Trăiau odată un împărat şi o împărăteasă, care nu aveau copii. Şi ce n-ar fi dat să aibă un fecior. Stînd așa, necăjiţi, împăratul zise într-o zi:
— Dacă aș avea un băiat, aș face în faţa palatului o fîntînă din care aş lăsa să curgă vin, în loc de apă.
— Iar eu, spuse împărăteasa, aș porunci ca alături să fie făcută o altă fîntînă, din care să ţîșnească ulei de măsline, în loc de apă. Șapte ani ar veni femeile să-și umple ulcioarele şi l-ar binecuvînta pe fiul meu.
Dorinţa lor se împlini, căci împărăteasa născu un băiat. Împăratul porunci să se sape numaidecît cele două fîntîni în faţa palatului. În primul an, stropii de vin și de ulei ţîșniră din plin. În anii următori însă începură să scadă; cu cît creştea băiatul, cu atît scădeau mai mult. Pînă la urmă, doar picurau din cînd în cînd.
Într-o zi fiul împăratului ieși în faţa palatului să se joace cu bilele. Tocmai atunci veni la fîntînă o femeie bătrînă și gîrbovită1 şi se căznea să umple cu vin și cu ulei două ulcioare. Avea un burete cu care absorbea vinul, pe care-l storcea în ulciorul cu vin. Apoi cu un alt burete absorbea ulei pe care-l storcea în ulciorul cu ulei. Treaba asta era grea, dar bătrîna o făcea cu multă răbdare. Cînd ulcioarele se umplură şi bătrîna voi să plece acasă, fiul împăratului, jucîndu-se cu bilele, nimeri cu o bilă drept în cele două ulcioare și le sparse. În clipa aceea, cele două fîntîni secară. Tocmai atunci fiul împăratului împlinea șapte ani.
Bătrîna se uită la ulcioarele sparte; apoi, la fiul împăratului, măsurîndu-l din creștet pînă în tălpi, și zise furioasă:
— Mi-ai spart ulcioarele. Pentru asta te blestem. Cînd vei împlini de trei ori șapte ani, să te apuce neliniștea și chinul şi să mergi, să mergi neîncetat, pînă vei găsi pomul cu trei portocale. Cînd îl vei găsi și vei culege cele trei portocale, atunci să te apuce setea şi să te chinuie amarnic. Vom vedea apoi ce se va mai întîmpla.
Fiul împăratului continuă să se joace nepăsător cu bilele. Îşi aminti de ulcioarele sparte și de blestemele bătrînei doar cînd împlini de trei ori șapte ani, adică cînd avea douăzeci şi unu de ani. Atunci îl cuprinse dintr-o dată o neliniște și un chin, pe care nu putea nicidecum să le alunge, nici cu vînătoarea, nici cu petrecerile.
— Ah, unde pot să găsesc cele trei portocale?
— O, fiul meu, din cauza asta eşti necăjit? zise împăratul. Păi, pentru fiul nostru drag, putem să facem rost, nu de trei portocale, ci de trei sute de ori pe atîta!
— Da, sigur că da, întări şi împărăteasa.
Într-adevăr, aduseră în faţa lui grămezi întregi de portocale, dar el clătină din cap:
— Nu, astea nu-s portocalele pe care le caut. De fapt, nici eu nu știu cum arată acele portocale. Am să mă duc să le caut.
Feciorul împăratului încălecă pe un cal alb și vînjos şi porni la drum. Merse, merse din zori și pînă în seară, și a doua zi iar, dar nu găsi nimic. Atunci schimbă drumul şi ajunse în curînd la un pîrîiaş şi auzi un glas:
— Prinţişorule, ai grijă să nu-mi calce calul tău căsuţa.
Prinţul se uită de jur-împrejur, dar nu văzu nimic. Îşi aruncă privirea la copita calului și văzu în iarbă o găoace de ou. Descălecă, se aplecă și, spre mirarea lui, văzu, în găoace, o zînă.
— O, de mult nu mi-a venit nimeni în ospeţie și de mult nu mi-a făcut nimeni nici un fel de dar, spuse zîna fericită.
Prinţul scoase inelul de pe deget şi-l trecu pe trupușorul zînei, în loc de brîu.
— Eu ştiu ce cauţi! zise zîna. Dar pentru ca să ajungi acolo, va trebui să-ţi faci rost de o cheie de diamant.
— Dar unde să găsesc cheia de diamant?
— Ei, asta nu mai ştiu. Dar cred că sora mea, care locuiește în pădurea de castani, va putea să-ți spună.
Prințul dădu pinteni calului și ajunse în pădurea de castani, unde, într-adevăr, locuia o zînă într-o coajă de castană. Prinţul îi dărui o cheutoare2 de la pelerina sa.
— Mulţumesc! zise zîna. Am să-ți dezvălui taina. Cheia de diamant se află în cutia de cristal.
— Dar unde-i cutia de cristal? întrebă nerăbdător prințul.
— Asta ştie doar soră-mea mai mare, răspunse zîna. Ea locuiește în pădurea de aluni.
Prinţul ajunse și în pădurea de aluni, unde o găsi pe sora cea mai mare într-o căsuţă de alună. Desprinse lănțişorul de la gît și-l dărui zînei.
Zîna luă lănţișorul, îl legă de un copac și spuse:
— Aşa, lănţişorul tău îmi va fi de-acum înainte hamac. Minunat dar! Pentru această bucurie pe care mi-ai făcut-o, am să-ţi dezvălui taina. Cutia de cristal e într-un palat; palatul e pe un deal, iar dealul se află dincolo de trei munţi și trei deșerturi. Cutia este păzită de un paznic cu un singur ochi. Dar bagă de seamă: cînd paznicul doarme, ochiul său este deschis. Iar cînd nu doarme, ochiul său este închis. Şi acum, du-te și să nu-ţi fie frică de nimic.
Prinţul a mers, a mers, pînă cînd a trecut trei munți. Apoi iarăși a mers, a mers, pînă cînd a străbătut trei deşerturi și a ajuns pe dealul unde se afla palatul. Coborî de pe cal, îl legă de un copac și porni pe o cărăruie plină de iarbă, pe care se vedea că n-a mers de mult nimeni. Cărăruia era însă atît de întortocheată şi se răsucea mereu, încît prinţul credea că n-o să mai ajungă. Dar, pînă la urmă, iată-l, în vârful dealului unde se afla palatul.
Pe deasupra prinţului trecu o coţofană și el o rugă:
— Te rog, trage cu ochiul înăuntru și vezi dacă paznicul doarme.
Coțofana se uită înăuntru și spuse:
— Doarme, doarme; ochiul e închis.
„Hm, nu-i timpul potrivit să intru”; îşi zise prințul.
Așteptă, ascuns într-un tufiş, pînă cînd se lăsă întunericul şi atunci trecu pe deasupra lui bufnița, pe care o rugă:
— Fii bună, te rog, și trage cu ochiul înăuntru să vezi dacă paznicul doarme.
Bufnița se uită pe fereastră și spuse:
— Aoleo, nu doarme. Ține ochiul deschis şi se uită drept la mine.
„Acum e timpul“, își zise prinţul și intră pe furiș în palat.
Acolo îl văzu pe paznicul cu un singur ochi, iar alături de el, un scăunel cu trei picioare pe care se afla cutia de cristal. Prinţul, călcînd în vîrful picioarelor, se apropie de cutie, ridică încet capacul și scoase din ea cheia de diamant. Acum avea cheia de diamant, dar nu știa de la care ușă este. „Ei, drăcie, zise el, va trebui să le încerc pe toate.“ Merse de la o odaie la alta, încercă ușile rînd pe rînd, dar cheia nu se potrivea. Prinţul se opri dezamăgit. Nu mai era decît o singură ușă de aur, care se afla în cel mai îndepărtat colţ al palatului. Porni cu pași nesiguri spre ea. Cînd ajunse în fața ușii de aur, prințul se opri, o privi lung, apoi introduse cheia în broască. Uşa se deschise numaidecît şi se trezi într-o grădină.
Acum era sigur că se găsește pe calea cea bună, căci în mijlocul grădinii se găsea un pom cu trei portocale, atîrnînd pe o singură creangă. Prinţul se apropie și le culese pe toate trei. Le ascunse sub pelerină și porni înapoi. Ieșind din palat, o luă la fugă, spre poalele dealului, dezlegă calul şi, încălecîndu-l, porni în goană.
Paznicul cu un singur ochi se trezi atunci din somn, privind buimăcit în jurul său. Cînd văzu cutia de cristal deschisă, începu să strige și să alerge în urma prințului. Dar, prea tîrziu. Căci prințul se îndepărtase mult și se apropia acum de primul deşert.
Cînd ajunse în deșert, începu să-l cuprindă setea. Dădu pinteni calului, dar, cu cît mergea mai repede, cu atît setea creştea. Ajunse astfel și la al doilea deșert, pe care-l străbătu cu greu, căci setea îi lua toată puterea. Cînd păși în al treilea deșert, zăpușeala era atît de mare, văzduhul atît de înfierbîntat, încît prinţul, simţi că nu mai poate să meargă mai departe.
„Am trei portocale“, cugetă el, „mănînc una, ca să-mi potolesc setea asta cumplită“.
Dar îndată ce tăie coaja, portocala se despică în două şi din ea ieşi o fată frumoasă, care-i ceru cu voce stinsă:
— Dă-mi apă, dă-mi apă să beau, că mor de sete!
Pînă cînd prinţul se gîndi ce să facă, fata căzu la pămînt şi muri.
Prințului îi părea rău, dar ce putea să facă? Porni mai departe. Cînd întoarse capul, să vadă ce s-a întîmplat în urma lui, rămase uimit. În locul acela se înălța acum o pădure de portocali. Prinţul vru să se oprească; dar se răzgîndi şi porni mai departe.
Ieşi din ultimul deșert şi intră într-o pădure. La marginea pădurii clipocea un izvor. Prinţul se repezi la izvor şi bău, bău mult din apa lui limpede. Apoi își adăpă calul. Obosit de drum, se așeză sub un copac rămuros, să se odihnească. Scoase de sub pelerină a doua portocală și o cîntări un timp în palmă. „Ce se ascunde oare sub coaja ei?“, cugetă prințul. O despică în două şi din portocală ieși o fată frumoasă, tot așa de frumoasă ca și cea de mai înainte.
— Dă-mi apă, dă-mi apă să beau, zise fata, cu o voce ajunsă la capătul puterii.
— Uite, colo, pîrîiaşul acela! Apa e curată şi răcoroasă.
Fata se aplecă şi bău dintr-o înghițitură toată apa.
— Apă, apă! gemu din nou fata și căzu moartă la pământ.
Pe prinț îl cuprinse amărăciunea și își făgădui în sinea lui: „Eh, dacă mai întîlnesc o fată în cale, am să-i dau să bea tot sucul din această portocală.“
Dînd pinteni calului, porni mai departe. După un timp, îşi întoarse capul înapoi şi rămase uimit. Acolo unde clipocea izvorul, se întindea acum o pădure deasă de portocali, iar, sub ramurile ei verzi, pîrîiașul susura plin cu apă.
Dar prinţul nu se întoarse, ci porni mai departe. Cît de mult s-a chinuit pe drum de căldură şi de sete, nici nu se poate spune. Așa a ajuns pînă la un rîu, care curgea la graniţa împărăției sale. Aci, după ce își potoli setea, tăie în două cea mai mare şi cea mai coaptă portocală. Apărură mai întîi niște petale de flori. Apoi, o fată nespus de frumoasă. Cînd o văzu, prinţul rămase înmărmurit. Nu mai putea să-și ia ochii de la ea.
— Dă-mi apă, dă-mi apă, să beau! zise fata cu glas atît de duios şi de plăcut, încît prinţul, încîntat, o luă de mînă și o duse pînă la rîu.
Fata se aplecă şi începu să bea apă. Și aşa, a băut pînă s-a săturat. Și-a ridicat apoi privirea spre prinț, spunîndu-i:
— Îţi mulțumesc, prinț bun și frumos, că mi-ai redat viața. Sînt fiica împăratului portocalelor. Ce mult te-am aşteptat! Şi cele două surori ale mele te-au aşteptat.
— Ah, sărmanele! oftă prințul. Eu sînt vinovat de moartea lor.
— Dar ele n-au murit! zise fata. N-au murit, dragul meu! Păi, n-ai văzut după ce ai plecat că s-au preschimbat în minunate păduri de portocali? Da, da. Ele vor fi loc de odihnă şi de popas pentru drumeţii obosiţi, cărora le vor potoli setea. Dar niciodată nu vor putea să devină iarăși fete. Iar tu, n-ai să mă părăsești niciodată! Aşa e?
— Aşa e. Niciodată nu te voi părăsi.
Prinţul puse mîna pe sabie și-i jură credinţă. O urcă pe cal şi alergă fericit spre palatul tatălui său.
Cînd turnurile palatului străluciră în depărtare, prinţul se opri şi zise:
— Acum, te rog, așteaptă-mă aici. Mă întorc îndată cu o căruță de aur și îți voi aduce o haină de purpură și conduri de atlas.
— N-am nevoie nici de haine, nici de conduri. E mai bine să nu mă lași singură aici.
— Dar nu se poate așa. Va trebui să intri în palatul tatălui meu, așa cum se cuvine unei prințese.
— Da, dar mi-e teamă să rămîn singură.
— Nu-ţi fie teamă. Uite, ca să fii liniștită, am să te urc pe creanga celui mai înalt copac. Iată-l, arătă prințul spre un copac, care stătea aplecat deasupra unui lac. Acolo nu te va vedea nimeni.
— Bine, se învoi în cele din urmă fata.
Prinţul, dind pinteni calului, porni apoi în goană spre palatul tatălui său.
În acest timp servitoarea împăratului, şchioapă şi sașie3, veni să spele rufele la lac. Se aplecă și se uită în apă, unde văzu chipul fetei.
— Tiii, dar frumoasă mai sînt! Să fiu eu, oare? Păi, pe o asemenea frumuseţe ar invidia-o și soarele.
Servitoarea își ridică ochii spre soare și zări sus, pe creanga cea mai înaltă a copacului, o fată nespus de frumoasă. Se stropși la ea, furioasă:
— Ce faci acolo și cine ești?
— Eu… eu… sînt logodnica prințului și-l aştept să vină după mine.
— Dar nu se ştie dacă va veni, zise servitoarea cu glas batjocoritor și începu să scuture copacul.
Biata fiică a împăratului portocalelor se strădui din răsputeri să se ţină pe creangă. În cele din urmă, căzu în apă și se transformă din nou în portocală.
Servitoarea apucă repede portocala și o vîrî în sîn. Abia se așeză ea pe creangă și, iată-l, pe prinţ cu o căruţă de aur, trasă de şase cai albi.
Cînd o văzu prinţul înmărmuri. Cum, logodnica lui să fie sașie?
— Logodnicul meu drag nu te speria! zise servitoarea. În curînd îmi va trece. Mi-a intrat un pai în ochi, iar piciorul mi-a amorţit de atîta așteptare. După nuntă voi și mai frumoasă.
Prinţul n-avu încotro. Jurase pe sabie că-i va fi credincios.
Cînd împăratul și împărăteasa o văzură, le venea să-şi ia lumea în cap. Păi, pentru urîțenia asta, a trebuit să se ducă fiul lor tocmai la capătul lumii?
Seara, tot palatul era luminat; mesele pline cu de toate, iar oaspeţii veseli și bine dispuși, cum se cuvine să fie la nuntă; dar își dădeau coate, arătînd spre mireasă.
Fiul împăratului era amărît. Îi venea să fugă.
Clopotele sunară și toți se așezară la locurile lor la mese. În fruntea mesei stăteau tinerii. Mireasa mînca în silă și fiece îmbucătură i se așeza în gît. Ceru apoi să bea apă, dar setea nu i se mai potolea. Atunci își aduse aminte de portocală și hotărî s-o mănînce. O scoase pe furiș din sîn, dar cînd dădu s-o ducă la gură, portocala îi scăpă din mînă şi începu să se rostogolească pe sub mese.
Mireasa se făcu palidă. Oaspeţii stăteau cu răsuflarea oprită şi se uitau înmărmuriţi unul la altul. Portocala continuă să se rostogolească. Făcu înconjurul meselor, iar acum se îndreptă spre mire. Toţi așteptau cu sufletul la gură să vadă ce se întîmplă. Mirele, tulburat peste măsură, aștepta și el. Cînd portocala ajunse în dreptul lui, se deschise încetișor și din ea ieși fiica împăratului portocalelor. Prinţul sări de la masă, o luă de mînă și se duse în fața părinților săi.
— Aceasta este logodnica mea adevărată!
Şi după aceea ce s-a mai întîmplat? Servitoarea rea şi înșelătoare a fost alungată, iar prinţul şi fiica împăratului portocalelor de-abia atunci și-au sărbătorit nunta cu adevărat.