De mult de tot, pe vîrful unui deal, se ridica un castel cu șaptesprezece turnuri, cu creneluri1 şi cu ferestre atît de mici, de ai fi crezut că lumina nu iscat niciodată-n sălile lui.
În vale însă, la poalele dealului, se odihnea ca-ntr-un culcuș o căsuță sărăcăcioasă, în care locuia un biet țăran, rob pe moșia nobilului.
Nobilul avea atîta avere, de n-o putea nici el socoti şi nici un copil; ţăranul avea doisprezece copii şi nici un fir de avere. Doisprezece copii sînt o mare bucurie la casa omului, dar şi o grijă cel puţin tot atît de mare pentru cel sărac. De aceea, în casa lui nu găseai nici fotolii luxoase, nici sfeşnice de aur, nici mătăsuri ca la castel. Era atîta sărăcie, că, de-ai fi prins mîţa de coadă şi-ai fi învîrtit-o prin casă, n-avea de ce se agăţa cu ghearele. Doar o prăpădită de masă cioplită din bardă, nişte scaune şchioape şi-un dulap care sta pe-o rînă gata-gata să se prăvălească.
De bine de rău, omul cel sărac ar fi dus-o cum ar fi dus-o, dacă nobilul n-ar fi fost așa de hapsîn2 și de zgîrie-brînză3; fiindcă din tot ce muncea ţăranul trebuia să dea jumătate stăpînului moșiei, iar dacă anul era secetos și săracul nu putea da cît îi cerea, acesta punea slugile să-l bată măr și-i lua tot ce bruma de grîne adunase, lăsîndu-l muritor de foame cu copiii şi nevasta.
Într-un an nu plouase mai deloc, și pămîntul rodise abia atît cît să poată ieşi din iarnă ţăranul cu copiii săi — cu chiu, cu vai. Cît despre partea boierului, nici vorbă să i-o poată da. N-avea bietul om de ales; trebuia să se facă luntre şi punte ca să nu-i dea nobilului partea pe care i-o cerea şi să-şi lase copiii muritori de foame. Ce-a clocit țăranul nostru în capul lui nu ştim, dar într-o zi îi spuse nevestei lui:
— Nevastă, să ştii că nu-i dau boierului nici un grăunte anul ăsta.
— Vai, bărbate, cum îți închipui că ai să poți să-l înșeli?
— Tu nu te îngriji, ci să faci tot ce ţi-oi spune eu la timpul potrivit. Poate vom ajunge să vedem și noi un lup mîncat de oaie.
Așa că, în ziua cînd ţăranul trebuia să ducă boierului partea de bucate care i se ceruse, făcu pe mortu-n păpușoi.
Să nu vă închipuiţi însă că hapsînul de boier uitase! A doua zi, se pregăti să meargă cu tot alaiul la căsuţa din vale.
Omul nostru trimisese de cu vreme pe mezin, pe vîrful dealului, să iscodească ce se petrece-n curtea boierească, iar pe nevastă o puse să fiarbă apa în cazanul mare de rufe.
După vreo jumătate de ceas, copilul alergă din vîrful dealului și le spuse:
— Tată și mamă, boierul vine vîrtej încoace şi numai ce scoate foc pe nări de mînios ce-i.
Dacă aude țăranul una ca asta, ia repede cazanul cu apă clocotită şi-l pune-n mijlocul curţii, iar în clipa în care nobilul intra în curte, el începe să biciuiască furios cazanul. Boierul începu să zbiere:
— Te-nvăţ eu minte, țăran nemernic, să-mi plătești la vreme partea mea. Unde mi-i grîul, unde e secara? Unde ai pitit sacii? Răspunde, ticălosule!
Țăranul făcea însă pe n-aude n-a vede şi biciuia cazanul şi mai abitir.
— Aha, ai început să te prefaci că nu mai ești în toate minţile? Lasă că te oblojesc eu de te fac mai sănătos decît erai cînd te-ai născut!
Țăranul se prefăcu abia acum a băga de seamă că boierul intrase-n ograda lui.
— Nu vezi, stăpîne, că mă căznesc cu afurisitul ăsta de cazan să fierb apa?
— Să fierbi apa bătînd un cazan cu biciul. Ai căpiat de-a binelea!
— Ba, deloc, boierule, ia privește!
Mare fu mirarea nobilului, cînd țăranul luă capacul de lemn care acoperea cazanul și văzu că apa clocotea.
— Asta-i nemaipomenit, strigă el. Așa ceva n-am mai văzut, Adică vrei să spui că e de ajuns să biciui cazanul ca să fiarbă apa?
— Precum vezi, stăpîne, răspunse ţăranul cu umilință prefăcută în glas. Doar cazanul ăsta e cea mai mare avere a noastră. Nu mai cumpărăm lemne, nu le mai plătim. Un bici bun şi gata: apă caldă, supă, mîncare, tot ce vrem.
— Fără-ndoială atunci că e un cazan fermecat! Am să-l iau să-l arăt și nevestei mele. Să nu spui că nu mi-l dai! Eşti supusul meu!
Săracul începu a se văicări cît îl ţinea gura.
— Aoleo, copii, vrea să ne nenorocească, să ne ia bunătatea de cazan, singura noastră nădejde în vremile astea de secetă. Nu ţi-l dau, stăpîne, de m-ai tăia în bucăţi! Nu, și iar nu!
— Ia nu te mai văicări aşa, se răsti nobilul. Se vede treaba că ai uitat că-mi ești dator partea mea de bucate.
— Cum să uit, păcatele mele! Copiii tatii, puneţi mîna pe sacii de grîu şi aduceţi-i boierului pînă nu ne ia cazanul.
Cei doisprezece copii se repeziră ca nişte furnici la saci, dar boierul le spuse:
— Nu vă mai osteniţi degeaba. Vă iert de datorie pe anul ăsta, dar vă iau cazanul.
— Vai, stăpîne, se căina țăranul şi mai abitir, crezi că ceea ce-ţi datorăm pe anul ăsta plăteşte măcar jumătate din cît preţuieşte cazanul?
Și țăranul nostru se agăța cu amîndouă mîinile de toarta cazanului, nevastă-sa se jeluia despletită de parcă-i muriseră toți copiii, iar aceștia, care mai de care, le țineau isonul pe douăsprezece glasuri.
— Ho, ajunge, strigă boierul, îţi mai dau pe deasupra și cel mai gras porc din turma mea. Dar să nu mai crîcneşti că pun să te biciuie!
— Bine, Luminăţia Voastră, se îmbună țăranul suspinînd. Lasă-mă numai să-mi fac ciorba de azi pentru copii şi trimite deseară un slujitor să-mi aducă porcul și să ia cazanul.
Boierul și slugile plecară crucindu-se.
Seara, una din slugi luă cazanul lăsînd în schimb porcul, pe care ţăranul îl și înjunghie. După ce mîncară bine şi-şi puseră toți burţile la cale, nevasta-şi întrebă bărbatul:
— Și acum, dragă bărbate, pe unde scoatem noi cămaşa mîine, cînd o vedea boierul că ţi-ai bătut joc de el?
— Dragă nevastă, eu zic să nu mă baţi la cap acum. Ce-o fi om vedea noi mîine. Fiecare zi cu grija ei.
Și întorcîndu-se pe partea cealaltă, începu să sforăie fără grijă.
A doua zi, mezinul iscodea din nou din vîrful dealului ce se petrece-n curtea boierului, în timp ce tatăl şi mama pregăteau ultimii cîrnaţi. N-au oprit decît un singur maţ, pe care l-au umplut cu sînge de porc. L-a înfășurat în jurul gîtului nevestei, iar pe deasupra i-a pus o năframă să nu se bage de seamă nimic.
N-apucară ei să mîntuie bine trebușoara asta şi iacă mezinul, cu sufletul la gură, le dă de ştire că boierul vine şi mai furios ca ieri.
— Copii, le spuse tatăl, vei ascundeţi-vă care pe unde puteţi, să nu vă vadă hapsînul, iar noi, nevastă, să intrăm în casă și să faci numai ce ţi-oi spune eu.
Zis şi făcut. De-abia intrară în casă și, hop, boierul la ușă:
— Țăran ticălos, deschide, că-ţi dau foc casei, de o să perpelești în foc ca porcul pe care mi l-ai luat ieri cu minciunile tale!
— Îndată, stăpîne, îndată, o tot tărăgăna săracul.
Boierul însă, furios cum era, trînti o cizmă-n ușă, de sări cît colo din ţîţîni, și intră-n odaia ţăranului.
— Cum de-ai îndrăznit, nemernicule, să-ţi baţi joc de un boier ca mine? M-ai făcut de rîs în fața nevestei și-a slugilor. Auzi, să mă puie el să biciui un cazan ca să fiarbă! Dar las’ pe mine, de nu te-oi face eu să fierbi cu biciul ăsta mai strașnic decât un cazan de ţuică, să nu-mi spui mie pe nume!
— Ai văzut ce-ai făcut, prăpăditule, sări cu gura nevasta la țăran. Nu-ţi spuneam eu că ceaunul nostru o să-și piardă puterea îndată ce e scos din casa noastră? Și tu, nesătul și lacom ce ești, pentru o leșinătură de porc de n-am înțeles nimic din el, ne-ai lăsat fără cazan şi l-ai făcut și pe bunul nostru stăpîn să creadă că am vrut să-l înșelăm. Ce-o să ne facem noi fără cazan, de unde mai luăm noi ciorbă caldă făcută cu biciul? Of, of, măiculiţă, mai bine muream cînd eram mică, decît să mă mărit cu nerodul ăsta!
— Femeie, tacă-ţi fleanca, strigă țăranul.
— Auziţi, oameni buni, după ce ne nenorocește, tot eu să tac! Ba să taci tu, netrebnicule!
— Taci, că te plesnesc!
— Tu pe mine? N-apuci tu ceasul ăla. Na!
Și femeia aruncă în bărbatul ei cu un castron greu de pămînt, dar omul se feri şi castronul se făcu țăndări de perete.
Nici una, nici două, omul puse mîna pe un cuţit și se repezi la gîtul femeii, care se prăbuși într-un lac de sînge. Desigur, era sîngele de porc, din maţ!
— Cum ai putut face una ca asta, ucigașule! strigă nobilul.
— Nu-i nimic, stăpîne, de-acum o să am linişte o vreme.
— O să ai liniște după ce te-i vedea atîrnat în spînzurătoare?
— În spînzurătoare? Păi de ce să mă spînzure? Aşteptaţi numai s-o înviez și să vedeți ce cuminte s-a făcut.
— Cum s-o înviezi? Nu vezi că s-a terminat cu ea?
Țăranul însă nu-i mai răspunse nimic, ci scoţînd de la brîu o țeavă de trestie începu să sufle cu grijă în fiecare nară a femeii. Boierul se uita năuc la cele ce se petreceau, mai ales că femeia începu să clipească cu greutate din pleoape și ridicîndu-se de jos, se așeză ameţită pe un scaun. Apoi întrebă, ca și cum atunci s-ar fi trezit dintr-un somn greu:
— Unde mă aflu și ce s-a întîmplat?
— Aha, ţi-ai venit în fire? întrebă țăranul liniștit. Bagă de seamă, să n-o iei iar de la cap!
— Nu, nu mai încep, spuse femeia, dar te-am rugat de atîtea ori să bagi de seamă cînd mă ucizi, ca să nu mă murdăresc în halul ăsta. Uite cum arăt, acum trebuie să mă spăl toată.
Nobilul holbă niște ochi cât cepele:
— Cum? Vrei să spui că bărbatul tău te-a mai ucis și altă dată?
— Cred că asta-i cam a douăzecea oară, răspunse ea. Ce să-i faci? Așa-i firea lui, năpraznică şi nu ţine cont de nimic cînd se înfurie. Și, la drept vorbind, de ce să se stăpînească, dacă poate să mă învie de cîte ori vrea?
— Bine, dar nu te doare?
— Da, dar foarte puţin. Dar ce minunăţii văd eu pe lumea cealaltă, ce bunătăţi, ce frumuseți, de-mi vine să plîng cînd mă înviază după cele ce am lăsat dincolo.
— Cu ţeava asta te învie? tot întreba boierul, nevenindu-i să creadă.
— Păi cu asta, luminăţia-ta, că mi-o dete în tinerețe o vrăjitoare bătrînă, răsplată că am scăpat-o din ghearele ui vîrcolac. De mare folos mi-a fost ţevușoara asta! Ce mă făceam fără ea, eu, cu firea mea mînioasă!
— Stai așa, mocofane, îi spuse boierul. Pentru păcăleala de ieri îți iau țeava asta făcătoare de minuni. Am şi eu o zgripțuroaică de nevastă, căruia nu i-ar strica un cuțit în coaste. Adă țeava-ncoace!
— Nici mort. Taie-mă, omoară-mă, eu țeava nu ţi-o dau, stăpîne. Ce mă fac eu fără ea?
— Îţi dau zece oi!
— Zece oi pentru o ţeavă ca asta?
— Îţi dau douăzeci!
— Dar ce mai stau eu să mă tocmesc. Fără ţeavă sînt mort, mîine poimîine mă vezi în spînzurătoare.
— Ascultă, calicule, se răţoi nobilul, cu mine să nu vorbești așa. Îţi dau treizeci de oi şi-am terminat tîrgul.
— Dacă luminăţia voastră-mi poruncește, iaca tac. Numai că ţeava vi-o dau după ce oi vedea cele treizeci de oi în ocolul meu.
Seara, însuși nobilul veni după țeavă, în timp ce două slugi mînau din urmă cele treizeci de oi.
Pe urmă, cu țeava-n buzunar, boierul cel nerod porni vesel spre casă. Ştia că o să aibă un scandal ca niciodată şi rîdea în sinea lui de renghiul pe care o să i-l joace nevestei.
Într-adevăr, aceasta aflase de cele treizeci de oi date plocon4 ţăranului cel șugubăţ5 și spumega:
— Treizeci de oi unui ticălos de ţăran, care abia ieri şi-a bătut joc de tine? Ai să ajungi de rîsul lumii, omule!
— Ține-ţi gura, femeie, că nu ştiu ce se întîmplă!
— Aşa vorbeşti cu mine ? Ai uitat că dacă nu eram eu cu zestrea mea, azi ai fi fost un cerşetor? Și-acum dai în dreapta și-n stînga din averea pe care mi-a dat-o tata!
Nobilul scoase un cuţit.
— ÎI vezi? O vorbă dacă mai scoţi…
— Îndrăznești să ameninţi o femeie?
— Tu nu ești femeie, eşti scorpie, ești zgripţuroaică! Mi-ai mîncat sufletul. Nu mai pot să rabd, mi-a ajuns pînă peste cap. Dar acum ţi-a venit sorocul! Şi apucînd-o de păr ridică pumnalul.
Femeia se sperie de-a binelea și începu să se roage:
— Iartă-mă, bărbate, că nu mai fac în viaţa mea.
Boierul însă rîdea în sinea lui, fiindcă știa că țeava minunată o s-o învieze și făcînd pe furiosul, îi înfipse pumnalul în inimă. Pe urmă se aşeză picior peste picior pe un fotoliu, trase o țigară şi la sfîrşit îşi zise:
— Acum cred că s-a învățat minte. la s-o înviem!
Și luînd ţeava începu să-i sufle în nări cu multă sîrguinţă, așa cum îl văzuse pe țăran făcînd.
Mortu-i mort însă şi bună pace. Femeia se răcise de tot şi începuse să înțepenească.
Abia acum înţelese boierul în ce hal își bătuse ţăranul joc de el!
Orbit de furie și spumegînd, o porni pe scări în jos, ca să se ducă la ţăran. Nu știu cum s-a întîmplat, sau poate de mînios ce era nici nu vedea pe unde calcă, dar boierul cel hapsîn se împiedică deodată de covorul de pe scări și se repezi ca un fulger cu capul drept în stîlpul de la picioarele scărilor, rămînînd mort pe loc.
Cum se purtase rău cu toată lumea, nimeni nu-l căină, ci toţi spuneau că și-a luat răsplata care i se cuvenea.
Cît despre țăranul cel isteţ, el trăi liniștit pînă la adînci bătrîneţi și mai avu norocul să legene și o droaie de nepoți.
- crenel — fiecare dintre deschizăturile înguste, făcute din loc în loc, în partea superioară a parapetului unui turn de apărare, a unui castel sau a unei cetăți medievale, prin care se aruncau proiectilele asupra inamicului. ↩︎
- hapsîn — lacom (de bani, de mâncare etc.). ↩︎
- zgârie-brânză — avar, calic, cărpănos, zgârcit. ↩︎
- plocon — dar, cadou (oferit pentru a obține o favoare). ↩︎
- șugubăţ — Glumeț, hazliu, poznaș, vesel. ↩︎