Era iarnă. Pămîntul se acoperise de zăpadă. Se zicea că ninsoarea ce căzuse era de patru palme domneşti1. Era una din iernele cele mai grele. Lupul, flămînd, ieşise din pădure şi ţinea poteca. Mergînd pe cărare, se întîlneşte cu un asin. Vederea pradei sale atît îi aţîţase pofta de mîncare, încît îi lăsa gura apă; mai cu seamă că nu-i ştia de rost de vro trei zile.
— Stai să te mănînc, blestematule, că iacă sunt lihnit de foame.
— Ce mai treabă; parcă altceva mai bun n-ai de făcut, răspunse asinul. Că a să mă mănînci, ştiu; eşti bun de una ca aceasta. Dară ce a să alegi din mine, un biet dobitoc slab, prăpădit de boală şi osteneală? Deocamdată îţi vei momi a foame, dară pe mîine?
— Bun e Dumnezeu. Dacă mîine nu voi da peste vreun vînat, găsesc eu poimîine, şi de foame nu mă lasă el să mor.
— Aşa este. Însă nu este mai bine să ai în toate zilele cu ce să-ţi împli bărdăhanul, şi fără să munceşti?
— Ba da, se grăbi lupul a răspunde; însă eu nu ştiu alt meşteşug decît pe acela ce l-am învăţat.
— Eu cunosc un altul. Şi dacă vei binevoi, n-ai decît să mă asculţi şi te încredinţez că vei scăpa de lipsă şi de foame. Aş fi voit să mă folosesc eu de ceea ce am să-ţi spui; dară eu nu ştiu de ce toate dobitoacele rîd de mine. Şi dacă urechile îmi sunt lungi, alte animale au coade lungi, boturi lungi, coame, şi cu toate astea ele nu sunt aşa de rîs ca mine.
— Ia lasă astea şi dă mai iute de spune, că n-am timp de pierdut.
— Ascultă. Pîrcălabul2 din satul nostru a murit; toţi sătenii ar voi să fie pîrcălabi, şi din aceasta tot satul este învrăjbit. Mai bucuros ar alege pe un străin decît pe unul din ei. Şi, ca să-şi împlinească dorinţa, mă trimise pe mine să aduc pe oricine voi întîlni. Dumnezeu mi te scoase în cale şi eu te povăţuiesc să nu mai întîrzii şi să vii cu mine.
— Şi ce bine poate să-mi aducă aceasta? întrebă lupul; tu îmi ziseşi că voi scăpa de neajunsul foamei.
— Tocmai această. Pîrcălabul, după cum se ştie, este capul satului. Oiţele, mieluşeii, găinile, purceii, toţi sunt subt ascultarea lui. Pe fiecare zi vei putea alege cîte una pentru prînzul d-tale, fiindcă pîrcălabul nu este el aşa degeaba pîrcălab.
— Dacă este aşa, te ascult, aidi să mergem.
Şi porniră amîndoi spre sat; asinul înainte şi lupul după dînsul; asinul se tot uita înapoi şi lărgea pasul; lupul, plin de bucurie, cu maţele chiorăinde şi mîndru, îl ţinea de scurt şi mergea aproape de măgar, spre a nu-i scăpa din ghiare un aşa chilipir.
Abia ajunseră la marginea satului şi asinul o rupse d-a fuga; lupul după el. Ţăranii, văzînd că întră lupul în sat, săriră cu mic cu mare, cu ciomege, cu topoare, cu bulgări, dădură chiote, îl loviră şi luară pe lup în goană cu cîinii. Cît p-aci să-i rămîie pielea p-acolo; de chiu, de vai, scăpă de moarte, dară huiduit, lovit şi cotonogit. Nici nu prinse de veste cînd ajunse în pădure peste nămeţi şi troiene, ostenit, de era să crape fierea în el. Aci cugetă el că trebuie să se odihnească puţin.
Tocmai p-atunci un călugăr, care se întorcea la schitul unde era închinat, trecea prin pădure şi, văzînd lupul flămînd, alergînd cu limba scoasă de un cot, de frică, luă rasa în cap, se făcu ghem şi se culcă pe zăpadă.
Lupul crezu a fi găsit cel mai nemerit loc de odihnă, punîndu-se pe această buturugă pîrlită, după cum o credea el că este, şi începu a-şi imputa zicînd:
— Moşii mei pîrcălabi n-au fost, tată-meu, asemenea n-a fost pîrcălab, cine mă puse pe mine a crede că eu aş fi bun de o asemenea slujbă? Rămăsei şi nemîncat! Crăp de foame şi de osteneală. N-are cine mă lua de coadă, şi să mă învîrtească, şi să mă învîrtească, pînă mi-o rupe şi coada; încai să mă aleg cu atît.
Călugărul n-aşteptă să mai zică încă o dată lupul ceea ce credea el că-şi spune numai lui însuşi şi făcu tocmai precum se temea lupul că nu a să se găsească nimeni cine să-i facă şi ast neajuns.
- palmă îngenuncheată (sau domnească) — veche unitate de măsură pentru lungime (de aproximativ 25 cm în Muntenia și 28 cm în Moldova), egală cu distanța dintre extremitatea degetului mare și a celui mic bine întinse în lături. ↩︎
- pârcălab — titlu dat în Evul Mediu, în Țările Române, persoanelor însărcinate cu conducerea unui județ, a unui ținut, a unei cetăți, având atribuții militare, administrative și judecătorești; persoană care purta acest titlu. ↩︎