Un țăran avea trei băieți. De cei doi mai mari era mulțumit, căci erau harnici și-l ajutau la orice muncă. Cu cel mai mic însă nu se împăca nicidecum, fiindcă nu făcea nimic. Stătea toată ziua pe cuptor şi nu se clintea de acolo.
Tatăl celor trei băieți, simțindu-se tot mai bătrîn și lipsit de puterea de a lucra, hotărî să împartă fiilor săi averea. Dar nu putea nicidecum să le facă pe plac. Cînd văzu că nu-i în stare să-i mulțumească, îi chemă la el și le spuse:
— Ei, bine, dacă nu se poate cu frumosul, atunci facem altfel. Cine îmi va aduce cea mai frumoasă şi cea mai bogată fată, aceluia îi voi lăsa toată averea mea.
Cînd auzi aceste cuvinte, băiatul cel mai mic, disprețuit de toţi, sări îndată de după cuptor. Se spălă pe faţă și începu să se dichisească. Ceilalți doi frați izbucniră în rîs:
— Ce vrei tu, neghiobul lumii, doar nu cumva ai de gînd să-ți măsori puterea cu noi? Lasă-te mai bine păgubaş. Rămîi acasă şi omoară purecii că, uite, acuşi îți mănîncă urechile.
— Ba, plec și eu! îi înfruntă fratele mai mic.
— Vezi-ţi de treabă şi stai acasă! Ce poţi tu să faci, nepricopsitule!?
— Ba, mă duc! spuse atît de hotărît, încît fraţii săi văzură că nu mai e de glumă.
— Haida-de, pleacă, dacă te mănîncă pielea!
Gottschalck1 (căci așa se numea băiatul cel mai mic) nu se înfricoșă de vorbele fraţilor săi și porni la drum. Avea în traistă o pîine neagră și o bucăţică de brînză, precum și straiele de sărbătoare. Merse el, cât merse, și dădu de o pădure în care se aflau o mulțime de flori și de ierburi ciudate. Obosit de drum, se opri lîngă o fîntînă să prînzească. În timp ce prînzea, apăru pe neaşteptate un pitic, într-o haină lungă, cu căciuliță verde pe cap, și-l rugă să-i dea și lui ceva de mîncare.
— După cum vezi, n-am cine ştie ce de mîncare. Iaca, o pîine neagră şi o bucăţică de brînză. Dacă îţi face plăcere, poftim, şezi jos alături de mine și mănîncă.
După ce se ospătară, piticul îl întrebă unde merge, iar el îi povesti cu de-amănuntul totul.
— Apoi, îmi pare foarte rău că frații tăi se poartă astfel cu tine, zise piticul şi începu să-i pieptene părul, care, cu cît îl pieptăna, se unduia tot mai frumos.
După ce-l pieptănă, piticul îi spuse să îmbrace hainele de sărbătoare. Acum era un tînăr frumos și arătos. Cînd îl văzu așa, piticul îi arătă drumul pe care trebuie să meargă. Apoi își luă rămas-bun de la el.
Gottschalck, acum frumos şi arătos, porni pe acel drum. Merse el, merse, pînă cînd se lăsă înserarea. Atunci, obosit de drum, hotărî să se culce. Dar auzi, dintr-o dată, un cîntec atît de duios și frumos, cum nu mai auzise niciodată. Atras de acest cîntec, merse încotro se auzea cîntecul. Ajunse într-o grădină mare, a cărei poartă era deschisă. Intră înăuntru, fără să mai stea prea mult pe gînduri. Şi așa, ajunse în fața unei fete nespus de frumoasă. Gottschalck se îndrăgosti de ea și o privi tot timpul ca fermecat. Fata zîmbi și începură să vorbească prietenește.
Dar tocmai atunci veni și mama fetei. Cînd îl văzu alături de fiică-sa, se încruntă:
— Vezi-ţi de drumurile tale și las-o pe fiică-mea în pace!
— Dar n-am făcut nici un rău. Ne iubim şi vrem să ne căsătorim.
Femeia (care era zîna pădurii) îi privi lung și cercetător pe amîndoi. Apoi zise:
— Bine, copiii mei, vă puteţi căsători.
La nunta lor fură invitate o mulţime de zîne. Mireasa, îmbrăcată în haine de mătase scumpă, era atît de frumoasă, încît Gottschalck nu-şi mai putea lua ochii de la ea. Stătea mereu în preajma ei.
După un timp însă constată că nevastă-sa se ducea în fiecare duminică într-o odaie întunecoasă, unde rămîne timp îndelungat. Într-o zi n-a mai putut să rabde şi a întrebat-o:
— Draga mea, văd că în fiecare duminică te duci în odaia întunecoasă. Spune-mi ce faci acolo?
Nevastă-sa tresări ca mușcată de șarpe. Ochii i se umplură de lacrimi și începu să suspine, spunîndu-i:
— Nu mă întreba, dragul meu, nu mă întreba. Mai am puţin şi scap de acest necaz.
Plîngea din ce în ce mai tare.
Lui Gottschalck îi păru rău şi încercă în fel și chip s-o liniştească.
— N-am să te mai întreb, îţi jur! Dar linişteşte-te!
Un timp el n-o mai întrebă nimic. Dar, cînd venea duminica și o vedea intrînd în odaia aceea întunecoasă, nu-și mai găsea locul. O dată n-a mai putut să rabde. Tiptil-tiptil s-a apropiat de ușă și a privit înăuntru prin gaura cheii. Ceea ce a văzut l-a îngrozit. Nevasta lui, care era atît de frumoasă şi pe care o îndrăgise atît de mult, avea picioare de capră. Se retrase de lîngă ușă și aștepta nerăbdător să iasă afară. Dar timpul trecea și ea nu mai ieşea. Se apropie din nou de ușă şi auzi un plîns. Deschise nerăbdător ușa.
— Da, acuma poți să vii, zise ea plîngînd. Poți să vii să vezi ce ai făcut. Acum va trebui să rămîn așa și fericirea noastră s-a sfîrșit. Va trebui să plec de aici.
Și dispăru pe neașteptate.
Cînd se întoarse, privind în jurul său, Gottschalck rămase uluit. Piticul era în spatele lui.
— Vezi ce ai făcut?! îl mustră piticul. Acum va trebui să te scap din nou de necaz. Hm, hm, asta va dura cam mult. Va trebui mai întîi să găsești palatul soției tale și să-ţi repari greşeala. Drumul pînă acolo, din păcate, nu ţi-l pot spune. Dar încearcă să găseşti Soarele. Poate el ţi-l va arăta.
Piticul dispăru, iar Gottschalck rămase singur. N-avea altceva de făcut decît să pornească la drum şi să caute soarele. Îl căută în toate părțile, dar nu-l găsi nicăieri. E drept, îl vedea el, se îndrepta într-acolo, dar drumul la Soare era lung, neînchipuit de lung. Tocmai cînd era pe cale să renunțe, începu să simtă că e din ce în ce mai cald, şi văzu ceva strălucind dincolo de pădure. Se îndreptă într-acolo. Cu cît mergea, cu atît era din ce în ce mai cald.
După un drum lung, ajunse în dreptul unei case de sticlă, în care şedea Soarele și ţesea niște fire de aur. Vru să se apropie de el, dar o căldură înăbușitoare îl pironi locului. De aceea se ascunse după un tufiș și strigă:
— Soare, spune-mi, te rog, unde-i palatul nevestei mele?
— E departe, foarte departe, răspunse Soarele. Eu îl văd de aici. E undeva în mijlocul unei păduri.
— Cum pot să ajung pînă acolo? întrebă Gottschalck înviorat.
— Asta mi-e foarte greu să-ţi spun. Atîtea cărări duc într-acolo, încît nu știu pe care să te îndemn să apuci. Văd că ești obosit. Abia te mai ţin picioarele. Culcă-te puţin, pînă ce eu mă întorc, să văd pe care drum trebuie să mergi.
Gottschalck se întinse pe iarbă și ațipi numaidecît. Soarele începu să lumineze, dar drumurile erau atît de încîlcite, încît nu putu nicidecum să priceapă care duce spre palat. Cînd se trezi din somn şi află acest lucru, Gottschalck se mîhni adînc, nemaiavînd chef să meargă mai departe. Văzîndu-l atît de dezamăgit, Soarele îi spuse:
— Nu mai fii atît de amărît, ci ascultă-mă pe mine. Eu luminez ziua, dar surata mea, luna, luminează noaptea. Poate că te va ajuta să afli drumul pînă la palat.
Gottschalck merse, merse mult timp, pînă cînd, într-o seară, zări o lumină argintie în depărtare. Cînd se apropie văzu o căsuţă de sticlă, în care şedea o bătrînă cu păr argintiu. În casă se aflau o mulţime de roiuri de musculiţe de argint. Acestea erau stelele, care sclipeau mai frumos decît licuricii. Cînd îl văzu, luna rămase mirată.
Gottschalck îi povesti totul şi o rugă să se uite să vadă dacă nu cumva zărește cărarea care duce la palat.
Luna privi lung, clătinînd din cap, şi apoi spuse:
— Bine, îţi făgăduiesc că voi face tot ce-mi stă în putinţă. Pînă atunci însă, culcă-te ! Văd că ești tare ostenit.
Luna a strălucit cît a putut de puternic, dar n-a găsit cărarea care ducea spre palat.
— Nu fii atît de amărît din cauza asta! spuse luna. Îţi dau un sfat. Du-te la Craiul Vînturilor. El suflă în toate părţile lumii. Trebuie să fi suflat și pe cărarea care ce spre palatul nevestei tale.
Gottschalck porni din nou Ia drum. După mult umblet și multe peripeții, găsi, în sfîrșit, locuinţa vîntului. Se afla pe un vîrf de munte înalt și avea patru ferestre. Vîntul sufla cînd pe o fereastră, cînd pe alta. Gottschalck vru să intre, dar, tocmai atunci, vîntul suflă puternic şi-l azvîrli hăt-departe. Gottschalck ţipă ca-n gură de șarpe. Auzind aceste ţipete neobișnuite, vîntul scoase capul afară.
— M-a trimis luna! strigă el.
— Luna!!! se miră vîntul și, devenind dintr-o dată mai blînd, alergă numaidecît la el.
Trecură împreună printr-un loc întunecos şi intrară în casă, unde ardea numai o singură lumină. De-abia aici, la lumina lămpii, Gottschalck putu să vadă îndeaproape chipul noului său prieten. Vîntul avea o pelerină de catifea şi o căciuliță de mătase. În loc de pîntece, avea un foi2, din care sufla, cînd pe o fereastră, cînd pe alta. Gottschalck îi povesti necazul care l-a adus și încheie:
— Te-aş ruga, dacă e cu putinţă, să mă ajuţi!
Vîntul suflă îndelung, apoi spuse cu o hotărîre de neclintit în glas:
— Dacă există, într-adevăr, o cărare care duce la palatul pe care-l cauţi, atunci trebuie s-o găsim. Uite, îndată îi chem pe toţi supușii mei, care suflă în toate părţile lumii. Unul dintre ei, fără îndoială, va fi în stare să ne spună ceva.
Și Craiul Vânturilor începu să șuiere în toate părțile, atît de puternic, încît muntele se cutremură. Numaidecît apărură o mulțime de vînturi, dar nici unul nu știa să spună care este cărarea care duce spre palat. Craiul Vînturilor zise atunci dus pe gînduri:
— Mi-a mai rămas un singur vînt, Ghebosul3. Dacă nici el nu va putea să ne spună nimic, atunci trebuie să renunţi şi să te lași păgubaş.
Gottschalck era desperat. Cum să se întoarcă acasă, la tatăl său şi, mai ales, la fraţii săi, care vor rîde de el, luîndu-l peste picior?
În clipa aceea sosi însă Ghebosul. La întrebarea Craiului Vînturilor, dacă a văzut, pe unde a umblat, vreun palat cu acoperiş de aur, în mijlocul unei păduri, în care trăiește o femeie frumoasă, Ghebosul răspunse:
— Tocmai acum vin de acolo. Am uscat acolo niște rufe. În grădină era o femeie tînără și frumoasă, dar avea nişte picioare de capră.
Auzind aceste vorbe, Gottschalck îl rugă pe Ghebosul să-l ducă acolo.
— Dar poţi să mergi în pas cu mine?
— Pot! se grăbi Gottschalck să răspundă, fără să se gîndească.
Ghebosul rîse şi, fără să-l mai întrebe, îl luă în spinare şi-l rugă pe Craiul Vînturilor să sufle cît mai puternic, pentru a-l pune în mişcare.
Două zile și două nopţi Gottschalck pluti între pămînt şi cer, aşezat pe spinarea Ghebosului, iar a treia zi poposiră pe pămînt. Tocmai se întoarse să-i mulțumească binefăcătorului său, cînd colo, nevastă-sa stătea în fața lui cu lacrimi în ochi. Rămase uluit, cînd o văzu. Nu mai avea picioare de capră.
— Vezi ce ai făcut cu curiozitatea ta nechibzuită? O, și cît timp ţi-a trebuit ea să ajungi pînă aici. De-acum însă vom trăi fericiţi şi mulţumiţi.
Gottschalck îşi aduse atunci aminte de tatăl său şi pentru ce a plecat în lume. O rugă pe nevastă-sa să meargă împreună cu el. Ea se învoi numaidecît. Se îmbrăcă în hainele cele mai frumoase şi urcă într-o trăsură de aur, trasă de şase cai albi.
Toată lumea din sat veni să vadă tînăra pereche.
— Tată, zise Gottschalck, am venit cu cea mai frumoasă nevastă.
Bătrînul se bucură nespus de mult, dar cei doi frați ai lui Gottschalck erau dezamăgiți, socotind că, pe bună dreptate, toată averea i se cuvine lui, căci, într-adevăr, el a venit cu cea mai frumoasă nevastă.
Gottschalck le ghici gîndurile și se întoarse spre ei, privindu-i lung, pe sub sprîncene:
— V-aţi purtat urît cu mine. Aţi rîs de mine și m-aţi batjocorit. Dar eu vă iert. Vă dăruiesc toată averea!
Cei doi fraţi își lăsară privirea în jos, rușinați.
A doua zi Gottschalck și nevastă-sa plecau la palatul lor din mijlocul pădurii, luîndu-l și pe bătrîn cu ei.
- Gottschalck — din limba germană s-ar traduce literal ca Aventurierul lui Dumnezeu. ↩︎
- foale — aparat care servește la comprimarea și la suflarea aerului cu ajutorul unei camere cu burduf de piele cu pereți plisați, acționată prin mânere sau printr-un sistem de pârghii. ↩︎
- ghebos — (persoană) care are cocoașă. ↩︎