Un sărman diula (vânzător ambulant indigen), călătorind împreună cu nevasta lui, întâlni un vânător care ţinea în braţe un iepure viu:

— Vânătorule, îi spuse el, vinde-mi mie iepurele.

— Dă-mi în schimb povara pe care o duci, şi iepurele va fi al tău, răspunse vânătorul.

Diula se pregătea să facă schimbul, când femeia lui îi zise:

— Eşti sărac şi primeşti să schimbi încărcătura ta cu un iepure? Dacă faci asta, mă întorc la tatăl meu!

Diula nu luă în seamă ameninţarea. Îi dădu povara sa vânătorului, care îi cedă în schimb iepurele. Diula îşi reluă calea ţinând animalul pe piept cu braţul îndoit.

Când era la oarecare depărtare de vânător, iepurele îi zise lui diula:

— Nu te speria că mă auzi vorbind. Nu sunt un iepure adevărat, ci un moutane-ndazi (guineu, spirit). Chiar dacă acest om m-ar fi oprit tot nu m-ar fi putut mânca, pentru că va muri înainte de a ajunge în satul lui. M-ai scăpat din mâinile lui; aşa că, pentru a te răsplăti, îţi voi da un praf miraculos pe care-l vei înghiţi şi cu ajutorul lui vei înţelege graiul animalelor.

Diula primi praful şi-l înghiţi.

— Dacă aşa stau lucrurile, zise el iepurelui-guineu, îţi redau de bună voie libertatea.

Dădu drumul animalului care dispăru în pădure; pe urmă, tot în tovărăşia femeii sale, îşi urmă drumul.

Cei doi ajunseră într-un loc unde se mai aflau şi alţi diula în trecere cu animalele lor — măgari şi tauri — şi petrecură noaptea împreună.

În momentul plecării, a doua zi dimineaţa, diula al nostru auzi măgarii care răgeau, răspunzându-şi unul altuia. Unul dintre ei zicea:

— Stăpânii noştri ne obosesc peste măsură! Ar putea avea comori dar nu ştiu să le caute unde se află. Şi când te gândeşti că ar fi de-ajuns să sape aici, sub mine, pentru a găsi în pământ vase pline cu aur!

— Şi sub mine, răspunse altul, se găsesc îngropate blocuri mari de argint!

Diula aşteptă până plecară toţi vecinii săi de tabără, după care începu să sape pământul cu vârful lăncii.

— Ce faci acolo? îl întrebă nevastă-sa.

Diula nu răspunse nimic, deoarece iepurele-guineu îl oprise cu străşnicie să dezvăluie oricui ceea ce aude de la animale. Continuă deci să scape şi aproape imediat apărură şi vasele.

Goli conţinutul vaselor, se încărcă, el şi soţia lui, cu aurul pe care-l scosese, pe urmă se îndreptară către satul lor.

Când ajunseră acasă, diula cumpără animale multe şi începu un trai de om bogat.

Într-o zi, soacra lui diula veni să-şi vadă fata. Ginerele îi dădu în dar un colan de chihlimbar, şorturi, parfumuri şi multe alte lucruri.

Bătrâna, plecând însoţită de fiica ei, care o petrecu o bucată de drum, îi spuse acesteia:

— Voi veni să locuiesc împreună cu voi; sunt sătulă să mai stau în sărăcie în satul meu!

În acest timp, o turturea se aşeză pe acoperişul lui diula şi-l înştiinţă că soacra lui vrea să vină să locuiască la el.

Diula începu să râdă. Femeia lui, care tocmai se întorcea îl întrebă de ce râde aşa:

— De nimic, răspunse el, credincios sfaturilor primite de la iepure.

— Îţi baţi joc de mama mea! strigă femeia. Şi de ce? Pentru că e bătrână? Pentru că are părul alb? Pentru că n-are dinţi?

— Dar nu râd de mama ta!

— Dacă nu-mi spui ce te-a făcut să râzi aşa, mă voi întoarce la ai mei!

— Dacă ţi-aşi spune pricina veseliei mele, nu m-ai mai vedea aici!

— Trebuie să-mi spui, că de nu, plec la mama mea.

Atunci omul îi mărturisi de ce râsese; gândul că soacra lui are nevoie de el îl înveselise grozav…

După care căzu mort.