Era odată un gurghi (băiat, bărbat) ce se numea Mamadu şi care plecase în căutarea unei şcoli, ca să înveţe. Părăsi Ualo (provincie a Senegalului) şi merse până la Kyor. Rămase în acest ţinut până când învăţă să citească şi să scrie. La sering (savant musulman), profesorul său, avea tovarăş de învăţătură un guineu (duh, spirit) de aceeaşi vârstă cu el. Într-o zi, acesta veni la el şi-i spuse:

— Suntem prieteni. Tu ai învăţat să citeşti şi să scrii; eu încă nu. Pentru că tu te întorci acasă, am să te însărcinez cu o treabă pentru părinţii mei şi te voi duce la Ualo cu iuţeala fulgerului. Tu nu ştii cine sunt, dar eu te cunosc bine, pentru că suntem născuţi în acelaşi loc din Ualo. Noi guineii vă vedem foarte bine, dar voi oamenii nu puteţi să ne vedeţi. Când te vei înapoia la Ualo, dacă-ţi pui pe deget acest inel de argint, îi vei putea vedea pe guinei şi satele lor. Cum îl vei scoate, sau dacă-l vei pierde, nu vei mai vedea nimic.

Guineul îi spuse după aceea lui Mamadu să-şi întindă pe pământ pielea de miel (pielea pe care se stă pentru a-ţi face rugăciunea numită salam) şi să se aşeze pe ea cu ceilalţi talibe (elevi ai seringului):

— Închideţi ochii, le spuse el, şi întoarceţi-vă către asfinţit!

Închiseră ochii, după porunca guineului. Acesta, ridică în aer pielea pe care erau aşezaţi şi o lăsă uşor drept în mijlocul satului lor din Ualo.

Căzură drept în picioare, ca cineva care ar fi sărit de la o mică înălţime.

A doua zi de dimineaţă, Mamadu îşi puse în deget inelul guineului. Pe loc îi apărură în faţa ochilor toţi guineii şi toate satele lor.

Se duse să-i facă o vizită mamei prietenului său, guineul, şi întregii lui familii.

— Guineul, ruda voastră, vă trimite salutări, le spuse el.

— Unde se află el?

— L-am lăsat la Koki (sat din Kayor). Merge încă la şcoala seringului.

— Ah! strigară tatăl şi mama guineului, înseamnă deci că fiul nostru drag se poartă bine! Tu, Mamadu, trebuie să te întorci acasă, dar de fiecare dată când vei avea timp liber, către orele opt sau nouă seara, nu uita să vii să ne vezi!

Mamadu se întoarse în ograda părinţilor lui, dar, de fiecare dată când găsea timp, îşi aducea aminte de invitaţia guineilor şi se ducea să le facă o vizită lungă, fiindcă o văzuse pe sora guineului, Anta, o codană frumoasă cu care i-ar fi plăcut grozav să se însoare.

Îi vorbi fetei despre gândurile lui.

— Eu, răspunse Anta, nu-mi doresc ceva mai bun. Cu toate astea nu sunt hotărâtă să mă mărit cu o fiinţă omenească… Voi, oamenii, sunteţi aşa de supărăcioşi! Şi atât de palavragii! Şi minţiţi cu atâta uşurinţă!… La noi, nu-i aşa: niciodată un guineu nu se supără; niciodată nu trădează vreo taină; niciodată un vorbeşte decât pentru a rosti adevărul!

Mamadu protestă:

— Când vom fi căsătoriţi, vei vedea că nici eu n-am să mă supăr şi n-am să mint niciodată!

— Dacă-i aşa, căsătoria e ca şi făcută! Primesc să te iau de bărbat! Lunea şi joia voi veni să dorm în coliba ta. Dar bagă bine de seamă ca nu cumva în aceste zile să chemi la tine vreo femeie. Dacă voi întâlni altă femeie în coliba ta, te voi ucide! Te sfătuiesc de asemenea să nu dezvălui nimănui că ai luat de nevastă o guinee!

Mamadu îi făgădui:

— Ne-am înţeles!

— Ei bine! zise atunci Anta, vom serba căsătoria şi-mi vei da darul obişnuit.

— Vino cu mine, Anta, la cireada mea de vite. Îţi voi arăta junca pe care ţi-o dăruiesc de nuntă. În acelaşi timp îţi voi da şi zestrea ta. Vei alege din animalele turmei oricâte vei dori.

— Nu, răspunse Anta. O juncă îmi ajunge drept dar de nuntă. Înainte de a primi de la tine dota ce mi se cuvine, vreau să mă asigur că nu te-ai lăudat şi să ştiu sigur dacă-mi va plăcea să stau cu tine. Nu voi primi dota înainte de a fi sigură că nu eşti nici supărăcios, nici mincinos.

Trăiau acum ca bărbat şi nevastă şi, aşa cum făgăduise, Anta venea lunea şi joia să petreacă noaptea la Mamadu.

Dar iată că într-o zi pe la patru dimineaţa, o încăpere cu mei, care aparţinea soţului ei, luă foc. La ora şase, calul lui Mamadu, un cal de rasă, căzu mort. La ora opt, i se spuse lui Mamadu că taurul lui cel mare a alunecat pe panta seanului (puţ în forma unei pâlnii mari) şi că a murit.

A fost stins focul care mistuia încăperea cu mei, dar totul fusese ars. Leşul calului a fost târât în spatele satului şi lăsat şacalilor. Apoi scoaseră taurul din puţ şi-l aruncară la marginea satului.

Anta plecă din satul ei iarăşi la drum.

— I s-au întâmplat nişte nenorociri bărbatului meu, le spuse ea rudelor sale.

Ajunsă foarte aproape de coliba lui Mamadu, care era aşezată ceva mai departe de sat, o auzi pe cea de-a doua nevastă a acestuia strigând la el:

— Cum, îi zicea ea lui Mamadu, într-o singură zi coliba cu mei a fost mistuită de flăcări! Calul tău de rasă a murit! Pe urmă taurul cel mare — un taur de cinci ani — să piară astfel! Aceasta casă se va ruina în curând! Trebuia să se întâmple asta, fiindcă te-ai însurat cu o guinee!

Auzind aceste vorbe, Anta, se întoarse la familia ei.

A doua zi, în timp ce Mamadu dormea, ea îi scoase din deget inelul de argint.

Când se trezi, Mamadu nu mai putu vedea nici guineii, nici satele lor. Porni totuşi pe drumul care-l ducea la Anta; dar fu în zadar. Satul dispăruse. Trecu o lună în care Mamadu nu mai primi vizitele guineei.

Într-o zi, Anta veni după ce femeile bărbatului ei plecaseră la lugan.

Era ora opt dimineaţa. Îl găsi pe Mamadu adormit şi îl deşteptă. El se grăbi spre ea:

— Anta, de unde vii?

— Vin din satul meu.

— Nu-i adevărat! L-aţi părăsit cu toţii!

— Tu eşti acela care minţi. Noi stăm tot acolo!

— Şi de ce nu mai vii ca altădată?

— Pentru că acuma căsătoria noastră s-a desfăcut prin voia mea!

— De ce?

— Pentru că nu te-ai ţinut de cuvânt! Când mi-ai cerut să-ţi fiu nevastă, nu ţi-am spus că-mi va fi greu să primesc pentru că voi, oamenii, vă supăraţi, minţiţi şi pălăvrăgiţi cu rost şi fără rost?

— Şi când oare m-am supărat? Când am minţit? Despre ce-am vorbit?

— Adu-ţi aminte, zise guinea, de ziua când coliba cu mei a fost mistuită de foc, când calul a murit la ora şase dimineaţa, când la ora opt taurul tău cel mare a căzut în puţ. Habar n-aveam despre toate astea! Dar am auzit-o pe femeia ta văitându-se cu amărăciune. Atunci am plecat pentru a nu mă mai întoarce la tine, fiindcă am văzut bine că ţi-ai călcat făgăduiala. De ce a spus femeia ta că te-ai însurat cu o guinee? Cum ar fi ştiut-o dacă tu însuţi nu i-ai fi spus-o? Adu-ţi aminte! Am rămas cu tine până la ora patru dimineaţa. Îngerul morţii, Azrael, a venit să te ia. L-am împins şi l-am aruncat în încăperea cu mei care a ars. A rămas acolo până la şase dimineaţa, spunând că o va lua atunci pe prima ta femeie. L-am aruncat spre cal şi s-a abătut asupra lui.

S-a încăpăţinat totuşi să rămână, gata să se mulţumească cu prima ta fiică. Şi eu, pentru a treia oară l-am împins. A căzut pe taur, a cărui moarte a răscumpărat existenţa fiicei tale.

Dacă te-aşi fi lăsat să mori şi de asemenea pe nevasta şi pe fiica ta, ce s-ar fi întâmplat cu casa ta? Atunci abia s-ar fi putut spune că e pierdută! Înţelegi acuma de ce căsătoria guineilor cu oamenii mincinoşi şi furioşi este cu neputinţă?

Şi Anta plecă.

Niciodată Mamadu n-a mai văzut-o.