Iencuşor şi Mitică era doi copii cari se iubea ca nişte fraţi. Vecini fiind, ei crescuseră împreună, se jucaseră, merseseră la şcoală. În toată copilăria lor, ei fuseseră nedespărţiţi.
Pe Iancu îl trimise tată-său, după ce se mai mări, la un frate al său, negustor mare, în alt oraş depărtat. Gîndul lui era de a face din Iancu un negustor de frunte şi procopsit.
Iancu se supuse voinţei părinteşti, fără să cîrtească. El trăia bine la unchiu-său. Cu toate astea, Mitică era nelipsit din amintirea sa.
Mitică, rămas acasă, crescu. Învăţă şi el un meşteşug, se făcu flăcău, se însură, deschise prăvălie şi trăia bine cu nevestica lui. Trebile îi mergeau minunat.
Trecuse vro cincisprezece ani de cînd nu se mai văzuse aceşti prieteni.
Într-o zi, Mitică se pomeneşte că vine la el un flăcău cu mustaţa răsucită ştii, colea, chipos; şi se vedea el după faţă a fi chiabur.
— Bună ziua, frate Mitică.
— Mulţam dumitale, frate Iencuşor. Dar grozav te-ai schimbat!
— Dar tu? Dacă nu mi te arăta tata, nu te-aş mai fi cunoscut.
Iancu se întorsese acasă. Cea întîi grije a lui fuse să cerceteze de prietenul său Mitică.
Acesta nu ştia ce să mai facă de bucurie că-şi mai văzu prietenul. Îl pofti la prînz la dînsul.
Mai-nainte însă de a se pune la masă, îl înfăţişe nevestei şi îi spuse că era cel mai bun prieten al său de copilărie.
După masă se puseră la taifas. Spuse Iancu tot ce i s-a întîmplat de la plecarea lui.
Spuse şi Mitică toate necazurile cu ucenicia, cu una, cu alta, pînă ce se văzu cu alba în căpistere1.
— Acum, zise el, mărire ţie, Doamne, trăiesc în largul meu. Meseria îmi merge bine. Am o nevastă care mă iubeşte de nu ştie cum să-mi treacă pe dinainte. Sunt fericit. Este o evlavioasă de n-are căpătîi.
— Cum te-ai încredinţat tu despre aceasta? îl întrebă Iancu.
— Cum să mă încredinţez? Iacă văz că mă iubeşte şi nu iese din porunca mea.
— Bagă de seamă frăţioare, să nu-ţi puie femeia coarne.
— Ia fugi încolo, Iencuşor, nu mai sta de vorbi astfel. Ca femeia mea nici la mănăstire nu găseşti. Cînd mă culc, o las citind. Cînd mă scol dimineaţa, o găsesc iarăşi citind…
— Şi totuşi, îl întrerupse Iancu, dă-mi voie să-ţi spui în cuget curat că muierea ta nu e cinstită.
— Ce tot stai de grăieşti astfel de vorbe, Iancule? Pentru asta ai venit pe la noi, să bagi zîzanie în casa noastră?
— N-am nici un interes la asta, frate Mitică. Văz că ai început să te necăjeşti. Linişteşte-te, cugetă şi fă cercare. Atîta evlavie ce arăţi tu că are ea, nu e lucru curat. Ascultă ce-ţi spui eu.
Pasămite Iancu, mai frecat cu lumea, mai umblat, văzuse şi auzise mai multe.
Se despărţiră. Mitică rămase cu cuiul la inimă.
Chiar în seara aceea se hotărî să-şi pîndească nevasta.
Cînd să se culce, el zise:
— Ia mai lasă, nevastă, a pîrdalnică de carte şi aide să ne culcăm, că mi-e somn.
— Dec! dară ce te găsi astăzi? răspunse ea. Culcă-mi-te dumneata, că iacă mai am puţintel să-mi sfîrşesc rugăciunea, şi mă culc şi eu.
Mitică se făcu că adoarme, şi începu a şi sforăi.
Femeia lui, cum îl văzu că doarme, trînti cartea la o parte şi zise:
— Dormi bumben acolo.
Aruncă o rochie pe dînsa şi ieşi; deschise şi portiţa binişor şi plecă.
Mitică se scoală şi el, iese după dînsa şi pune cuiul la portiţă. Apoi se întoarce în casă şi se culcă. Dară unde putea dormi?
Tocmai cam despre ziuă, auzi bătînd încet la poartă.
Pasămite femeia lui venise. Şi dacă văzu poarta închisă, zise în sine: „Stăi măi, tu, bărbate, ai vrut tu să mi-o faci; dară am să ţi-o fac eu ţie“. Mitică iese în uşe şi întreabă:
— Cine e acolo?
— Eu, bărbăţele, răspunse femeia, fă bine de deschide.
— Dar cine eşti dumneata?
— Ce, nu mă cunoşti? Iaca eu, Păunica, nevestica dumitale.
— Du-te d-acolo şi nu mai trăncăni; nevasta mea nu umblă noaptea la vremea asta pe drumuri.
— Deschide, zicu-ţi, că mă arunc în puţ.
La poarta lor era un puţ.
Mitică nu mai răspunse nimic.
Păunica luă un bolovan de piatră şi, bildîbîc! îl aruncă în puţ.
Cum auzi Mitică asta, zise în sine: „Să vezi dumneata că nebuna dracului s-a aruncat în puţ”. Ieşi din casă cum se afla şi se duse să vază ce s-a întîmplat.
Unde? că ea, după ce a aruncat bolovanul în puţ, s-a lipit cu ulucele2, lîngă poartă, şi aştepta acolo, fără să răsufle măcar.
Cum ieşi Mitică din curte, se duse drept la puţ să se uite. Ea, zdup! În curte, încuie portiţa şi-l lăsă pe dinafară.
Se rugă bietul Mitică să-i deschiză.
De loc.
Îi făgădui ca să nu-i mai zică nimic despre întîmplarea din noaptea aceea.
Cine se uita la el?
O ameninţă că-i va face cutare şi cutare lucru.
Dar ea îi răspunse, ca cum nici usturoi nu mîncase, nici gura nu-i mirosea:
— Du-te, du-te, omule, d-acolo la bordeiul tău. Nu mai colinda noaptea prin sat, ca un dezmetic, după potcoave de cai morţi. Ce îmbli tu nu se mănîncă.
Daca văzu aşa, Mitică se hotărî a sta pe o laviţă ce era lîngă portiţă pînă la ziuă. Trecînd streaja p-acolo şi văzîndu-l numai în cămaşe şi în izmene, nu-i mai căută de ce-i e cojocul şi îl luă de-l băgă la odubeală3.
Tocmai în noaptea aceea se spărsese o zărăfie4.
A doua zi, dregătorul, nici una, nici alta, căşună pe dînsul şi-i zise:
— Tu, tîlharule, ai călcat astă-noapte zarafia. Te vezi după îmbrăcăminte că eşti un haidamac.
Bietul Mitică, ce să zică? Deşi se ştia nevinovat, dară în halul în care se găsea n-avea cuvinte cu care să se îndrepteze. Apoi, luîndu-şi inima în dinţi, răspunse:
— Adevărat, domnule dregător, eu am spart.
— Unde-ţi sunt tovarăşii?
— Nu ştiu de căpătîiui lor, căci m-au lăsat precum mă vezi, ş-a fugit. Mă leg însă că vi-i dau în mînă. Pentru aceasta îmi trebuie un răgaz de cîteva zile, pînă să-i caut.
Ceru doi slujitori de la dregător care să meargă cu dînsul să-i caute.
Îi dete.
A doua zi era o sărbătoare mare. Mitică se duse cu slujitorii stăpînirii îmbrăcaţi tiptil pe la mai multe biserici şi băga de seamă la toţi cîţi venea.
Într-una din bisericele cele mai mari văzu pe un om că intră. Unde ceilalţi aducea cîte o lumînărică, el aduse o făclie. Unde ceilalţi făcea cîte două-trei cruci şi se aşeza la locul lor, el făcea nişte mătănii cu coadă pe la toate icoanele, de credeai că este sîntul Martin care a făcut minunea că, mîncînd un coş cu melci, coşul rămase tot plin.
— Ăsta este, zise slujitorilor, puneţi mîna pe dînsul.
Slujitorii deocamdată nu cutezară, văzînd atîta evlavie la el; dară n-avură ce face, îl înhăţară şi-l duse la tumurluc5.
Cînd îl scoase la înfăţişare, îi zise dregătorul:
— Tu, împreună cu ăsta, arătînd la Mitică, aţi călcat zarafia cutare. Unde sunt banii? Tîlharule!
Acesta făcu nişte ochi cît toate zilele de mari şi o strîmbătură de mirare, de nu ştia dregătorul ce însemnează aceea. Apoi răspunse:
— Dacă este să spui adevărul, apoi eu sunt care am furat banii. Dară un lucru este de care nu mă pot domiri.
— Care? îl întrebă dregătorul.
— De unde şi pînă unde ştie omul ăsta de călcarea ce am făcut-o eu singur?
— Apoi îţi este tovarăş. Amîndoi aţi săvîrşit tîlhăria. El a spus.
— Poate să spuie el mult şi bine. Dar eu de-l voi mai vedea încă o dată, se face de două ori. Singur-singurel am fost.
— Auzi, mă? zise lui Mitică dregătorul.
— Are dreptate, răspunse Mitică.
— Cum l-ai cunoscut, dară?
— Iacă, iacă, iacă, ce mi s-a întîmplat cu nevasta, mai zise Mitică; şi de la dînsa am zis că toţi cei evlavioşi afară din cale nu sunt oameni cinstiţi. Pe omul acesta, uite, uite, uite, ce l-am văzut făcînd în biserică, şi, dîndu-mi cu socoteala că este un tîlhar, văz că n-am greşit. Pe tîlhar îl trimise la ocnă, iară pe Mitică acasă la el. Cum se văzu scăpat de nevoie, Mitică urcă Dealul Mitropoliei. Mulţumi apoi prietenului său că i-a deschis.