A fost odată un pescar, cu numele Martin. Trăia cu nevastă-sa într-o casă mică şi sărăcăcioasă, pe malul unui lac. Era un lac foarte frumos. În zilele senine lucea în soare ca solzii argintii de peşte, iar în zilele înnourate devenea cenuşiu şi misterios. Se vedeau plutind cârduri de raţe sălbatice şi de lebede. Martin iubea lacul, îi plăcea să meargă pe el cu barca, să arunce în adâncul său năvodul. Dar peşte prindea foarte puţin. De aceea în casa pescarului se abăteau deseori lipsurile şi sărăcia.

Treceau anii, iar o dată cu ei grijile şi supărările peste bietul Martin. Mai întâi i se îmbolnăvi soţia, iar apoi îi arse casa. Dar el nu voia să-şi părăsească lacul. Pe locul casei vechi îşi clădi alta nouă. Însă cel mai rău era atunci când se întorcea de la pescuit cu traista goală.

Într-o zi, soția sa îi spuse:

— Oamenii bătrâni povestesc că atunci când te duci la pescuit trebuie să atârni de năvod un os din aripa unei găini negre. Atunci peştii vin singuri în plasă. Avem o singură găină… dar altă ieşire nu văd.

Martin oftă adânc, căci îi părea rău de găina neagră, totuşi se duse în coteţ. Găina neagră stătea liniştită acolo, nici nu încercă să fugă când Martin întinse mâna s-o prindă.

— Stăpâne, dăruieşte-mi viaţa şi am să-ţi spun o taină! strigă găina cu voce omenească. Martin se opri mirat. Găina continuă:

— Vezi colo, pe celălalt mal al lacului, un copac înalt înfăşurat cu vâsc? Sub vâsc, într-o scorbură bătrână, se află o comoară. Du-te acolo şi aşteaptă asfinţitul soarelui, că n-are să-ţi pară rău. Dar să nu spui nimănui această taină.

Martin îşi şterse ochii mirat. Visa sau i se năzărea? Cum aşa? O găină să vorbească? Găina însă bătu o dată din aripi şi arătă spre uşă.

Omul ieşi din coteţ, se duse la râu şi se urcă în barcă. Primele raze ale soarelui ce apunea începuseră să se ascundă în valuri, când Martin ajunse la celălalt mal. Sări din barcă şi se opri sub copacul bătrân. Vâscul îl înconjura ca o coroană verde şi deodată Martin observă că în ramurile verzi luceşte ceva, ca o rază de soare. Se urcă repede pe ramurile copacului şi amuţi. Scorbura era plină cu bani de aur. Martin întinse mâna, când deodată auzi o voce:

— Poţi să iei numai un ban, o monedă de aur. Când vei avea din nou nevoie, ai să te întorci aici, dar numai pentru un ban. Nu uita asta!

Pescarul se uită împrejur. Lângă malul lacului, apăru din apă o fată frumoasă. Pe cap avea o cunună de liliac alb. „Zâna apelor, care păzeşte comoara…“ se gândi Martin. Se sperie foarte mult. Dar fata frumoasă îi făcu un gest prietenos cu mâna şi dispăru în apă. În aceeaşi clipă, soarele asfinţi. Martin abia reuşi să ia în grabă un ban de aur, când comoara dispăru, ca şi cum n-ar fi fost deloc.

Se întoarse acasă vesel şi fericit. Ştia că acum sărăcia sa va lua sfârşit.

Trecură câţiva ani. Totdeauna, când era nevoie, Martin se ducea cu barca la celălalt mal al lacului, când soarele asfinţea. Lua din scorbură numai un ban. Nevastă-sa se însănătoşi cu încetul, îşi cumpără haine noi, încălţăminte, ba chiar şi mărgele. Acum Martin nu se mai ducea la pescuit, nu mai saluta răsăritul soarelui în barcă. Dormea uneori până la amiază, căci, în caz de nevoie, un ban de aur se găsea totdeauna! Se făcu tot mai leneş. Mereu îi trecea prin minte gândul: „Ce-ar fi dacă ar lua toată comoara? Un ban este atât de puţin… iar cu comoara întreagă ar putea deveni un bogătaş“. Nu mai avea somn, se frământa nopţile. Mereu îl chinuia gândul: „Să fie a mea toată comoara ascunsă în scorbură“.

Într-o seară se hotărî. Se urcă în barcă şi se îndreptă spre celălalt mal. Când soarele îşi cernea ultimele raze pe valurile albastre, Martin se afla lângă comoară. I se părea că în acea zi comoara arde şi străluceşte mai frumoasă ca niciodată până atunci. Nu stătu la îndoială nici o clipă. Începu să adune cu lăcomie banii de aur în traistă. Deodată se auzi un trosnet, copacul se clătină şi se prăvăli în valurile lacului. Când Martin îşi reveni, văzu că zace la pământ. Se ridică cu greu, îl durea capul. Pe malul lacului nu se mai afla copacul bătrân, înconjurat de vâsc. Luă traista de jos, dar în ea nu era nici un ban de aur. Află doar puţin mucegai.

Stătu multă vreme pe malul apei. Lacul era întunecat şi misterios. Pe valuri se legănau uşor florile de liliac alb…