După ce călcase focul văduviei pe un biet om, norocul îl ajută să dea peste o femeie de treabă şi bună. Se căsători omul de a doua oară. El era mulţumit.
De unde casa lui era risipită, văzu că începe a se aduna, bilşugul intră pe uşă, iar nevoia ieşi pe fereastră. Muierea îl căuta şi îl îngrijea ca pe un copilaş. Vezi că îi era drag. Şi el îşi iubea muierea, fiindcă vedea hărnicia ei. Pentru aceasta, nici el nu voia să rămîie pe jos.
Cu toate astea, de cîte ori şedea la masă, el nu se putea opri de a ofta. Muierea se topea de mîhnire cînd îl tot vedea că oftează. Ea se silea să-i facă toate bune şi nici nu-i trecea pe dinainte ca să nu-l supere întru ceva. Bucatele le făcea însuşi cu mîna ei şi le gătea bine, numai şi numai ca să-i placă. El ofta mereu. Azi aşa, mîine aşa, pînă ce într-o zi femeia, luîndu-şi inima în dinţi, îi zise:
— Bărbate, ce vierme te roade la inimă de tot oftezi? Dacă vezi ceva în casă ce nu-ţi place, spune-mi. Eu mă silesc din toate puterile mele să fac cum e bine. Dacă vreun lucru nu este făcut după pofta inimii tale, învaţă-mă cum să fac altfel.
— Nevastă, răspunse el, n-am să mă plîng de tine nici cît negru sub unghie. Eu văz că tu te frămînţi cu firea şi faci totul cum să fie bine. Tu deretici, scuturi şi găteşti bucatele cu însuţi mîna ta. Toate lucruşoarele îşi au locul lor şi fiecare este aşezat aşa, încît noaptea pe întuneric să poţi să te duci să pui mîna pe ele. Cînd viu de la lucru, n-am să aştept şi masa este pusă şi bucatele gata. Nu ştiu însă cum, nu ştiu de ce, dar bucatele n-au gust ca cele de la nevasta dîntîi. Nu te supăra pentru că ţi-am spus; tu m-ai silit. Eu n-aş fi cutezat o dată cu capul să ţi-o spui.
— Prea bine, bărbate, nu mă supăr de loc. Spune-mi numai, învaţă-mă cum făcea răposata nevastă-ta, ca să fac şi eu ca dînsa.
—Nu ştiu, nevastă, ce să-ţi spun, nu ştiu ce să te învăţ. Atîta ştiu numai că gustul bucatelor ei era altfel.
Femeia, biet, se puse cu mai mare rîvnă să facă bucate care să placă bărbatului.
El ofta mereu.
Cînd într-o zi, ea, după ce aşeză bucatele la foc, se dete după alte treburi ale casei şi venind să mai vază de bucate, ele se afumase. Se căinea biata muiere şi se smulgea de mîhnire de ţi se rupea inima de mila ei, cum de i se afumase bucatele. Ea se gîndea cît de nemulţumit are să fie bărbatul ei, cînd lui nu-i place bucatele cînd sunt făcute după tot şartul1 lor, dar încămite acum, cînd sunt afumate. S-ar fi apucat biata femeie să facă alte bucate, dar n-avea timp. Era tîrziu. Trebuia să vie de prînz bărbatul.
Puse masa şi-l aştepta cu inima cît un purice, de teamă să nu-i facă imputări. Cînd îl văzu că vine, se făcu mititică şi nu ştia cum să umble mai cu binişorul pe lingă dînsul.
Bărbatul, cum veni, se puse la masă.
Femeia aştepta, cînd-cînd, să-i zică cine ştie ce pentru că bucatele nu sunt bune. În loc de acestea, bărbatul zise:
— Mulţumesc ţie, Doamne, că ai luminat pe femeia mea să-mi gătească măcar o dată bucate care să-mi placă şi mie.
Pasămite, nevasta dîntîi îi făcea tot bucate afumate.
— Astfel de bucate îţi făcea nevasta dîntîi, bărbate? îi zise femeia. Mulţumesc şi eu lui Dumnezeu că m-a făcut în cele din urmă să ştiu ce fel de bucate ai mîncat de la nevasta dîntîi.
Vezi că el se învăţase cu bucate afumate şi acum, biet, el credea că aşa trebuia să fie.
- șart — datină, rânduială, tradiție, uzanță. ↩︎