Cînd s-a născut prinţesa, despre care va fi vorba în acest basm, tatăl ei, împăratul, stăpînul împărăţiei de la miazăzi, era tare fericit. Dăduse porunci să se ţină mari serbări în toată ţara, cu cîntece şi jocuri şi cu mese îmbelşugate, la care fuseseră invitaţi toţi supuşii săi. La curtea împărătească, fuseseră invitaţi la ospăţ o mulţime de împăraţi şi de împărătese, prinţi şi prinţese din toate colţurile lumii. Bineînţeles, fuseseră invitate şi toate cele şapte zîne (cîte erau în ţară), pentru ca, după obiceiul de pe atunci, s-o dăruiască pe nou-născuta cu cîte o însuşire, care s-o facă fericită.

Dar, cînd toți invitaţii se așezară la masă, în sală intră şi o zînă bătrînă, care nu fusese invitată, fiindcă, cu cincizeci şi ceva de ani în urmă, a fost pedepsită și închisă într-un castel, din care n-a mai ieșit niciodată, astfel încît toată lumea o credea moartă. Cînd o văzu intrînd în sală, împăratul dădu poruncă să i se aducă numaidecît farfurie, lingură, furculiță şi cuţit. O cutie de aur însă n-avea de unde să-i dea, fiindcă avea numai șapte cutii, pentru șapte zîne. Zîna bătrînă, crezînd că împăratul o disprețuiește, începu să bodogănească. O zînă tînără, care ședea alături de ea, o auzi ameninţînd. Temîndu-se să nu-i prorocească vreo nenorocire prințesei, tînăra zînă, îndată ce începu prorocirea, se sculă de la masă și se ascunse după perdele, pentru ca să fie cea din urmă la dăruirea însuşirilor și să împiedice astfel răul pe care bătrîna i l-ar putea aduce.

Zînele începură s-o dăruiască cu însușiri pe mica prinţesă. Cea mai tînără dintre zîne îi ură să fie cea mai frumoasă făptură din lume. A doua zînă îi dori să fie foarte isteaţă; a treia să fie prietenoasă cu fiecare; a patra, să ştie să danseze minunat; a cincea să știe să cînte uimitor de frumos, ca o privighetoare; a şasea să ştie să cînte la orice instrument. Cînd ajunse la rînd, zîna bătrînă, clătinînd din cap, îi dori micii prințese să se împungă cu acul la deget cînd brodează şi să moară din pricina asta.

Cînd auziră asemenea vorbe, cei prezenţi la ospăț începură să tremure de mînie, iar unele femei, mai slabe de înger, să plîngă în hohote.

— Liniștiţi-vă! le spuse ieşind de după perdele zîna tînără. Apoi hărăzi împăratului și împărătesei: Fiica măriei voastre nu va muri din pricina asta. E adevărat, eu n-am putere s-o scap de tot ce i-a prescris zîna bătrînă. Prinţesa se va împunge, într-adevăr, cu un ac cînd va broda. Dar nu va muri, ci va cădea într-un somn adînc.

Încercînd să împiedice orice nenorocire, împăratul dădu porunci aspre ca să fie pedepsită orice femeie din cuprinsul împărăției sale, care se încumetă să brodeze, ori să ţină un ac de broderie în casă.

După vreo cincisprezece-șaisprezece ani, împăratul și împărăteasa s-au dus într-o zi la plimbare, departe de palat.

Rămasă singură, mica prinţesă, vioaie şi neastîmpărată cum era, se urcă pe acoperișul palatului. Zări de acolo o femeie care broda, neștiind nimic despre poruncile aspre ale împăratului, cu privire la interzicerea broderiei pe tot cuprinsul ţării.

Prinţesa cobori de pe acoperiș și o luă la fugă spre ca. Cînd o văzu în faţa ei, femeia tresări. După veșminte și după felul de a vorbi și de a se comporta, se vedea că e din neam mare, dar nu știa cine este.

— Ce faci, mătușă? o întrebă prințesa, venind mai aproape.

— Iată, brodez, fiica mea.

— Ah, ce trandafiri minunaţi coși pe pînza asta albă! Aşa ceva n-am mai văzut.

— Deh, zise femeia, cos şi eu s-o dau zestre nepoatei mele care se va mărita curînd.

— Dă-mi să încerc și eu să cos!

Femeia îi întinse broderia. Prinţesa o luă în mînă, dar se împunse numaidecît cu acul în deget. Dintr-o dată, se simţi toropită de somn și leșină.

Femeia se sperie şi strigă înspăimîntată:

— Ajutooor!

Cît ai bate din palme, toți oamenii din palat și din jurul palatului năvăliră din toate părțile. O stropiră pe față cu apă; îi descheiară hainele și-i frecară tîmplele cu o apă plăcut mirositoare, dar prințesa nu-și reveni.

Cînd sosiră acasă, împăratul şi împărăteasa se îngroziră şi se tînguiră amarnic. Revenindu-și puțin, împăratul porunci ca prințesa să fie dusă în cea mai frumoasă odaie a palatului. O așezară acolo în pat. Prințesa ţinea ochii închiși, dar respira ușor, semn că nu era moartă. Împăratul dădu porunci să fie vegheată să doarmă. Înțelesese verbele zînei, atunci cînd s-au rostit prorocirile.

Zîna cea bună fu înștiințată despre cele petrecute. Sosi numaidecît într-o trăsură trasă de doi cai sprinteni. Dar, cum nu putea să prevadă ce se va întîmpla mai departe, zîna se gîndi că prințesa va fi foarte mirată cînd se va trezi, văzîndu-se singură în sala mare şi tristă a palatului. Şi, iată ce făcu zîna tînără şi cu suflet bun: atinse cu un bețişor pe toți cei care se aflau în palat și în jurul lui, bineînțeles, în afară de împărat și de împărăteasă. Cum îi atinse cu bețişorul, toţi lacheii, guvernantele, străjerii, bucătarii și toate slugile căzură dintr-o dată într-un somn, din care se vor trezi abia în clipa cînd prințesa își va reveni. Chiar și grătarele, aşezate la foc, adormiră îndată. Tot aşa, se stinse numaidecît și focul din cămin.

Împăratul dădu porunci ca nimeni să nu se încumete să se apropie de odaia în care dormea prințesa. La urma urmei, nici nu era nevoie de acest ordin, căci îndată începură să apară în jurul palatului o mulţime de copaci şi o desime de tufișuri încît nimeni nu putea să treacă pe acolo. Se vedeau numai turlele înalte ale palatului.

Aşa a trecut un an, aşa au trecut doi ani, aşa au trecut aproape o sută de ani. Împăratul și împărăteasa muriseră de mult cu dorul prinţesei adormite, care nu se mai trezea din somn.

S-a urcat pe tron un alt împărat, care a înălțat un nou castel, pentru că în cel vechi nu putea să pătrundă nicidecum.

Într-o zi fiul acestui împărat, ducîndu-se la vînătoare şi trecînd pe acolo, îl întrebă pe un ţăran întîlnit în cale:

— Spune-mi, te rog, ce sînt turlele acelea, care se zăresc deasupra acestei păduri mari?

— Ehe, făcu ţăranul, scărpinîndu-se în cap, parcă pentru a-şi aduce aminte mai bine. Măria ta, se zice că în această pădure uriaşă, în care-nu poate nimeni să pătrundă, se află un palat împărătesc. În palat, cică, s-ar afla o prințesă adormită. Doarme de aproape o sută de ani. Era frumoasă, cea mai frumoasă prințesă din lume.

Ambiţios cum era, fiul împăratului hotărî să intre în pădure. Îndată ce păși, copacii înalţi şi tufișurile dese începură să se dea deoparte. Prinţul se îndreptă grăbit spre un castel de la capătul unei alei largi. Rămase mirat cînd văzu că nici unul din oamenii care-l însoțeau nu-l urmară. Nu știa că, îndată ce trecea, copacii și tufișurile reveneau la loc și opreau orice pătrundere în pădure. Totuși, fiul de împărat îşi continuă drumul. Intră într-o curte şi dădu acolo de o priveliște care-l înspăimîntă. În curte stăteau întinse trupuri de oameni care păreau morţi. După feţele lor ușor îmbujorate, prinţul s-a convins însă că oamenii aceia doar dormeau. Intră apoi într-o altă curte mare, pardosită cu marmură, și urcă niște trepte. La capătul treptelor era o ușă. Deschizînd-o, fiul de împărat păşi încet şi se trezi într-o sală uriașă, în care străjerii palatului, aşezaţi în rînd, pufăiau și horcăiau, dormind cu toții. Într-o sală, femeile de la palat, șezînd în fotolii, ori, pur şi simplu, întinse pe jos, de asemenea dormeau. În cele din urmă, intrînd într-un salon, prinţul descoperi cea mai frumoasă privelişte: într-un pat de aur dormea o fată, cam de cincisprezece-șaisprezece ani, de o frumuseţe rară. Încîntat din cale-afară de frumusețea nemaipomenită a fetei, prinţul se apropie de patul ei şi căzu în genunchi. Atunci, încetînd toate farmecele, prințesa adormită se trezi din somn.

— O, prinţul meu, cît de mult te-am așteptat!

Se îmbrăţișară şi porniră agale prin tot palatul. Pe unde treceau, oamenii de la palat se trezeau pe rînd. Începu forfota în tot palatul. O curteană, care era grozav de flămîndă, se apropie de prinţ și de prinţesă, spunîndu-le că masa e pregătită. Prințesa era îmbrăcată frumos, dar prințul îi spuse, rîzînd, că astfel de veşminte s-au purtat acum o sută de ani. O încredință însă că e nespus de frumoasă, chiar şi-n veșmintele acelea, ieșite de mult, de foarte mult timp din modă.

Se aşezară apoi la masa pe care se aflau tot felul de bucate și sticle cu vin aduse din cele mai renumite podgorii ale ţării. În timpul mesei răsunau violinele și flautele. Erau cîntece frumoase, dar de mult uitate, pentru că de o sută de ani nu le mai cîntase nimeni.

Prinţul şi prinţesa s-au cununat a doua zi. Petrecere mare a fost nu numai în palatul domnesc, ci şi în toată țara.