Un biet ţăran, având o droaie de copii, s-a hotărât să adune vara câţi mai mulţi coceni pentru foc, ca în timpul iernii copiii lui să nu îngheţe de frig. Era omul nostru cam uşor de minte şi orice făcea el trebuia să-i iasă de-a-ndoaselea.

Şi plecă el cu un car după coceni. Umblând prin mirişte, găsi un ac de siguranţă, îl ridică şi-l puse în carul cu coceni. Întorcându-se acasă, îi vorbi nevestei cam aşa:

— Măi nevastă, să mai zici că nu-s bun de nimic! Uite, când adunam coceni pentru foc, găsii în mirişte un ac de siguranţă şi, ştiind că ai nevoie de el, ţi l-am adus.

— la arată-mi şi mie acul, îl îndemnă soţia, bucurându-se.

Omul nostru ieşi din casă şi veni să caute acul de siguranţă în carul cu coceni. Căută el ce căută, apoi, negăsindu-l, se întoarse abătut în odaie.

— Femeie… nu e acul. O fi căzut pe drum.

— Tiii, zise femeia, că prost mai eşti, bărbate! Puseşi acul în car, în loc să-l prinzi în piept.

Omul răspunse ruşinat:

— Bine, aşa-i cum zici tu… dac-oi mai găsi altul, altă dată aşa oi face.

A doua zi, în zori, ţăranul iar porni la câmp şi pe când aduna coceni găsi o toporişcă. Mare fu bucuria lui. O ridică repede, o atârnă în piept şi plecă spre casă. De cum păşi pragul casei, femeia îl văzu şi zise:

— Nătângule! Vai, vai, vai! Toporişca nu se atârnă în piept, ci se agaţă la brâu, omule!

Şi omul iar se ruşină de prostia lui:

— Bine, măi femeie, nu mai țipa aşa la mine! Când voi găsi alta, aşa voi face.

Şi-n dimineaţa următoare iar plecă la câmp. După ce termină de trebăluit pe-acolo, o luă agale spre casă. În drum, întâlni un căţeluş frumos, cârlionţat şi negru ca tăciunele. Căţeluşul se gudură pe lângă om şi acestuia i se făcu milă de bietul suflet rătăcit şi se gândi să-l ducă acasă, să stea şi el prin ogradă. Îl ridică de jos şi-l agăţă la brâu, aşa cum îl învățase nevasta.

Numai ce deschise poarta, femeia îl văzu şi strigă:

— Mă, ce bleg mai eşti, afurisitule! Oamenii când vor să ia un căţeluş cu ei strigă cuţu, şi nu-l agaţă la brâu.

Omul răspunse ruşinat:

— Bine, am auzit, aşa voi face de-acum încolo.

În cea de a patra zi, ţăranul iar plecă la câmp. Acolo se întâlni cu un vânător, care tocmai îşi trimisese ogarii pe urmele unui iepure. Vânătorul ceru ajutor omului nostru. Iar el, neştiind ce să facă, strigă: „Cuţu, cuţu, cuţu“! Atunci câinii vânătorului se opriră şi veniră la stăpân.

Vânătorul se înfurie şi zise:

— Măi omule, văd că eşti bătrân, dar ai rămas cu mintea de copil.

Şi bietul ţăran se-ntoarse acasă. Aci povesti nevestei cele întâmplate. Ea îi spuse:

— Tare mai eşti tăntălău! Când se duc la vânătoare, vânătorii strigă: „Prinde-le, prinde-le! Dacă prinzi o rață, o jumătate este pentru mine, iar cealaltă pentru tine; dacă prinzi două, una este pentru mine, iar cealaltă pentru tine“.

Omul înţelese cât de mult încurcase ițele.

— Da, ai dreptate, spuse ei, am greşit! Rândul viitor ştiu eu ce am de făcut.

În a cincea zi, ţăranul nostru iar plecă la câmp şi aici, în timp ce aduna coceni, zări un vânător care stătea cu puşca întinsă spre nişte rațe sălbatice, gata-gata să apese pe trăgaci.

„Măcar de astă dată să fiu de vreun ajutor“, îşi zise omul, şi începu să strige:

— Prinde-le, prinde-le! Dacă prinzi o rață, jumătate din ea este a mea, cealaltă jumătate este a ta. Dacă prinzi două, una este a mea, cealaltă a ta.

Rațele se împrăştiară cât ai clipi din ochi. Vânătorul, mâniat foc, se-ntoarse către om şi lăsă puşca în jos.

— Na-ţi, prinde şi tu, om afurisit ce eşti!

Şi începu să-l lovească de zor.

Sărmanul om se-ntoarse de astă dată acasă bătut măr, şi iar se plânse nevestei de ce păţise.

— Nu vezi că eşti tont, bărbate? îl luă ea la rost. Când ţi se iveşte un astfel de prilej, trebuie să te apropii de ele tiptil-tiptil şi să le iei prin surprindere. Atunci sigur că prada n-o să-ţi scape.

Omul înţelese şi iar spuse:

— Da, da, şi de astă dată ai dreptate. Altă dată n-am să-ţi uit poveţele.

Şi în următoarea zi, haide iar la câmp. Pe drum, într-o ogradă, văzu mai multe femei, care torceau lână, coseau şi-şi povesteau toate cele.

Țăranul, dorind să facă o faptă bună, se furişă în curte, veni încetişor pe la spatele lor şi, desfăcându-şi braţele, cuprinse pe una din femei şi o ținu strâns ca nu cumva să-i scape. Doar aşa îl învățase nevastă-sa.

Femeile, îngrozite, începură să tipe, să se zbată şi toate se năpustiră la el, îl zgâriară pe faţă şi-l înghiontiră cât ce putură mai tare. De-abia scăpă bietul om din mijlocul lor şi, necăjit, se întoarse acasă. Aci se puse să povestească întâmplarea nevestei sale care-l aştepta.

— Ai un cap de dovleac, bărbate. Nu trebuia să faci ceea ce ai făcut. Tu trebuia să le dai bineţe, să le spui spor la treabă şi Allah să le dea bogăţie. Apoi îţi vedeai de drum liniştit.

Omul văzu cât de tare greşise, îşi lăsă capul în jos şi răspunse:

— De-acum încolo am să mă deştept şi ai să vezi că n-am să mă mai încurc.

În a şaptea zi, iar plecă de acasă. Pe drum trecu pe lângă un cimitir şi văzu nişte oameni care boceau un mort ducându-l la groapă. Omul nostru le strigă:

— Hei, oameni buni, spor la treabă şi Allah să vă dea numai bogăţie.

— Bătrânul ăsta râde de noi, îşi bate joc de mortul nostru, răspunseră oamenii şi se repeziră la el de-i dădură o bătaie zdravănă, soră cu moartea.

Sărmanul om se întoarse acasă şi-i spuse neveste-si pe nerăsuflate cele păţite.

— Măi, cap de bivol, îi răspunse nevasta. Aşa trebuia să faci? Rămâi de râsul lumii cu prostia ta, măi omule. Trebuia să spui: Să-i fie ţărâna uşoară, Allah să-i ierte păcatele, iar cei rămaşi în viaţă să fie sănătoşi. Şi-atât, dar nu cum ai făcut tu. Pe toate le faci de-a-ndoaselea!

Omul văzu că iar greşise şi promise din nou să se poarte cum se cuvine.

— Bine, bine, am luat aminte, bombăni el.

În cea de a opta zi, când se întorcea de la câmp, omul nostru întâlni o nuntă. De data asta voi să arate neveste-si cât este de deştept. Se duse, deci, către nuntaşi şi le spuse:

— Allah să-i ierte păcatele, să-i fie ţărâna uşoară, iar cei ce sunt în viaţă să fie sănătoşi!

Nuntaşii se supărară tare şi-l luară la pumni. Şi-i cărară atâţia pumni până când îl învineţiră şi sărmanul ţăran de-abia izbuti să se ridice şi să plece acasă. Povesti nevestei sale păţania şi ea se făcu foc şi pară şi zbieră:

— Eşti un prost, nătâng, tăntălău, nătărău, tont, cap de dovleac…

Dar nici nu isprăvi bine să-i mai spună şi altele, că ţăranul se repezi la ea şi-i astupă gura cu mâinile:

— Ajunge, femeie! Pentru isteţimea ta am mâncat atâta bătaie… că de-abia mă târăsc. Păstrează-ţi deşteptăciunea pentru tine! M-am deşteptat şi eu şi ştiu ce am de făcut de-acum încolo.