A fost odată un om de neam. Pe lângă avuţii nenumărate, mai fusese înzestrat de Allah şi cu un suflet de aur: conacul său era deschis oricui. Oricine poposea la el, găsea miluire…
Dar, de la o vreme, omul ăsta bun şi milos a fost atins de o boală neîndurătoare. Atunci şi-a pierdut încrederea în bine. Când a simţit aripa morţii, şi-a chemat lângă el pe singurul său fiu şi i-a glăsuit aşa:
— Eu mă duc, fiule. Te părăsesc. Dar ţine minte sfatul meu: fă bine tuturor creaturilor de pe pământ şi din văzduh, numai omului nu.
Şi după ce a repetat de trei ori povaţa sa, şi fiul i-a făgăduit de trei ori ascultarea, omul a închis ochii şi şi-a dat sfârşitul.
Băiatul l-a jelit din suflet, că-şi iubea tare mult părintele. După ce l-a îngropat după datina musulmană, s-a trezit în fruntea negoţului început de tatăl său. Aşa s-a făcut că într-o zi şi-a încărcat calul cu mărfuri într-ales şi, împreună cu un slujitor credincios, a purces la drum lung.
Tot umblând ei singuratici, pe poteci pustii, văd o pisică pândind un şarpe. Încolţit, acesta încercă să scape strecurându-se printr-o gaură în pământ, dar gheara pisicii îl ajunge din urmă. Degeaba se zbate şarpele, că pisica nu-l slăbeşte. Iute neguţătorul se dă jos de pe cal şi atinge cu vârful biciului pisica. Luată pe neaşteptate, aceasta fuge şi astfel şarpele izbuteşte să se izbăvească, intrând în casa-i de sub pământ.
Tânărul se urcă iar pe cal şi merge mai departe. După un timp, când să treacă pe sub un copac umbros, aude în frunzişul des un clămpănit. Ridică ochii şi, printre crengi, vede un cuib de barză cu câţiva pui neajutoraţi în el. Ei clămpăneau aşa, din pliscurile lor lungi, a groază, căci simțeau apropierea unei mari primejdii: un şarpe aluneca pe crengi, venind drept spre ei… Numaidecât tânărul se ridică în scară şi, cu biciul, goneşte şarpele, înlăturând primejdia de moarte. Adusă în goană de clămpănitul puilor, barza-mamă urmărise cu sufletul la gură cele întâmplate, dar nu apucă să-i mulţumească flăcăului pentru fapta lui de bine, că acesta se şi depărtase, văzându-şi mai departe de drum.
Mai merg ce merg tânărul neguţător şi slujitorul său şi ajung într-o ţară străină. Pe o arie, nişte copii se joacă năpăstuind un băieţel. Unul îi trage o palmă, altul îi dă un picior, unul îl îmbrânceşte, altul îl trânteşte jos… Şi băiatul rabdă, că n-are încotro: e singur împotriva tuturor. „Mi-a zis el taica să nu fac bine omului, dar parcă nu mă lasă inima… Prea e încolţit băiatul…“ Descalecă şi se apropie de copii care, cum îl văd, o iau la fugă, uitându-şi de băiat.
— Pentru ce te bat, fiule? îl întrebă el milos, ajutându-i să se ridice din colb. N-are cine să te apere?
— N-am nici tată, nici mamă. N-am pe nimeni pe lume.
Iar îi dă târcoale povaţa tatălui său, dar o alungă:
— la spune-mi, copile, dacă te-aş face feciorul meu, ai veni cu mine?!
— Aş veni.
Tânărul saltă băiatul în şa, încalecă apoi şi el, şi aşa porneşte mai departe. Ajunge la un han şi, după ce se odihnesc tustrei, grăieşte către slujitorul său:
— Du-te acasă cu băiatul şi spune-i nevestei mele că am hotărât să facem din el fiul nostru. Eu mai rămân ca să-mi închei socotelile pentru care am străbătut atâta cale şi pe urmă mă întorc acasă.
Zis şi făcut. Nu trece mult timp şi tânărul neguţător grăbeşte spre casă. Cum ajunge, dă băiatul la şcoală, să înveţe carte, ca să şi-l poată face mâna lui dreaptă. Dar, ca şi tatăl său, ţine neclintit obiceiul ca, oricând, conacul să-i fie deschis, gata să primească pe orice drumeţ. Şi se întâmpla un lucru tare ciudat. La masa întinsă, seară de seară, pentru orice pribeag doritor de adăpost, un şarpe se strecura şi lăsa o liră de aur, iar o barză aducea în cioc o găină friptă şi o aşeza în mijlocul mesei…
Tare-ar fi vrut copilul de suflet, acum flăcău, să pătrundă taina asta. „De unde până unde lira de aur şi găina friptă? Te pomeneşti că taică-meu o fi vreun vrăjitor şi eu habar n-am! Cine ştie cu ce duhuri necurate umblă şi ce zile mă mai aşteaptă! Mai bine să-i fac de petrecanie şi să-mi rămână mie averea lui.“ Toată ziua, ba şi noaptea, numai la asta se gândea: ce să facă, ce să dreagă, ca să-l înlăture pentru totdeauna pe neguţător. Până la urmă ticlui către padişah o scrisoare care glăsuia aşa:
„Preaiînălţate, padişah, taică-meu este un negustor vestit. Are avere multă, dar şi ambiţii mari. Conacul îi e deschis oricând, pentru orice calic. Şi asta pentru ce? Din bunătate? Da’ de unde! Nutreşte gânduri ascunse tatăl meu: să i se ducă vestea de bun şi de bogat, ca să ajungă el în fruntea ţării, în locul luminăţiei tale…“
Citeşte padişahul scrisoarea aceea şi adună degrabă divanul, să se sfătuiască.
—Ar trebui ca numaidecât să-i venim de hac ticălosului care râvneşte la puterea mea! le spune el, tulburat, sfetnicilor.
— Slăvite, grăieşte atunci unul din viziri, poate că n-ar fi rău să ne încredinţăm dacă scrisoarea glăsuieşte sau nu adevărat. Să mergem amândoi la neguţător, ca nişte bieţi pribegi fără adăpost. El o să ne primească în conac şi aşa o să putem dibui ce gânduri nutreşte cu adevărat.
— Bine chibzuit! spune padişahul.
Îmbracă amândoi straie roase şi albite de vreme şi ajung la conacul neguţătorului. Bat la poartă şi le deschide chiar fiul cel de suflet.
— Suntem istoviţi de drum. Nu s-ar putea să găsim aici vreun locşor ca să ne odihnim peste noapte?
— Să-l întreb pe taica, spune flăcăul.
Cum aude de călători, neguţătorul le iese el însuşi în întâmpinare. Îi pofteşte înăuntru şi porunceşte să li se aducă apă să se spele, şerbeturi să se răcorească şi cafele să le mai alunge din oboseală. Apoi îi cheamă pe cei doi la masa de seară, în odaia de oaspeţi. Se face miezul nopţii. Atunci un şarpe unduieşte spre masă şi le lasă pe ea o liră de aur; nu trece mult şi se aude un fâlfâit de aripi: o barză intră prin fereastra deschisă şi lasă în mijlocul mesei o găină friptă. Padişahul şi vizirul sunt numai ochi.
Bucatele sunt pe sfârşite. Oaspeți şi gazde îşi spală faţa şi mâinile în ligheane de aur cu apă din ibrice de argint. Apoi se aduc iar cafele şi oamenii mai rămân niţeluş să stea de vorbă. Neguţătorului, care avea o bănuială că, după purtarea lor, oaspeţii sunt oameni de soi, i se dezleagă limba şi începe să-şi depene o parte din viaţă:
— De bună seamă, străinilor, că vă veţi fi mirat că o jivină ca şarpele pune o liră de aur pe masa mea, iar o zburătoare îmi aduce în plisc o găină gata rumenită. Şi asta se petrece noapte de noapte, fără nici o sminteală… Am să vă spun istoria acestor puţin obişnuite fapte, dragii mei. Ascultaţi. Am avut un tată bun ca pâinea cea caldă. Zi şi noapte casa asta, care era a lui, sta deschisă oricui, drept mulţumire soartei care-i hărăzise o îmbelşugare mai mare decât altora. Pe patul morţii, după o suferinţă cumplită, m-a chemat la el şi m-a jurat să fac bine oricărei creaturi din ceruri şi de pe pământ, numai omului nu. După ce s-a stins din viaţă taica, toate treburile lui au trecut asupra mea. Odată, pe când colindam drumurile pentru negustoria mea, am văzut cum un şarpe era gata-gata să fie înhăţat de o pisică ce-l pândea, şi i-am scăpat viaţa; am mai văzut cum un şarpe se pregătea să înşface nişte bieţi pui de barză, care n-aveau cum să se apere, şi i-am scăpat și pe ei de la moarte sigură. lată, şarpele pe care l-aţi văzut este acela care îmi aduce, drept răsplată, un galben în fiece noapte, iar barza care-mi dăruieşte noapte de noapte o găină nu este alta decât mama puişorilor de care v-am pomenit. Am mai mers un pic şi am văzut un biet micuţ — de astă dată pui de om — pe care-l batjocoreau şi îl băteau alţi copii. L-am scăpat din mâinile lor şi am făcut din el fiul meu — el este, iată, flăcăul pe care l-aţi văzut în casa mea şi la masa mea: nu mi-a înşelat aşteptările, căci e mai apropiat mie decât un fiu adevărat.
— la spune-mi, gazdă dragă, pot îndrăzni să-ţi mai cer ceva? întrebă padişahul.
— Da’ se poate, drumeţule, să te sfieşti de mine? Spune, despre ce e vorba?
— Când am venit încoace am găsit o scrisoare. Noi nu ştim carte ca s-o putem citi. Vrei să ne-o citeşti şi să aflăm ce stă scris în ea? Poate că ea ne-o fi norocul, cine ştie!
la neguţătorul scrisoarea şi o citeşte. Plin de tulburare se aruncă la picioarele padişahului, pe care-l recunoscuse:
— Văd că viaţa mea atârnă de un fir de păr, slăvite. Deşi sunt departe de învinuirile mârşave care mi se aduc, sunt gata să primesc orice pedeapsă, căci, ca un fiu nevrednic ce am fost, mi-am nesocotit făgăduiala faţă de tatăl meu.
— Nu-i deloc aşa, îi spune padişahul, ridicându-l de jos. Iartă-ne pe noi că te-am bănuit cu atâta uşurinţă. Iar dacă e cineva de pedepsit, acela e băiatul care a pătat numele de om, necinstind tot binele pe care l-ai făcut pentru el. Pe el voi să-l pedepsesc fără cruţare. Călăii mei îi vor reteza capul, uşurând astfel pământul de nerecunoştinţa omenească…
Aceasta este povestea despre omul mai nerecunoscător decât fiinţele necuvântătoare. Oameni feluriţi s-au perindat pe faţa pământului, au mâncat, au băut, s-au bucurat, s-au întristat şi şi-au spulberat trupurile în ţărână, de n-a mai rămas din ei decât istoria faptelor lor, dar povestea a rămas şi-n zilele de azi.