Despre Keloglan s-au povestit multe, căci multe au fost şi isprăvile lui care o scoteau din răbdări pe bătrâna lui mamă. Se spune că, într-o bună zi, bătrâna îi puse în palmă zece părăluţe şi îi spuse:
— Haide, Keloglan, flăcăule chipeș, du-te până la băcănie1, ia de zece parale „nimic“ şi vino iute acasă!
Pe-atunci, la sarea cea obişnuită, care se pune în bucate, i se spunea hic, adică „nimic“.
Pentru a nu uita ce i-a spus mamă-sa, Keloglan mergea pe drum tot repetând: „nimic“, „nimic“. Ajunse astfel la ţărmul mării. Aici pescarii, care aruncaseră de cu noapte năvoadele, le trăgeau acuma, împreună, strigând la fiecare opintire: „Dă, Doamne, dă, Doamne!“ Keloglan, mai la o parte, îi privea şi tot spunea, pentru sine: „Nimic, nimic“! Cum în năvoade, ca niciodată, nu se zbătea nici un peşte, oricât de mic, iar Keloglan, proţăpit prin preajmă, tot da înainte cu „Nimic, nimic!“, pescarii îşi pierdură cumpătul. Tăbărâră asupra lui Keloglan şi atâta îl ciomăgiră, atâta îl ciomăgiră urlând că le-a cobit2, încât din biata tărtăcuţă cheală a băiatului zbură ceea ce îi spusese maică-sa.
— Şi-acum, cinstiţi pescari, grăi el printre lacrimi, eu ce să spun, cum să zic, învăţaţi-mă voi, ca să-mi fie bine…
— A şi ieşit unul, n-aveţi grijă, or să mai vină şi alţii, negreşit. Aşa trebuie să spui, şi o să-ţi fie bine…
Scăpat din mâinile lor, Keloglan porni pe drum, tot spunând întruna: „A şi ieşit unul, n-aveţi grijă, or să mai vină şi alţii, negreşit… A şi ieşit unul, n-aveţi grijă, or să mai vină şi alţii, negreşit…“
Aşa se apropie de o casă unde, văzând îmbulzeală mare, se opri să vadă ce s-a întâmplat. Pe uşă tocmai se scotea tabut-ul3, în timp ce el, de colo, repeta de zor: „A şi ieşit unul, n-aveţi grijă, or să mai vină şi alţii, negreşit… A şi ieşit unul, or să mai vină şi alţii, negreşit…“ Aşa se înfuriară la auzul acestor vorbe bărbaţii care duceau mortul la groapă, aşa se înfuriară, că lăsară jos tabut-ul şi prinseră să dea în Keloglan care unde nimerea. Printre vaiete şi suspine, Keloglan uită ceea ce îl învăţaseră pescarii. Aşa că atunci când, în sfârşit, putu să se smulgă din mâinile lor, se rugă de oamenii care-l bătuseră atât de crunt:
— Şi-acum, cinstiţi bei4, eu ce să spun, cum să zic, ca să fie bine?
— Allah să-i hărăzească răposatului iertarea sa, iar celor rămaşi în viaţă să le dea răbdare ca să îndure durerea… îi răspunse un imam5.
Porni Keloglan mai departe tot zicând în gura mare ca să nu uite: „Allah să-i hărăzească răposatului iertarea sa, iar celor rămaşi în viaţă să le dea răbdare ca să îndure durerea“… Aşa trecu pe lângă leşul unui câine care zăcea la margine de drum. Când auziră trecătorii vorbele lui Keloglan, se năpustiră asupra lui cu ocări, strigând că lua în deşert numele lui Allah…
Nedumerirea şi durerea îi şterseră din capul chel tot ceea ce îl învățase mai înainte imamul.
Buimac, când să se despartă de ei, îi întrebă pe drumeţii care-l bătuseră măr:
— Şi-acum, cinstiţi drumeţi, eu ce să spun, ce să zic, ca să fie bine?
— Să-ţi acoperi nasul cu palma şi să spui: „Pfui, ce duhoare! Pfui, ce duhoare!“
Şi Keloglan merse mai departe pe drum, tot zicând ca să nu uite: „Pfui, ce duhoare! Pfui, ce duhoare!“ Aşa trecu pe lângă un grup de femei care, cu boccele în mână, tocmai ieşeau din hamam6. Când îl văzură pe Keloglan ţinându-se de nas şi mai ales când auziră ce zice, femeile, toate ca una, îşi lăsară într-o clipită pe pământ boccelele şi tăbărâră asupra băiatului, ba cu palme, ba cu pumni, ba cu ciupituri, de îl năuciră cu totul.
— Şi-acum, cinstite tuşici şi surori mai mari, le grăi Keloglan când furia lor se potoli, eu ce să spun, ce să zic, ca să fie bine?
— Oh, ce frumos, ce bine, ce curat şi înmiresmat! Aşa trebuie să spui, îl învăţară ele răstit.
Keloglan oftă şi plecă mai departe. Pe drum, de teamă ca nu cumva să se încurce şi iarăşi să fie burduşit de cine ştie cine, repeta de zor: „Oh, ce frumos, ce bine, ce curat şi înmiresmat!“ Aşa trecu pe lângă doi inşi care, în mijlocul drumului, se certau cu răcnete cumplite. Când îi auziră însă vorbele atât de nepotrivite, cei doi îşi uitară cearta şi tăbărâră asupra băiatului, ocărându-l că-şi bate joc de ei. Keloglan mâncă şi papara asta; văicărelile lui păreau acum mai degrabă un jalnic mieunat de pisică, într-atât era de stors şi de vlăguit de atâtea rânduri de bătăi. Când bătăuşii osteniră şi-l lăsară în pace, băiatul abia de izbuti să-i întrebe, printre suspine:
— Şi-acum, cinstiţi bei, eu ce să spun, ce să zic, ca să fie bine?
— Nu faceţi asta, fraţi ai mei întru credinţă! Lăsaţi-vă păgubaşi, binecredincioşi musulmani!
Şi Keloglan plecă deci mai departe, tot repetând: „Nu faceţi asta, fraţi ai mei întru credinţă! Lăsaţi-vă păgubaşi, binecredincioşi musulmani!“ Aşa trecu pe drumul mare, unde doi câini se muşcau între ei ca zănatecii. Auzindu-i vorbele, trecătorii se năpustiră asupra lui, ocărându-l şi lovindu-l care mai de care pentru că îşi râdea de cele sfinte.
Din nou buimac, fără altceva în tărtăcuţa-i cheală în afară de spaimă, Keloglan se tângui:
— Şi-acum, cinstiţi bei, eu ce să spun, ce să zic, ca să fie bine?
— Ho! Huideo! Aşa trebuie să spui.
Şi Keloglan merse mai departe, rostind fără răgaz: „Ho! Huideo! Ho! Huideo!” Aşa trecu prin dreptul unei dughene în care un papugiu cu ciracii7 lui făceau târlici8, cusând cu sfoară ceruită feţele de tălpi, după care îi prindeau de găicile9 de la spate şi de vârful ascuţit, trăgându-i cât mai tare, ca să întindă cusăturile şi să-i făţuiască. Auzind ei huiduielile lui Keloglan, lăsară deoparte lucrul şi, ca la comandă, tăbărâră asupra băiatului. Când scăpă din mâinile lor, acesta suspină, năucit cu totul:
— Şi-acum, cinstiţi bei, su ce să spun, ce să zic, ca să fie bine?
— Trage, trage, lungeşte-le cât mai mult!
Şi bietul Keloglan plecă mai departe, tot repetând, ca să nu uite: „Trage, trage, lungeşte-le cât mai mult!“ Aşa trecu el pe lângă un om care îşi dojenea aspru fiul, trăgându-l de urechi. Însufleţit de cuvintele lui Keloglan, pe care le luă drept îndemnuri, tatăl trase atât de tare de urechea fiului, încât rămase cu ea în mână. Plin de năduf, se aruncă asupra lui Keloglan, mai-mai să-l facă fărâme. Când, în sfârşit, se mai răcori şi îşi încetă loviturile, Keloglan bâigui:
— Şi eu acum, cinstite bei, eu ce să spun, ce să zic, ca să fie bine?
— Nimic! se răsti omul necăjit.
Când auzi „nimic“, Keloglan se lumină. Îşi aminti, deodată, pentru ce plecase de acasă. Alergă la băcan, îl puse să-i cântărească de zece parale „nimic“, adică sare, şi tot într-o fugă se întoarse acasă. Aici maică-sa îl aştepta mânioasă:
— Pe unde mi-ai zăbovit, neghiobule? Pe unde mi-ai umblat, zănatecule, de-ai ajuns în halul ăsta?
Şi, după ce îl bătu şi ea zdravăn, îl mai puse şi la colţ, drept pedeapsă.
Vremea din poveste a trecut, s-au tot perindat de-atunci alţi şi alţi oameni, dar isprăvile lui Keloglan au stăruit până azi în amintirea tuturor…
Din cer căzură trei mere: unul e-al meu, unul e-al celui care povesteşte, iar ultimul va sta la mine, în păstrare, pentru urmaşii lui Keloglan, dacă ei vor mai fi vreodată…
- băcănie — prăvălie în care se vând diferite produse alimentare. ↩︎
- cobi — a prevesti ceva rău. ↩︎
- tabut (în limba turcă) — sicriu. ↩︎
- bei — (în apelativul onorific) domnii mei. ↩︎
- imam — preot musulman. ↩︎
- hamam — baie turcească de aburi. ↩︎
- cirac — discipol, elev, ucenic, învățăcel. ↩︎
- târlici — papuci moi de casă, fără tocuri, confecționați din postav sau din lână. ↩︎
- gaică — cheotoare la o haină, făcută din șnur. ↩︎