Doi fraţi plecau în călătorie. Sora for, care era însărcinată, dorea să-i însoţească. Ei însă se împotriviră.

După ce fraţii plecară, copilul, care se afla încă în burta mamei, îi spuse acesteia:

— Mamă! Naşte-mă!

Şi mama îi răspunse:

— Un copil care vorbeşte în burta mamei sale trebuie să se şi nască singur.

Atunci copilul veni pe lume fără ajutorul nimănui.

După asta, mai spuse:

— Mamă, spală-mă!

— Tu care te-ai născut singur, poţi să te speli tu însuţi! răspunse mama.

Copilul, ridicându-se, o întrebă pe mama lui:

— Unde este tatăl meu?

— A murit! îi răspunse ea.

— Şi ţie, întrebă el din nou, ţi-au mai rămas rude?

— Am doi fraţi, dar au plecat în călătorie spre satul cutare.

— Mă duc să-i ajung! spuse copilul, pentru că vor întâmpina multe greutăţi în drumul lor.

Se sculă, luă o seceră şi o plasă de pescuit, după care plecă pe drumul pe care porniseră şi unchii săi.

Aceştia tocmai se îndreptau către un sat plin de vrăjitori care aveau drept căpetenie o vrăjitoare. Drumul spre acest sat era păzit de câini şi de tauri, care omorau pe oricine nu avea ce să le dea de mâncare.

Copilul — se numea Amadu Kekediuru, adică „Amadu care nu se teme de vrăjitori” — luase cu el o grămadă de nutreţ. Pescui cu plasa câţiva peşti şi puse totul într-un sac. Zbura ca vântul în urma unchilor lui, cu toată greutatea pe care-o purta în sac.

Îi ajunse chiar în clipa în care erau gata să fie sfâşiaţi de tauri şi de câini:

— Unchii mei! le strigă el, nu vă temeţi de nimic! Viu în ajutorul vostru!

În acelaşi timp scoase din sac grămada de nutreţ, pe care o aruncă taurilor, şi peştii, pe care îi aruncă câinilor. Atunci jivinele fioroase nu mai făcură altceva decât să mănânce şi îi lăsară în pace pe cei doi oameni şi pe nepotul lor.

— Să mergem mai departe, zise acesta. Sunt nepotul vostru şi vă voi întovărăşi.

— Copile! îi răspunseră unchii, ne-ai scăpat de tauri şi de câini, dar pentru tot ce-ai făcut nu-ţi putem da voie să ne însoţeşti; nu eşti nepotul nostru! Sora noastră nu născuse când noi am părăsit coliba. Nu se poate deci ca tu să ne fii nepot.

Îşi continuară drumul, lăsând copilul acolo.

Amadu se preschimbă atunci într-o pălărie de paie (pălărie conică) şi se aşeză la marginea drumului, în calea unchilor săi.

Cel mai mare dintre unchi o zări şi zise:

— Iată o pălărie care-mi va fi de folos, pentru că va împiedica ploaia să mă ude.

Luă pălăria şi şi-o puse pe cap.

Pălăria îi spuse atunci:

— Unchiule, eu sunt! Nu sunt o pălărie, ci Amadu, nepotul tău.

Auzind acestea, unchiul aruncă la pământ pălăria, care dispăru cât ai clipi.

Copilul se preschimbă într-un inel şi merse să se aşeze pe drum într-un alt loc, pe unde trebuiau să treacă unchii săi.

De data asta, cel mai tânăr dintre cei doi fraţi fu acela care-l zări. Îl ridică şi şi-l puse pe deget. Atunci inelul îi zise:

— Sunt Amadu, nepotul tău şi nu un inel!

Cel mai mic dintre unchi scoase inelul şi-l aruncă. Inelul îşi reluă forma omenească şi zise:

— Dacă nu vreţi să vă însoţesc, vă va părea rău de moarte! Nu v-am scăpat eu de tauri şi de câini?

Cel mai mare dintre unchi răspunse:

— Pentru că stărui în a spune că eşti nepotul nostru, însoţeşte-ne!

Au ajuns în satul cu vrăjitori. Regina îi primi foarte bine.

La căderea serii, ea le trimise trei tigve mari cu to (cuşcuş). Meiul din prima tigvă era acoperit cu carne de bou; meiul dintr-a doua, cu carne de câine şi cel dintr-a treia, cu carne de om.

După ce robii se retraseră, Amadu le spuse unchilor săi:

— Nu vă atingeţi de to mai înainte de a vă spune eu!

Se apropie de tigve şi-şi băgă degetul mic în prima, fără ca nimic deosebit să se întâmple. Când ajunse la tigva cu carne de câine şi când vru să-şi tragă degetul, to-ul se lipise atât de tare, încât Amadu ridică şi tigva în acelaşi timp cu degetul.

Făcu la fel şi cu cea de-a treia tigvă şi i se întâmplă aidoma ca mai înainte.

— Mâncaţi din prima tigvă, îşi sfătui el unchii, pentru că celelalte două au carne proastă!

Unchii îi urmară sfatul.

În acest timp, regina-vrăjitoare poruncise sclavilor ei să fiarbă apă multă, deoarece avea de gând, după ce i-ar fi omorât pe noii veniţi, să le pună măruntaiele în apă caldă ca să le cureţe.

Către miezul nopţii, se duse la coliba oaspeţilor înarmată cu o lance foarte veche, acoperită cu rugină de sânge. Când ajunse în faţa uşii, Amadu o auzi şi-i strigă:

— Nu intra! N-am adormit încă!

— De ce nu dormi? întrebă ea.

— Pentru că nu mi-ai dat ceea ce-mi dă să mănânc în fiecare seară tatăl meu.

— Şi ce-ţi dă tatăl tău în fiecare seară ca să te adoarmă?

— Mă hrăneşte cu stele!

— Mă duc să-ţi culeg câteva! spuse vrăjitoarea.

Şi ea îşi petrecu noaptea întreagă să facă semn stelelor să-i vină la îndemână.

Încă patru nopţi la rând, între Amadu şi regina-vrăjitoare se petrecu acelaşi lucru.

A şasea noapte, micuţul îi zise bătrânei:

— Dacă vrei să dorm noaptea viitoare, adu pe două dintre fiicele tale să se culce cu unchii mei şi voi adormi.

A doua zi seara, regina nu uită să le aducă pe cele două fete. Fiecare din unchi primi una în aşternut.

Către miezul nopţii, vrăjitoarea reveni. Bătu pământul de trei ori cu lemnul suliţei dar Amadu rămase mut. Auzind-o pe bătrână venind, se agăţă cu mâinile şi cu picioarele de lemnăria acoperişului.

De cu seară el tăiase părul fiecărei fete şi-l aşezase ca pe o perucă pe capul fiecărui unchi al său. Când intră regina, pipăi capetele celor adormiţi şi, luându-le pe cele două fiice ale sale drept tovarăşii lor de aşternut, le ucise. După care plecă.

Înainte ca soarele să se fi ridicat, Amadu îşi deşteptă unchii şi porniră cu toată graba spre satul lor. În acest timp, vrăjitoarea trimise pe una dintre roabele sale ca să-i deştepte fetele şi să le spele de sângele amanţilor lor de o noapte.

Dar roaba se întoarse să-i dea de ştire că fetele ei, şi nu oaspeţii, fuseseră omorâte.

— Ce spui? strigă regina. Vrei să zici că eşti destul de grasă ca să te mănânc?

— Nu! răspunse roaba, îţi spun că ţi-ai omorât propriile tale fiice în locul străinilor.

Atunci regina-vrăjitoare o străpunse cu lancea.

După aceea, trimise o altă sclavă să-i deştepte fiicele.

Aceasta când se întoarse, îi spuse pe şleau:

— Stăpână, du-te şi vezi singură!

Regina se duse la colibă şi-şi văzu fiicele moarte.

Fără o lacrimă, fără măcar să se întoarcă acasă, se aruncă pe urmele fugarilor. „Amadu Kekediuru este vinovat că mi-am omorât fiicele! Mă voi răzbuna!” Dar, înainte ca ea să-i prindă, Amadu şi unchii lui sosiseră în satul lor.

Când ajunse în faţa satului, vrăjitoarea se preschimbă într-un jujubar (arbore spinos) încărcat cu fructe. Spera astfel să-i atragă pe copii şi printre ei şi pe Amadu.

Aşa cum se aşteptase, copiii se urcară în frunziş; dar Amadu se abţinu. El îşi dăduse seama ce fel de copac era acela şi-i sfătuise pe tovarăşii săi să nu se urce în el, spunându-le că arborele era o vrăjitoare.

Jujubarul se aşternu pe mers către satul vrăjitorilor, ducând copiii între ramurile sale. Dar Amadu sosise acolo înaintea vrăjitoarei, transformat în turturică.

Ajunsă în sat, vrăjitoarea îşi reluă faţa obişnuită. Chemându-şi văcarul îi spuse:

— Vaca mea cea neagră trebuie să fete astăzi un viţel pe care vreau să-l dau în pază acestor copii, care n-au nimic de făcut. Dacă nu fată astăzi, poţi fi sigur că te voi mânca!

Văcarul ieşi plângând din colibă.

Îl întâlni pe Amadu, care-şi reluase înfăţişarea omenească şi care-l întrebă:

— De ce plângi?

— Pentru că, răspunse el, stăpâna mea vrea ca vaca ei să se umfle şi să nască chiar azi, altfel îmi va tăia capul.

— Nu mai plânge! Du-te şi leagă vaca în desiş şi întoarce-te în sat. Restul mă priveşte. Înaintea întoarcerii tale, vaca se va umfla şi va naşte!

Văcarul făcu întocmai. Amadu intră atunci în corpul animalului şi văcarul, la întoarcerea lui, o găsi cu burta mare. Fugi să dea de ştire reginei-vrăjitoare.

Seara, vaca fătă. Bătrâna veni ea însăşi să vadă viţelul. După ce-l privi cu atenţie zise:

— Acest viţel are figură omenească.

Una dintre însoţitoare protestă:

— Priveşte mai bine, stăpână! Are patru picioare şi două urechi ca animalele din neamul lui.

A doua zi, viţelul fu dat copiilor să-l păzească. Jumătate din micuţi îl însoţiră în hăţiş. Viţelul începu atunci să alerge înaintea lor şi îi duse astfel destul de departe de sat. După aceea, apărându-le sub chipul lui Amadu Kekediuru, le spuse:

— Eu sunt, Amadu, tovarăşul vostru! Am venit aici ca să vă aduc înapoi acasă. Unul dintre voi să se întoarcă în sat şi să-i spună vrăjitoarei că n-aţi putut aduce viţelul şi că trebuie să-i trimită şi pe ceilalţi tovarăşi ai voştri în ajutor.

Unul dintre copii se duse la bătrâna regină şi-şi îndeplini sarcina. Vrăjitoarea trimise atunci şi restul micuţilor pentru a aduce îndărăt viţelul îndărătnic.

După ce toţi copiii fură adunaţi, Amadu îi conduse în satul lor.

Aflând că Amadu îi răpise pe tinerii prizonieri, regina se duse din nou în satul acestuia unde, preschimbându-se într-o pirogă frumoasă, se aşeză de-a lungul malului mlăştinos al fluviului.

Copiii, tot în tovărăşia lui Amadu Kekediuru, veniră la apă să se scalde.

Piroga se apropie de ei.

— Nu intraţi! le strigă Amadu, această pirogă o să vă fure, aşa cum a făcut-o şi arborele!

Nu-l ascultară, se suiră în barcă şi fură duşi în satul vrăjitorilor.

Amadu, se schimbă atunci într-un pui de cerb. Trecu sub această înfăţişare prin faţa micuţilor care se jucau. Aceştia îl urmăriră cu atâta înverşunare şi atât de departe, încât în curând pierdură satul din vedere.

În acest moment, Amadu, reluându-şi adevărata lui înfăţişare, îi aduse încă o dată în satul părinţilor lor.

Regina-vrăjitoare, deznădăjduită că nu-şi putea ajunge ţinta, se preschimbă într-o fată foarte frumoasă. Veni iar în satul lui Amadu Kekediuru, unde spuse că nu-l va lua de soţ decât pe cel mai tânăr dintre unchii acestuia.

— Nu te însura cu această fată! îl sfătui micuţul. Fiindcă nu-i alta decât bătrâna vrăjitoare care dorea să te omoare atunci când am fost la ea!

Unchiul însă, fără să ţină seamă de acest sfat, îi spuse băiatului că se va însura cu fata cea frumoasă chiar în seara aceea. După care începu să construiască o colibă pentru mireasă. Tot timpul cât unchiul său lucră, Amadu mormăi cuvinte magice deasupra fiecărui material folosit la lucrare: seko, lemn şi liane. Mai mult, pe arie presărase un praf anumit.

La căderea serii, unchiul se însură cu vrăjitoarea.

Către miezul nopţii, soţia se sculă, pentru a-şi strânge de gât mai întâi soţul. După aceea ar fi venit rândul lui Amadu, apoi al celuilalt unchi.

Sekoul (împletitură din nuiele) care ţinea loc de uşă, începu să vorbească:

— Pe unde vrei să treci? o întrebă el.

Rogojina vorbi la rândul ei şi-i spuse sekoului-uşă:

— Nu eşti decât un palavragiu! Este aşezată încă cu picioarele pe mine. De ce te grăbeşti s-o întrebi?

— Să încerce să iasă, o certară legăturile de lemn (liane care fixează seko) şi o vom ucide răsucindu-ne în jurul gâtului ei!

Bătătura colibei luă, în sfârşit, cuvântul:

— Dacă vrea să iasă, o voi împotmoli!

Vrăjitoarea, înspăimântată, se culcă din nou.

A doua zi, ea îi spuse soţului ei:

— Această colibă nu-mi place! Trebuie să-mi faci alta! Şi nu vreau ca nepotul tău să fie de faţă când o vei construi!

Unchiul se înduplecă şi, pentru a-l sili pe Amadu să stea liniştit, îl legă în timpul cât înălţă noua colibă.

Către miezul nopţii, vrăjitoarea se sculă, rosti câteva vorbe deasupra pumnilor ei, scuipă, pe urmă îşi frecă mâinile una de alta.

După ce făcu astfel, veni să se aşeze la căpătâiul soţului ei spunându-i:

— Ochii tăi să vină în palmele mele!

În aceeaşi clipă porunca îi fu împlinită.

Apoi ieşi făcând la fel şi cu ochii celuilalt unchi mai vârstnic; dar în zadar îl căută pe Amadu.

Neputând să-l găsească se întoarse în satul ei, luând cu sine ochii unchilor.

A doua zi dimineaţa, Amadu le spuse celor doi orbi:

— M-aţi împiedicat să iau parte la construirea celei de-a doua colibe, dar nu vă fie teamă! Vă voi aduce îndărăt ochii!

Plecă din nou către satul vrăjitorilor. Acolo luă chipul uneia dintre fetele bătrânei regine, care lipsea de multă vreme de acasă, şi se înfăţişă acesteia:

— Mamă, îi spuse el, am auzit că un ştrengar numit Amadu Kekediuru ţi-a pricinuit multe supărări şi oboseli…

— Adevărat, răspunse vrăjitoarea, dar i-am făcut şi eu una să mă pomenească. I-am furat ochii unchilor lui.

— Atunci le va fi cu neputinţă să mai vadă de-aci înainte?

— Cu neputinţă… afară de cazul că voi vrea eu. Am în karabara (tigvă sferică) un săculeţ în care se află un anumit praf… Dacă cineva udă cu apă puţin praf din ăsta şi-l freacă între palme, şi dacă îşi arată după aceea dorinţa de a avea în palmă ochii acestor doi oameni, îi va avea într-o clipă! Nimic mai uşor atunci decât să-i pui la locul lor.

Vă închipuiţi cât de bucuros a fost Amadu Kekediuru când a aflat acest lucru. Aşteptă ca vrăjitoarea să iasă la miezul nopţii pentru treburile ei, după care îi şi fură sacul.

Când ajunse la coliba lui, făcu după spusele bătrânei şi puse la locul lor ochii celor două rude ale sale.

A doua zi, bătrâna regină nemaigăsind ochii la locul lor, se schimbă într-un cal foarte frumos şi veni încă o dată în satul lui Amadu.

Acesta o recunoscu îndată. O prinse de coamă şi-o aduse acasă la el, după aceea o înşeuă şi-o încălecă.

— Te recunosc, bătrână vrăjitoare, îi spuse el! acum nu-ţi voi mai da drumul decât moartă!

Îndată începu să-i sfâşie coapsele cu pintenii. Calul o porni atunci într-un galop turbat, de-a lungul desişurilor, munţilor şi pădurilor.

Amadu, ţinându-se bine în şa, îl făcu să alerge atâta, încât animalul crăpă de oboseală.

Astfel Amadu Kekediuru îi scăpă pentru totdeauna pe ai lui de reaua regină vrăjitoare.