Un ţigan odată avea o iapă. Şi, nemaiavînd ce mînca nici el, nici iapa, vru să o schimbe pe bani. Mergînd la obor, întîlni un geambaş1 şi-i zise:
— Mă nene geambaş, aşa te rog, mînca-te-aş, pune şi tu o vorbă bună pentru iapa mea cînd s-o arăta vrun muşteriu, că te cinstesc eu.
— Da de ce vrei să-ţi vinzi iapa, mă ţigane?
— Păi vezi că-mi trebuie parale.
— Are vrun nărav iapa ta, mă ţigane?
— N-are, zău, nene geambaş, nici un nărav, mînca-ţi-aş iaca ce. N-are, iaca, îţi spui drept.
Ajungînd la obor, ţiganul îşi băgă şi el iapa între vitele aduse spre vînzare. Nu trecu mult şi muşteriu se şi arătă.
Atunci geambaşul începu a lăuda iapa ţiganului, zicînd:
— Ia, măi creştine, iapa şi nu te-i căi. N-are nici un nărav. La călărie merge ca un armăsar. La căruţă e vrednică nevoie mare. Nu te-ar lăsa înnomolit o dată cu capul. Trage, uite, şi mai şi decît doi telegari. Dacă se întîmplă să se înţepenească căruţa în vrun noroi mare, apoi atunci să vezi minunea! Trage, trage, de să-şi rupă inima şi acolo tot nu te lasă. Iară daca, din păcate, s-ar întîmplă, trăgînd, să se rupă şleaurile2 ori hulubele3, se întoarce şi trage şi cu dinţii şi în noroi tot nu te lasă…
— Ia stai mă, nene geambaş, mînca-te-aş, îi tăie vorba ţiganul; dacă este aşa, apoi nu-mi mai vînz iapa.
- geambaș — persoană care vindea cai sau mijlocea vânzarea cailor. ↩︎
- șleau — fiecare dintre cele două curele groase, funii sau lanțuri care se prind de pieptarul hamului și se leagă de crucea căruței ori a trăsurii trase de un animal. ↩︎
- hulubă — fiecare dintre cele două prăjini prinse de crucea căruței, a trăsurii etc., între care se înhamă calul. ↩︎