Preotul Muşat, dintr-un sătucean,se dusese la o moară, cu paracliserul1, ca să macine cîţiva saci cu grîu şi cu porumb. Şi fiindcă nici în satul lor, nici în satele învecinate nu erau mori, preotul fusese nevoit să se ducă tocmai la al patrulea sat. Era în postul Paştelui.
Înjugă boii la car, puse grăunţele într-însul şi hăis-cea, merse omul pre îndelete, şi tocmai a doua zi seara ajunse la moară. Pînă să-i vie rîndul de măcinat, mai zăbovi vro două zile, căci era mare îmbulzeală. Cînd să bage în coş, auzi trăgînd clopotele. Deodată îi sări inima.
Se duse iute şi cercetă, apoi se întoarse repede şi zise ţîrcovnicului2:
— Aide, dascăle, mai iute acasă, că ne-a apucat Paştele de pe urmă.
— Ce spui, părinte?
— Iată aci în sat a şi sosit, şi pînă în ziuă va ajunge şi la noi; ce să ne facem?
— Să-l mai oprim niţel.
— Aş! nu se poate.
— Dar ce facem grăunţelor ce am adus să măcinăm? îl mai întrebă paracliserul.
— Că bine zici tu, dascăle. Rămîi tu dară aci, grăbeşte de isprăveşte mai curînd, şi vezi de vino într-un suflet, că eu mă duc să fac Învierea.
— Dar cum se făcu pozna, părinte, de te apucă Paştele aşa fără veste?
— Dracul ştie, răspunse preotul. Eu atît ştiu că postul cel mare este de patruzeci şi opt de zile. Atîtea şi boabe de porumb am pus în buzunar la lăsatul de sec. În fiecare zi am scos cîte unul şi acum, cînd caut, văz că mai sunt încă multe. Pesemne că s-a izmenit3 lumea.
Pasămite preoteasa băgase de seamă că soţul său purta boabe de porumb în buzunar; bănuise că îi place a ronţăi în post, cînd şi cînd, cîte o boabă la lucru, şi îi mai adăogase o mînă, înainte d-a pleca la moară. Sărmana, credea că făcînd aşa, umblă după gustul bărbatului.
Asta fusese ce zăpăcise pe bietul preot.
Ajungînd acasă, supărat şi abia răsuflînd, începu a trage ale clopote de credeai că o să le spargă. Oamenii se mirară cum de, aşa din chiar senin, îi cheamă popa la biserică. Aflară că este sîntele Paşti, după ce se adunară. Săvîrşind slujba Învierii, se întoarse preotul acasă cătrănit şi copleşit de ruşine. Aci găsi pe preoteasa supărată foc.
— Da, bine, părinte, ce mai fuse şi asta? Ce fel de Paşti mai făcuşi şi sînţia-ta, fără colaci, fără ouă roşii şi fără să ne dai de veste de mai înainte, ca să ştim şi noi ce facem?
— Ia, fă şi tu cum vei putea, răspunse preotul. Nu ştiu cine dracul a gonit Paştele cu cîteva zile mai-nainte. Şi dacă era să fie după boabele de porumb din buzunarul meu, eram s-o ducem tot într-un post. Parcă tot fătau. Noroc cu nişte creştini ai lui Dumnezeu din satul unde am fost la moară şi de la cari am aflat că a sosit Paştele.
— Ce spui, părinte, de boabe şi de fătat? Eu ţi-am pus o mînă, sunt acum cîteva zile, socotind că îţi place să le ronţăi.
— Taci, preoteasă! Ptiu! Ucigă-te toaca, satano! Mă speriasem că o să rămînem fără Paşte.