Soarele deduse în asfinţit, cînd un călător ajunsese într-un sat sărăcăcios; şi ca să-şi urmeze călătoria, era peste putinţă, de teamă a nu înnopta pe cîmp sau în vreo pădure; se otărî dară a mînea noaptea aci şi pentru aceasta trase la casa unui ţăran.

— Bun găsit, vericule.

— Bun venit, jupîne.

După ce săteanul îl priimi să mîie la dînsul, omul începu să se îngrijească oarecum de cină. Merindele le sfîrşise după drum; prin urmare trebui să ceară a cumpăra de la gazdă. Dară care fu mirarea lui cînd i se spuse că nu va putea găsi nici de unele, fiindcă erau prea săraci. S-ar fi lipsit el de cină; dară burta îi aducea aminte că de pe la nămiezi nu priimise nici o hrană.

Se văzu dară nevoit a alerga la mijloace piezişe, şi începu:

— Ziseşi, neiculiţă, că n-aveţi nici de unele?

— Aşa, jupîne.

— Bine. Adu resteul¹ încoa, că-mi fac eu de mîncare, acum.

Ţăranul, curios, voind să vază ce mîncare are să fie aceea din resteu, se grăbi a i-l aduce.

Pînă atunci, călătorul adunase nişte rascote², surcele şi ăşchii de lemne ce putu afla prin bătătură şi aţîţase un focşor bunicel, puind şi crăcanele. Ţăranul sta şi se uita, şi din ce în ce nerăbdarea lui creştea.

Ceru dară călătorul o căldare cu apă şi sare şi o atîrnă de crăcani. Mai ceru şi o tigăiţă, şi o aşeză şi pe dînsa pe foc. Apoi întorcîndu-se către ţăran şi ţărancă, care căscase gura la dînsul, zise:

— Ia vedeţi, mă rog, vrun pumn de mălai, aşa, ceva, n-aveţi? Că am să vă fac să vă cruciţi.

Ţăranca alergă, scutură desagii şi aduse mălai; după ce-l puse în căldare, călătorul mai adaogă:

— Ia mai vedeţi, aşa mă rog, niţel unt, cam aşa, ştii, întorcînd din mînă, fie oricum va fi.

Ţăranul, din ce în ce mai curios, făcu semn femeii să caute şi, după ce odorogi pîn toate ulcelele, aduse şi unt. Pus şi acesta în tigăiţă, călătorul zise iarăşi:

— Ia cătaţi acum doar de-ţi da peste vro două-trei cuibare de ouă, c-am să fac ceva să se ducă pomina.

Femeia sări şi, scotocind prin coteţe şi prin cuiburi, aduse patru ouă. Cum le văzu, călătorul zise:

— Aşezaţi-vă acum, să vedeţi minunea.

Ei zgîiră ochii mari, iară el mestecă mămăliga, făcu jumări şi începu să mănînce.

— Da’ bine, jupîne, aşa ştiam să facem şi noi, zise ţăranul, care înţelese că fu amăgit; unde e minunea resteului?

— Uite-o, răspunse călătorul, scoţînd un sfanţ³ şi puindu-i-l în mînă.

---

1. resteu — fiecare dintre cele două bare în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, care se introduc vertical în partea exterioară a jugului pentru a reține gâtul animalului. ↩︎
2. rascotă — grămadă de lemne, vreascuri, crengi (aduse de apă). ↩︎
3. sfanț — veche monedă austriacă de argint având valoarea de aproximativ doi lei, care a circulat și în Țările Române la începutul secolului XIX. ↩︎