vîslească vîrtos, îndreptînd caiacul într-acolo.
Cînd ajunseră în dreptul insulei, unul dintre fraţi căzu pe gînduri și spuse cu voce scăzută:
— Ar fi bine ca insula asta să fie pustie. Altminteri, cine ştie ce se poate întîmpla. Locuitorii ar putea să creadă că am venit să-i prădăm.
— Eu zic, grăi misterios fratele cel mai mic, să ne ascundem pînă vedem ce și cum o să fie.
— Du-te pe mal, porunci fratele cel mai mare dintre ei. Pitește-te acolo pe undeva şi vezi dacă sînt niscaiva oameni prin apropiere.
Fratele cel mai mic se piti atît de bine, încît nici chiar frații săi nu-l mai zăreau. După un timp, se întoarse gîfîind şi le spuse în şoaptă celorlalți:
— Nu-i nimeni în apropiere şi am dat de-o peșteră goală şi mare. Încăpem cu toții în ea. Ba, putem să vîrîm înăuntru chiar și caiacul.
— Hm, asta n-ar fi rău, zise fratele mai mare. Am putea să ne odihnim nițel acolo.
Cei şapte fraţi vînători de balene, silindu-se să facă cît mai puţin zgomot, traseră caiacul pe mal şi-l vîrîră în peștera goală. Apoi se adăpostiră și ei. Cu toate că li se închideau ochii de oboseală, stăteau tot timpul încordaţi. Dar cînd se lăsă noaptea, somnul îi birui pe toți.
A doua zi dimineaţa, pitiți la gura peşterii, văzură un bătrîn, încotoșmănat într-un cojoc, trecînd pe o cărare din apropiere. Apoi, mai tîrziu, apărură și alți oameni.
Vînătorii de balene, ajunși pe insula necunoscută, hotărîră să stea, deocamdată, ascunși şi se retraseră în adîncul peşterii. Cerul se întunecă iarăşi. Se vestea din nou furtună. Bucata aceea de carne de balenă se micșora mereu și, după o săptămînă, frații se treziră că n-a mai rămas nici măcar o fărîmă de carne. Foamea le scurma măruntaiele. Se uitau îngrijoraţi unul la altul. Fratele cel mai mic plîngea şi cerea de mîncare tot timpul. Fratele cel mai mare chibzui îndelung, și, în cele din urmă, hotărî să dea faţă cu oamenii de pe insulă.
— N-avem altceva mai bun de făcut! le spuse el celorlalţi fraţi. Altminteri, pierim cu toţii de foame. Timpul, vedeți și voi, nu se îndreaptă. Dimpotrivă, se înrăutățește de la o zi la alta.
A doua zi dis-de-dimineaţa ieşiră din peșteră. Ca de obicei, apăru curînd cel dintîi, bătrînul încotoșmănat în cojoc. Fratele cel mai mare îi dădu bineţe și-i spuse:
— Sîntem şapte fraţi vînători de balene. O furtună năprasnică ne-a adus, fără voia noastră, pe această insulă. Am vrea să ne întoarcem acasă, dar timpul ăsta neprielnic nu ne lasă. Apoi nu mai avem nici o fărîmitură de mîncare. Ce sfat ne dai?
Bătrînul, ca şi cînd s-ar fi temut să stea de vorbă, își continuă drumul şi zise, mergînd grăbit:
— Sînteţi într-o primejdie mare. Ascundeţi-vă bine în peşteră! La noapte viu la voi. Aşteptaţi-mă!
Cînd se lăsă noaptea, bătrînul intră în peşteră. Le aduse de mîncare. Îi lăsă mai întîi să-şi potolească foamea. Vorbi apoi cu voce scăzută, ca şi cînd s-ar fi temut să nu-l audă cineva.
— Stăpînul insulei noastre e un om rău şi dușmănos. Îndată ce-i căşună ceva îi ucide pe toţi care sînt mai frumoşi, mai voinici și mai isteţi decît el. De aceea vă ascund în bordeiul meu, pînă cînd se va îndrepta timpul și veţi putea pleca acasă.
Cei şapte frați vînători de balene se aciuiră în bordeiul bătrînului, unde aveau şi mîncare, și culcuș, și liniște. Zilele treceau. Starea timpului se îmbunătăţea, încetul cu încetul. În sufletul lor se înfiripa nădejdea că în curînd se vor întoarce acasă. Ziua dormeau ascunși în cotloanele bordeiului, iar noaptea ieșeau afară, să tragă o gură de aer proaspăt. Adesea, tăifăsuind în şoaptă, rămîneau afară de la lăsarea nopţii pînă la crăpatul zorilor.
Întârziind prea mult afară, fratele mai mare zări, într-o zi dis-de-dimineață, o femeie pe o cărare lăturalnică. Se repezi numaidecît înăuntru, dar, prea tîrziu. Hîrca1 îl văzuse şi, trecînd pe acolo, se uită pe furiș pe fereastra bordeiului.
Cei șapte frați nici nu se dezmeticiră bine, vorbind despre această întîmplare, și, cînd colo, un vlăjgan intră val-vîrtej înăuntru şi porunci cu voce aspră și tăioasă:
— Mergeţi cu mine! Stăpînul nostru vă poftește la dans. Fraţii vînători de balene se uitară speriaţi unul la altul și, fără să spună un singur cuvînt, porniră spre bordeiul stăpînului.
Bordeiul stăpînului era mare şi arătos, cu o prăjină lungă, înfiptă în mijlocul acoperișului. Înăuntru se afla încăpere spațioasă, dreptunghiulară. În fiecare ungher, ardea cîte un opaiț. De jur împrejur se aflau bănci de lut, iar stîlpul din mijlocul încăperii era stropit cu sînge.
— Ședeţi! porunci stăpînul insulei.
Cei şapte frați se așezară sfioși unul lîngă altul. Cînd îl văzu pe mezin speriat și cu ochii înecați în lacrimi, fratele mai mare îl luă în braţe, mîngîindu-i obrajii. La un semn al stăpînului insulei, oamenii înghesuiți pe băncile de lut începură să cînte o melodie de dans. Surîzînd răutăcios, stăpînul arătă cu degetul spre fratele de la capătul rîndului:
— Ridică-te! Vreau să dansez cu tine.
Dansară câtva timp, apoi opaiţele din unghere se stinseră dintr-o dată. Se auzi numaidecît o zdruncinătură și un geamăt scurt şi înăbușit. Opaiţele se reaprinseră cît ai clipi din ochi. Îngroziţi, fraţii vînători de balene îl văzură pe fratele lor mort pe podea.
— Ajunge pentru astăzi! spuse îngîmfat stăpînul insulei.
Oamenii, care cîntaseră melodia dansului, se ridicară de pe băncile de lut şi ieșiră afară.
— Voi rămîneţi aici! le porunci stăpînul insulei vînătorilor de balene, arătîndu-le ușa pivniţei.
A doua zi, seara, se adunară din nou oamenii care ştiau să cînte melodii de dans. Vînătorii de balene se așezară iarăși, unul lîngă altul, pe băncile de lut.
— Ridică-te! În seara asta vreau să dansez cu tine, zise stăpînul insulei, încruntat, arătînd spre fratele de la capătul rîndului.
Cînd începură să danseze, opaiţele se stinseră iarăși dintr-o dată. Dar nu se mai auzi din întuneric nici o zdruncinătură și nici un fel de geamăt. Cînd opaiţele se reaprinseră, vînătorii de balene rămaseră uluiți, nevenindu-le să creadă. Fratele lor era viu, ţinîndu-se cu mîinile de stîlpul stropit cu sînge.
— Ajunge pentru azi! spuse furios stăpînul insulei, privindu-l încruntat. Mîine seară dansăm alt dans!
Oamenii de pe băncile de lut se ridicară în picioare, speriaţi, și, ca şi cînd i-ar fi pîndit o mare primejdie, se buluciră spre ieșire.
Vînătorii de balene au intrat grăbiţi în pivniță. Fratele scăpat cu viaţă oftă lung, apoi spuse cu voce abătută:
— Cînd s-au stins opaiţele, stăpînul insulei s-a repezit fulgerător la mine. Dar, nu mai știu, nici eu cum, am izbutit să mă prind cu mîinile de stîlpul din mijlocul încăperii. Eh, acum am scăpat, dar mîine seară, cine ştie ce mă aşteaptă!
Cu toţii amuţiră și căzură pe gînduri. Toată noaptea au rămas așa. Fiecare își bătea capul ce şi cum să facă să scape de pacostea care a dat peste ei.
În acest timp, fratele cel mai mare, vlăjganul, rămas singur pe acasă, nici nu bea, nici nu mînca. Umbla ca un năuc de la un capăt la altul al insulei. Își ducea palma streașină la ochi şi privea lung în zare, să vadă dacă nu cumva vin fraţii săi. Era morocănos şi furios. Izbea cu piciorul în tot ce-i ieșea în cale. Într-o zi o vulpe se proțăpi în faţa lui, dojenindu-l:
— Omoară! Omoară tot! De ce te oprești? Ce-ți pasă ție de fraţii tăi!
— Ce-i cu fraţii mei?
— Hehe, zise vulpea. Frații tăi se găsesc în primejdie de moarte.
— Spune-mi, te rog, ce ştii despre ei!?
— Îți spun tot ce știu, zise vulpea, și-i povesti tot necazul fraților săi, duşi de o furtună năprasnică pe o insulă cunoscută. Du-te numaidecît acolo şi ajută-ţi fraţii!
— Dar cum să mă duc cît mai repede?
— Ia o pereche de schiuri din os de balenă. Leagă-le bine de tălpi şi ia-ţi avînt puternic, ca să aluneci cu iuţeală pe suprafața apei. Ajuns pe insulă, caută-l mai întîi pe bătrînul care i-a ascuns și a vrut să-i scape de pacoste. E în cel dintîi bordei pe care-l întîlneşti în cale.
— Bine, mulțumesc! spuse grăbit.
Fratele cel mai mare, îndată ce atinse suprafața apei, alunecă pe valurile mării cu o iuțeală ameţitoare. Spre seară, sosi ca o furtună pe malul insulei necunoscute.
— Ajută-mă să-mi scap frații! zise grăbit către bătrîn.
— Să mergem cît mai repede! În curînd începe spectacolul.
Cînd ajunseră, bătrînul spuse în şoaptă:
— Stai aici niţel. Mă duc să mă uit pe furiș înăuntru. Mă întorc îndată.
Fratele cel mai mare n-a putut să stea liniştit şi se trase lîngă fereastră. Mezinul îl zări și tresări. Faţa lui se învioră într-o clipă. Îl înghionti pe fratele care-l ţinea în braţe și arătă spre fereastră. Fratele se ridică repede în picioare și se repezi în mijlocul încăperii, strigînd, din toate puterile:
— Eh, stăpîne, în seara asta vom dansa alt dans!
Stăpînul insulei se încruntă şi se apropie de el furios. În clipa aceea însă ușa bordeiului, izbită puternic, se deschise fulgerător şi apăru fratele cel mai mare al vînătorului de balene.
— Ei, de ce ați amuţit, de ce nu cîntaţi? se adresă el oamenilor înşirați pe băncile de lut de jur împrejurul încăperii. Cîntaţi, ce mai așteptați!? porunci uriașul nostru.
Cînd oamenii înșiraţi pe băncile de lut începură să cînte fratele cel mai mare se apropie de stăpînul insulei:
— Ei, stăpîne, iată am venit și eu să dansăm împreună!
Stăpînul insulei se dădu înspăimîntat înapoi, dar fratele cel mai mare al vînătorilor de balene îl apucă de umeri şi-l izbi de cîteva ori de stîlpul plin de sînge din mijlocul încăperii. Îl trînti apoi atît de puternic la pămînt, încît nu se mai sculă de jos.
Când îl văzu pe stăpînul insulei mort, bătrânul, încotoşmănat în cojoc, ocrotitorul fraţilor vînători de balene, ieşi grăbit din bordei şi strigă în gura mare:
— Oameni buni, stăpînul insulei a fost răpus! De-acum înainte, tineri şi bătrîni, vom trăi omeneşte în liniște şi pace.
Cînd timpul s-a îndreptat de-a binelea, frații vînători de balene s-au întors pe insula lor.
- hârcă — epitet depreciativ dat unei femei bătrâne, urâte și rele. ↩︎