A fost odată ca niciodată. Pe când robi ai lui Allah erau mulţi, iar a vorbi mult şi a mânca mult se socotea a fi un păcat, trăia o femeie bătrână care avea doi feciori. Numele unuia era Hasan şi al celuilalt Keloglan¹, pentru că era pleşuv.

Într-una din zile, bătrâna îi chemă la ea pe băieţi şi le spuse:

— Eu, de-acuma, am îmbătrânit, dragii mamei. Povara anilor mă apasă tare greu. Pasul mi s-a scurtat, iar de muncit, nu mai sunt în stare. Plecaţi amândoi în lume, căutaţi-vă de lucru, zbateţi-vă, agonisiţi şi vă înturnaţi acasă, căci e rândul vostru acum ca să mă ocrotiţi.

Le puse la fiecare, într-o boccea², drept merinde de drum câte o pâine neagră şi un boț de brânză şi, luându-şi rămas bun din pragul casei, îi petrecu cu ochii până pieriră pe drumul de ţară…

Colindară mult şi bine cei doi fraţi, străbătură văi şi munţi, fără să ţină socoteala zilelor, de-s multe ori puţine. Aşa ajunseră într-un târguşor.

Bătură din poartă în poartă, în căutare de lucru. Până la urmă, un om îi opri la el, ca ciobani la capre. A doua zi, dis-de-dimineaţă, Keloglan şi Hasan, fratele său mai mare, îşi luară traistele cu merinde, bâtele şi cojoacele miţoase şi porniră cu turma la păscut. Când ajunseră într-un loc cu iarbă îmbelşugată, lăsară caprele să pască în voie. Cum pe Hasan îl îmbia un somn bun pe iarba mătăsoasă, la umbră, dar nici nu voia să păţească cine ştie ce caprele, îl sperie pe mezin:

— Vai de mine şi de mine, Keloglan, flăcăule! Să nu care cumva să te-mpingă inima să te uiţi în sus! În văzduh sunt atât de multe muşte, c-au să-ţi intre-n ochi şi-ai să-ţi pierzi vederea!

Încredințat că Keloglan n-o să piardă din ochi turma privind numai înaintea lui, Hasan se trase sub un pom, se răsturnă pe-o rână şi adormi.

Stătu cât stătu Keloglan urmărind cu privirile caprele, până ce i se urî. „Cât doarme frate-meu, ia să-mi fac eu mâna streaşină la ochi şi să mă uit niţeluş în sus, fie ce-o fi!“

Zis şi făcut. Îşi ridică Keloglan capul şi ce văzu? În văzduh, nici urmă de muşte. În schimb, lângă pomul sub care se tolănise Hasan era un măr încărcat cu poame care de care mai îmbietoare. Cât ai clipi, Keloglan sări de la locul său şi se căţără pe crengi. Culegea mere, muşca o dată din ele şi le arunca jos. Unde nu mai ajungea să culeagă cu mâna, sărea pe crengi, scuturându-le până ce merele toate căzură ca o grindină la poalele pomului…

— Păzea! striga Keloglan caprelor. Luaţi seama, să nu mâncaţi toate merele! Puneți-mi şi mie deoparte niscaiva!

Când se dădu jos din copac, mai să nu-i vină a crede lui Keloglan că ceea ce vedea era adevărat. Caprele făcuseră toate merele harcea-parcea şi-acum păşteau alene ceva mai departe. Una singură avea înfipt într-unul din coarne un măr.

Aşa se înfurie Keloglan pe capre, aşa se înfurie… Chelia i se făcu roşie ca para focului. Scoase iute cuțitul de la brâu şi, cât ai clipi, înjunghie toate caprele care-i nesocotiseră cuvântul, în afară de cea care păstrase un măr în corn, chipurile pentru a i-l da lui…

Apoi îl trezi pe Hasan şi îi arătă isprava.

Acesta rămase încremenit:

— Vai de mine şi de mine, ce-ai făcut, Keloglan? Cum o să mai dăm ochi cu stăpânul? Hai să fugim degrabă cât mai departe!

Îşi săltară traistele pe umăr, îşi luară bâtele şi cojoacele miţoase şi fugiră de le sfârâiau călcâiele, nu alta. Străbătură văi şi munţi tot gonind şi gonind, fără oprire, până ce, la gura unui râuleţ, dădură de o moară părăsită. Cum se lăsase înserarea şi alt adăpost mai bun nu părea să fie pe aproape, rămaseră acolo.

A doua zi, în zori, tocmai se pregăteau să purceadă din nou la drum, când Keloglan dădu cu ochii de piatra morii:

— la te uită, frate-meu! De unde până unde a răsărit aici piatra de piuă a mamei! Noroc c-am văzut-o, ca s-o luăm cu noi şi să i-o ducem înapoi!

Şi fără ca Hasan să aibă timp să zică o vorbă, Keloglan şi săltă la spinare ditai piatră de moară şi, îndoit sub povara ei, o porni la drum, în urma lui Hasan.

Merg ei ce merg, străbat văi şi munţi şi, ba la pas, ba mai repejor, trec râuri şi drumuri… Şi iarăşi se făcu seară fără ca, de data asta, să se afle prin preajmă alt loc de mas³, afară de un platan⁴ uriaş. Neavând încotro, se hotărâră să se caţere în el ca să doarmă ocrotiţi de frunzişul des.

Zis şi făcut. Hasan se căţără cât ai clipi în platan, dar Keloglan mai ba. Încerca din răsputeri flăcăul să se salte în platan cu ditai piatra de moară în spinare, dar de urcat, nu izbutea să se urce.

— Lasă jos piatra, şi dimineaţa, la plecare, o iei din nou cu tine! îi strigă Hasan.

Dar Keloglan parcă nici nu-l auzea. Gemând şi tânguindu-se, se opintea din greu până ce, în sfârşit, izbuti să se caţăre şi el în copac, cu piatra de moară cu tot.

Trecu o vreme. Se făcu noapte, o noapte aşa de întunecoasă, că nu se vedea nici la doi paşi. Deodată, de undeva din apropiere răzbătură glasuri de om, în timp ce un fum gros se înălța drept spre ei, mai-mai să-i înăbuşe.

Dădură cei doi fraţi binişor frunzişul la o parte, ca să poată desluşi ce se petrece. La poalele copacului, patruzeci de tâlhari, unul mai voinic decât altul, aţâţaseră un foc năprasnic. Aşezaţi turceşte în jurul lui, cu mâncare şi băutură alături, deşertau pe pământ, dintr-o puzderie de pungi, grămezi de galbeni. Pasămite sub acest platan, în care se suiseră cei doi fraţi pribegi, îşi aveau locul de taină tâlharii.

Mai de spaimă, mai de altceva, Keloglan îi şopti lui Hasan:

— Ascultă, frate-meu, eu nu mai mă pot abţine! Trebuie neapărat să mă uşurez, că altfel mor!

Şi, fără ca Hasan să apuce să spună ceva, Keloglan îşi şi dădu drumul.

Când simţiră picăturile, tâlharii, care zornăiau cu lăcomie galbenii, împărţindu-şi prada, începură să strige:

— Daţi zor, fârtaţilor, că a început ploaia!

Unul mai isteţ se uită în jur, dar, cum nu văzu nici urmă de ploaie, le spuse celorlalţi:

— Copacul ăsta-i sfânt, fraţilor! În el sălăşluieşte un duh care şi-a pogorât asupra noastră mana-i cerească!

O clipă, tâlharii îşi uitară de galbeni, pentru a se ruga, cu palmele deschise spre frunzişul platanului. Apoi se apucară iar de socotit.

Nu trecu mult şi Keloglan iar îi şopti fratelui său mai mare:

— Vai de mine şi de mine! Nu mai pot să mai ţin piatra de piuă a maică-mi. O las să cadă, n-am ce face…

Şi fără ca fratele său să fi avut vreme să-i împiedice, Keloglan, din creştetul copacului, dădu drumul la ditai piatră.

Aceasta se prăvăli la pământ ca un trăsnet, rupând, cu trosnete cumplite, crengi întregi şi împrăştiind, cu foşnet năprasnic, frunzele…

Într-o clipă, tâlharii erau în picioare:

— Vai nouă! ţipau ei înspăimântați. Duhul copacului a aflat de blestemăţiile noastre şi vrea să ne piardă. Nu mană cerească, ci semnul pieirii a fost ploaia de adineaori. Să fugim, iute!

Şi tâlharii, lăsând sub platan toată băutura, toată mâncarea şi toată prada cea bogată, se împrăştiară ca puii de potârniche.

Hasan şi Keloglan îngheţaseră de spaimă, neîndrăznind să mai facă nici o mişcare. Aşa îi găsiră zorile. Încet, încet, o dată cu lumina zilei, căpătară niţeluş curaj şi îndrăzniră să dea uşurel la o parte crengile şi să se uite în jos. Când văzură atâta bogăţie şi nici picior de tâlhari, nu le-a venit să creadă. Tot cu băgare de seamă, s-au înălţat mai sus, în vârful copacului, cuprinzând cu ochii depărtările. Când s-au încredinţat că nu se vede nici un tâlhar la pândă şi că nu-i ameninţă nici o primejdie, au coborât frumuşel din copac, s-au ospătat zdravăn, au încărcat pe catârii tâlharilor, care păşteau paşnic pe aproape, toate pungile cu galbeni şi, pe-aici ţi-e drumul! Acasă s-au mai oprit, şi-atât!

Când i-a văzut teferi şi zâmbitori, bătrâna nu mai ştia ce să facă de bucurie. Aci îi îmbrăţişa, aci lăcrima. Şi când a auzit şi cele petrecute şi a văzut şi grămezile de galbeni, se buimăci de-a binelea.

De-atunci şi până azi, Keloglan şi Hasan, dimpreună cu bătrâna lor mamă, trăiesc în belşug şi în tihnă, fără ca neînţelegerea să le tulbure o clipă viaţa. Dorinţele lor s-au împlinit. Fie-ne dat şi nouă să cunoaştem această fericire!

---

1. etimologia cuvântului românesc chel este turcescul kel. ↩︎
2. boccea — pachet cu diverse obiecte casnice mărunte puse într-o pânză, ale cărei capete se leagă cruciș. ↩︎
3. mas — loc de popas peste noapte. ↩︎
4. platan — gen de arbori exotici cu scoarță exfoliată, cu frunze palmat-lobate și cu trunchiul verde. ↩︎