Argatul unui preot de sat era foarte amărît. Preotul, cam strîns, nu-i da niciodată mîncare pînă să se sature bine, sub cuvînt că un om nu trebuie să se închiuie burtei. El zicea că omul este mai uşor cînd mănîncă mai puţin, este mai deştept şi mai harnic la lucru; iar cel ce se îmbuibează cu mîncare multă, se face greoi, leneş şi lucrul nu-i sporeşte.

La toate astea se îndupleca bietul argat. Cînd venea timpul de plată, uita toate neajunsurile. El vedea că i se plăteşte cinstit: îşi priimea dreptul său pînă într-una.

Sătenii, de cîte ori îl întîlneau la cîrciumă ori la horă, îl luau peste picior, zicîndu-i că vine acolo cu burta plină de colaci.

Într-una din zile argatul se înfăţişează înaintea preotului şi îi zise:

— Părinte, eu o să fiu nevoit să ies de la sînţia-ta.

— Dară de ce, băiete? Nu te mulţumeşti pe simbria ce-ţi dau eu? Ai găsit într-altă parte simbrie mai multă?

— Ba nu, de simbrie, chip, n-aş avea ce zice. Îmi plăteşti destul de cinstit. Dară, uite, sătenii, de cîte ori mă întîlnesc, mă ia în rîs. Ei îmi zic că merg pe la dînşii tot cu burta plină de colaci, şi sînţia-ta ştii bine că eu le duc dorul.

— Băiete, răspunse preotul, ce-ţi pasă ţie de lume. Lasă să zică ei cît or vrea, numai eu să nu-ţi dau.

Unii iau folosul
Ş-alţii port ponosul.