Şi cu norocire! Trai bun şi viaţă lungă să vă dea Dumnezeu!
Cu aceste vorbe de heretisire1 întîmpină pe moş Apeş un prieten vechi al său.
— Să dea Dumnezeu la toată lumea, şi mie păcătosului, răspunse moşul.
— Mi-a părut bine cînd am auzit că iar te-ai însurat, moş Apeş. Ştiu cît este de rău să fie cineva singur în casă, îi mai zise prietenul.
— Am fost nevoit, moşul tatei, să mai iau încă o dată jugul, răspunse Apeş, femeia este trebuincioasă la casa omului.
— De, asta aşa este, deşi însurătoarea are multe amaruri şi multe găluşti de înghiţit. Dar de una nu mă domiresc eu.
— De care?
— Iacă: cum d-ta, om cu destulă doxă la cap, trecut şi prin ciur şi prin dîrmon2, lovit cu capul şi de pragul de sus şi de cel de jos, şi la vîrsta dumitale, cum d-ta, zic, te-ai lăsat să te muşte şarpele de inimă şi să faci greşeala d-a lua de muiere o fată mare?
— Ce era să fac, moşicule, dacă n-am găsit alta mai mică!?