Domnul nostru Isus Christos, în marea sa milostivire pentru neamul omenesc, merse odată în iad ca să cerceteze pe păcătoşii ce se munceau acolo, şi să vază de nu este vreunul care să-şi fi ispăşit păcatele şi să aibă parte de îndurarea sa cea mare, ca să-l ierte de osînda de veci. Domnul Christos era cu Petru Apostolul.
După ce străbătu iadul şi pieziş şi curmeziş, Domnul Christos ieşi afară. Petru se uitase acolo, privind la chinurile cele grozave ale păcătoşilor şi nu băgă de seamă cînd ieşi Domnul Christos.
Trezindu-se din uitucia lui, Petru se văzu singur singurel în mijlocul a milioane de draci, cari se uitau la dînsul cam chiorîş, şi începură a-l lua fiori de pe la spate, şi hîţ în sus, hîţ în jos, nu găsi uşa pe unde să iasă; căci se afla în adîncimile cele mai de jos ale iadului.
Ce să facă ca el să iasă de acolo? Să întrebe nu îi venea la socoteală, ca să nu paţă vro alagea1. Să stea acolo, nu prea îi da mîna, să nu-i vie poftă diavolului să-l înhaţe şi pe dînsul. Ce să facă dară? O întoarse şi el la şiretlic, şi deci se prefăcu că ia măsură iadului cu o aţă ce se afla la dînsul din întîmplare.
Începu dară a bate la ţăruşe şi în lung şi în larg cu nişte beţe ce găsi p-acolo, şi se făcu că tot socoteşte şi tot înseamnă mereu.
Tartorul dracilor văzîndu-l trimise un scoloian2 de drăcuşor la dînsul ca să afle ce face. Acesta alergă într-un suflet şi apropiindu-se, îl întrebă:
— Ce faci, aci, Petre?
— Ce să fac! Iacă iau măsură ca să clădesc o biserică.
— Aici biserică?!
— D-apoi, da.
Drăcuşorul se repezi înapoi cu limba scoasă, de-i sfîrîiau călcîiele, şi, gîfîind, spuse tartorului cele ce auzise. Acesta trămise îndată p-un alt drac mai în vîrstă ca să poftească pe sîntul Petru afară. El se arătă sîntului:
— Petre, zise dracul, domnul meu te pofteşte să-ţi iei ale trei fuioare şi să te cari d-aci.
— Aceasta nu va fi, răspunse Petru, eu sunt adus aci ca să fac biserică şi biserică voi face.
Auzind tartorul de unele ca aceastea, făcu un semn, şi toţi dracii mari şi mărunţi, bătrîni şi tineri s-adunară pe lîngă dînsul.
Nu ştiu ce le şopti la urechie, că unde mi se repeziră necuraţii, frunză şi iarbă, asupra sîntului Petru, îl luară cu nepusă masă, îl duseră pe sus pînă la poarta iadului şi-l îmbrînciră afară.
Sîntul se bucură, nu se bucură, cînd ieşi iarăşi la lumină; dar dracii ştiu că se bucurară cînd se văzură cortoroşiţi de un mosafir ce le sta ca gunoiul în ochi, pentru care îl şi scoaseră din iad ca pe o măsea stricată din gură.