Un drac de muiere nurlie, care avea pe vino-ncoace, şi-i zbura ochii din om în om ca o păsărică din pom în pom, voia să puie coarne bărbatului. Acesta, cum simţi, puse în gînd să o vindece de patima iubitului, însă cu un cusur subţire, aşa ca să nu o dea tîrgului.
Voia, vezi, să-i şi arate că nu e vrun vlăduţă, şi că nu-l poate îmbrobodi aşa lesne. El tot vedea trecînd pe uliţă nişte oameni, care nici nu şedea în partea locului, nici nu seamăna că au p-acolo vro trebuinţă. Treceau ia aşa în hai, hui, dichisiţi şi pomăduiţi, ştii, ca leliţele. Lui nu-i bătu la ochi a bine acele serta-ferta1, de colo pînă colo, pe dinaintea casei lui, de către nişte oameni ce tot îşi aruncau privirile la ferestrele casei sale cu nesaţi.
Se făcu că pleacă afară la ţară după trebuinţele negoţului lui şi zise:
— Nevastă, pînă a nu înnopta sunt nevoit să plec la ţară. Am aflat de un chilipir şi mă duc numaidecît; căci nu voi să-l scap de la mînă.
— Ce! aşa de cu grăbire vrei să pleci? Lasă că te-i duce de dimineaţă.
— Peste poate. Iacă caii sunt prinşi la căruţă. Să ne vedem sănătoşi.
Zise şi plecă.
Femeia, ca să nu piarză timpul, şi trimise numaidecît pe slujnică pe la toţi cei ce îi tot bătea capul să le spuie că bărbatu-său a plecat la ţară.
Unul din ei, bumbăcar fiind de meseria sa, îi trimise în dar o făclie mare şi vorbă ca să-l aştepte pe după aprinsul lumînărilor.
Altul, ce era de meseria lui lipscan2, îi dărui o bucată de materie verde şi vorbă ca să-l aştepte pe la miezul nopţii.
Altul, porumbar din născare, îi trimese o pereche de porumbei şi vorbă că va veni pe cînd se îngînă ziua cu noaptea.
În sfîrşit, cel din urmă, cofetar prăvăliaş, îi trimise o tavă cu baclava şi vorbă că are să vină să se puie pe chiolhan3.
În timpul acesta bărbatul muierii cu pricina se întoarse binişor şi, strecurîndu-se pe lîngă uluci, izbutise a se furişa într-o cămăruţă lipită cu casa. De pe ferestruică el văzuse şi auzise tot ce se petrecuse.
Iară dacă văzu că slujnica nu se mai duce nicăieri, înţelese că trebuie să se arate. Vezi că el nu voia să-şi lase nevasta să cază în păcat.
Şi, pîş, pîş, uşurel ca fulgul, ieşi şi se duse unde-şi lăsase căruţa, se puse în ea şi cu zgomot mare intră în curtea casei sale.
Cum se dete jos din căruţă, dete fuga în casă la soţioara lui, căutînd la ea cu nişte ochi sperioşi.
Cînd îl văzu, muierea înlemni şi îngălbeni de frică. Apoi ţinîndu-şi firea şi luîndu-şi inima în dinţi, îl întrebă:
— Da, ce ai păţit bărbăţele?
— Ce să paţ, dragă nevestică? Iacă m-am întîlnit cu un şarpe grozav de mare, mare tocmai ca făclia de pe fereastră, şi verde, verde, ca bucata de mătase de pe aşternut.
De nu zburam iute ca porumbei[i] de sub pat, mă mînca, vrăjmaşul, ca pe baclavaua din dulap.
Muierea se mai spăimîntă o toană cînd îl auzi vorbind astfel. Ea pricepu că el ştie tot. Şi, dîndu-i în genuche, se rugă de iertare şi se făgădui că în viaţa ei nu va mai face ceea ce a făcut.
Bărbatul îşi iertă muierea pentru astă greşală, dară şi ea se ţinu de cuvînt, căci văzu cu cine are a face.