Ascultă povestea unei preafrumoase fete. Nu va fi tristă povestea ei, căci celor frumoşi, şi mai ales buni, nu le e rea ursita… Amarul şi plânsul să fie hărăzite celor urâţi şi răi… De pătimit, pătimeşte multe omul, că aşa-i şartul¹ vieţii… Uite, şi eu, câte n-am mai pătimit în zilele mele!

M-am făcut spoitor, am spoit tingiri şi-am rămas cu toate mânerele lor în mână…

M-am făcut doftor, am ticluit nişte hapuri tămăduitoare, şi dintre bolnavii care le-au înghiţit, unii au rămas fără suflare pentru totdeauna, alţii s-au pierdut pe sine pentru timp îndelungat…

Mi-au zis oamenii din preajma mea: „La ce bun să fii pribeag şi singuratic, ca un derviş²? Să-ţi căutăm drept soaţă o frumoasă ca luna de pe cer, cu zulufi aurii, cu benghi³ ca stelele şi dinţii ca perlele…“ M-am învoit pe dată, dar când am ridicat vălul miresei mele, am încremenit: mă însoţiseră, oameni buni, cu o femeie care avea nici mai mult, nici mai puţin, decât de trei ori câte treizeci de ani, cu faţa spoită cu sulimanuri⁴ şi atât de urâtă, atât de urâtă, încât îngheţai când o priveai… M-am dus la peţitori: „Cu ce v-am greşit eu de mi-aţi făcut una ca asta?“ Noroc că aveam la mine fesul fermecat. Mi l-am pus pe cap şi pe loc m-am făcut nevăzut. Şi dus am fost. O dată măcar nu mi-a mai călcat piciorul pe meleagurile acelea…

A fost odată ca niciodată. A fost odată, într-un colţ uitat de lume, un bărbat care avea şase fete. Nu-i era defel uşor să-şi ducă gospodăria fără nici un flăcău, dar nu se plângea omul nostru. Cum-necum, mai uşor ori mai greu, o scoteau ei la capăt şi vieţuiau laolaltă în bună înţelegere.

Într-o zi, spre asfințit, intră şi omul nostru la cafeneaua din sat, unde se adunau, după sfârşitul muncilor de peste zi, bărbaţii, ca să mai schimbe între ei câteva vorbe. Nici nu apucă el să dea bineţele cuvenite, că un ţăran avut, care avea şase flăcăi, îl şi luă în râs:

-— la te uită, fârtate, cine-a venit printre noi! Hai, povesteşte-ne minunea cum de izbuteşti să-ţi duci zilele de azi pe mâine, prea netrebnic tată a şase netrebnice fete?

Hohote de râs se auziră din toate părţile. Şi aşa se ruşină omul nostru, aşa se simţi de umilit, că nu ştiu cum să părăsească mai degrabă cafeneaua. Sosi acasă abătut, fără nici un chef.

— Ce-ai păţit, tată, de stai aşa pe gânduri? îl întrebă fiica lui cea mare.

La început, părintele nu voi să-şi necăjească fata povestindu-i vorbele de batjocură cu care fusese întâmpinat la intrarea în cafenea.

Cum însă fata stărui, îi spuse în cele din urmă.

— Doar asta era?! se miră fata. Şi eu care crezusem că m-a cerut cineva de nevastă şi tu te frămânţi că nu ştii cum să-mi faci rost de zestre! îi răspunse ea şi plecă, lăsându-l singur.

Iar tatăl se cătrăni şi mai mult, amintindu-şi iarăşi că are la casă şase fete mari pe care nu le poate nicicum căpătui, din pricina sărăciei…

A doua seară, când iarăşi intră în cafenea, fu din nou primit cu aceleaşi cuvinte umilitoare, la care iarăşi nu fu în stare să găsească vreun răspuns. Şi iarăşi se înturnă acasă, mai amărât decât plecase. Văzându-l aşa de copleşit de gânduri, a doua fiică se apropie de el şi îl iscodi şi ea să-i spună ce necazuri are. Când, după multe stăruinţe, omul îşi deschise inima, şi cea de a doua fiică a sa îi răspunse întocmai ca sora ei mai mare:

— Asta era?! Şi eu care crezusem că m-a cerut cineva de nevastă şi tu nu ştii cum să-mi faci rost de zestre! îl mustră ea şi plecă, lăsându-l mai departe singur.

Şi amărăciunea şi neputinţa îl împresurară şi mai tare pe omul nostru.

Zi după zi, se petrecură întocmai aceleaşi lucruri şi la cafenea, şi acasă, până ce, într-a şasea seară, fu rândul mezinei să-l întrebe pentru ce stă aşa trist şi îngândurat.

— Ce să fie, fata mea, îi mărturisi omul. Greu, tare greu îmi vine când sunt luat peste picior numai pentru că am şase fete şi nici un flăcău şi pentru că, neavând cine să alerge încolo şi încoace ca să mai câştige niscai prăpădiţi de gologani, o ducem în sărăcie, la cheremul oricui…

— Asta era, tată drag?! se miră şi mezina. Nu-i nici o pricină de întristare, tăicuţule. Mâine seară, te du din nou în cafenea, şi îndată ce ţi s-o spune: „Bine-ai venit, netrebnic tată a şase netrebnice fete“, tu să răspunzi: „Bine te-am găsit, netrebnic tată a şase netrebnici flăcăi!“

Zis şi făcut. Seara următoare, când a intrat în cafenea şi ţăranul cel avut îl întâmpină cu aceleaşi bineţe zeflemitoare, omul nostru nu mai părăsi cafeneaua ruşinat, ci îl înfruntă:

— Bine te-am găsit, netrebnic tată a şase netrebnici flăcăi!

— Aşaaa?! Ai prins grai?! Or fi flăcăii mei netrebnici, fârtate, îi întoarse vorba bogătanul, dar unul dintre ei are să izbutească să ia mărul de aur pe care fiul Beiului⁵ îl ţine mereu la el, în buzunarul caftanului. Aud? Mai ai ceva de zis? Este în stare vreuna din nepricopsitele fiice ale tale să săvârşească o asemenea ispravă?

N-a mai ştiut ce să răspundă omul nostru şi iarăşi s-a înturnat acasă dus pe gânduri.

— Ei, cum a fost, tată drag? De ce eşti tot trist? îl întâmpină mezina.

— Uite, fata mea, oftă omul, eu i-am răspuns aşa cum m-ai învăţat tu. Iar el m-a umilit şi mai tare, lăudându-se că unul dintre feciorii lui va lua mărul de aur de la fiul Beiului, în timp ce nici una dintre voi nu e în stare să facă o asemenea faptă, ceea ce, din păcate, e prea adevărat.

— Nu te necăji pentru atâta lucru, tată. Mâine te du din nou la cafenea. Şi dacă iarăşi te-o încolţi bogătanul cu vorbele lui înfumurate, răspunde-i răspicat că nu unul dintre feciorii lui se va învrednici să ia mărul de aur, ci una din fiicele tale. Şi ai grijă, tăicuţule, de pune rămăşag cu el pe cât mai mulţi bani şi îţi făgăduiesc că nu tu vei fi acela care va pierde.

Seara următoare, când, păşind în cafenea, bogătanul îl întâmpină cu aceleaşi vorbe de batjocură despre netrebnicia fiicelor sale, tatăl acestora răspunse:

— Laudă multă şi faptă puţină. De faţă cu toţi oamenii de aici, eu mă prind cu tine că nu un fecior falnic de-al tău, ci o fată „netrebnică“ de-a mea va izbuti să ia în stăpânire mărul de aur de la fiul Beiului. Şi mai mult decât atâta, sunt gata să pun rămăşag cu tine, fiecare dintre noi punându-şi la bătaie tot avutul său, că aşa cum zic eu se vor petrece lucrurile, şi nu altfel.

— Aşa ceva nu se va întâmpla în veci! ţipă bogătanul.

— Ba se va întâmpla cum te văd şi cum mă vezi! îi răspunse neclintit tatăl fetelor.

— Ba nu!

— Ba da!

Şi se încinse o zarvă nemaipomenită. Se întretăiau glasurile, tot mai aprinse:

— Eu țin cu tatăl flăcăilor!

— Eu, cu cel al fetelor!

— Tatăl fetelor o să aibă dreptate!

— Ba cel al flăcăilor!

Şi aşa se sfădiră bărbaţii din cafenea până târziu în noapte. Dimineaţa, cum se crăpă de ziuă, osteniţi de atâtea strigăte, se aflau cu toţii dinaintea casei cadiului⁶, ca să le întărească acesta rămăşagul.

După ce îi ascultă şi pe unul, şi pe altul, cadiul chibzui aşa:

— Vor pleca îndată să ia mărul de aur un flăcău din cei şase şi o fată din cele şase, la alegerea părinţilor lor. Fetei i se va da un nume de bărbat, Ali, iar băiatul se va purta cu ea cuviincios, precum un frate. Altminteri, de va greşi cu ceva, va fi închis în temniţă zile îndelungate. Va îmbrăca fata straie bărbătești şi va porni şi ea călare, întocmai ca un flăcău…

Aşa au purces la drum mezina, Ali, şi mezinul bogătaşului. Au mers ei o bună bucată de vreme, poposind când ca să culeagă lalele şi zambile, după dorinţa fetei, când ca să bea cafele şi tutun, după dorinţa flăcăului, până ce li s-a întins dinainte o apă mare şi înfricoşător de tulburată. Ca să răzbească mai departe trebuiau să treacă pe malul celălalt, pe o punte îngustă şi tare şubredă. Şi-au strunit armăsarii amândoi tinerii, îmboldindu-i să păşească pe punte, dar caii numai ce s-au opintit deodată şi n-au mai vrut, Doamne fereşte, să înainteze. Ce n-au încercat călăreţii noştri! l-au îmbărbătat cu vorba, i-au atins cu biciul, au încercat să-i mâne ţinându-i de căpăstru, dar în zadar. Nici unul din cai nu s-a urnit din loc.

— N-avem încotro, Ali, a spus atunci flăcăul. De mers mai departe, nu mai putem merge. Trebuie să ne întoarcem acasă, că până la seraiul Beiului avem de străbătut drum lung şi greu, iar numai cu piciorul nu vom putea ajunge niciodată…

— Poate că ai dreptate, răspunse mezina. Tu ia-o înainte, că te ajung şi eu din urmă.

Flăcăul îşi şi înturnă armăsarul şi se depărtă agale, răsucindu-şi tacticos o ţigară.

În acest răstimp, ce se gândeşte fata? „I se năluceşte ceva calului ăstuia al meu, de nu vrea el cu nici un chip să pună piciorul pe punte. la să-l leg eu la ochi şi să mai încerc o dată înainte de a mă întoarce!“

Îşi scoase iute brâul ce-i încingea mijlocelul şi îl legă la ochii armăsarului. Apoi îi dădu un bici uşor şi calul trecu puntea în galop. Ajunsă pe malul celălalt, îl dezlegă la ochi şi aşteptă.

Flăcăul, când şi-a isprăvit de fumat ţigara, se uită înapoi, să vadă ce-i cu Ali de nu mai vine. Când colo, de partea cealaltă a apei, făcându-i semn cu mâna, a chemare, cine era? Ali. Se întoarse înciudat flăcăul, dădu iarăşi să treacă puntea, dar calul lui necheză năprasnic şi, trăgându-se înapoi, ca speriat, se ridică în două picioare, mai-mai să-şi răstoarne călăreţul. Înfuriat, acesta îl lovi cu gârbaciul⁷, dar calul nu da semne de ascultare. Şi atât de necruţător îl biciui flăcăul, atâta îl biciui, încât bietul animal se prăvăli în genunchi şi-apoi se lungi pe malul apei, fără suflare. Mânios foarte, flăcăul se ridică de pe pământ, luă şaua, o săltă la spinare şi aşa, împovărat şi ruşinat, se întoarse la ai săi…

Iar fata, aşa-zisul Ali, merse şi merse călare, mereu înainte, fără nici un popas. Sub seară, numai ce îi miji dinaintea ochilor silueta câtorva căsuțe.

— Dii! Hai, voinicule! îşi îndemnă ea calul ostenit. Să ne grăbim să ajungem acolo mai înainte de a se întuneca de-a binelea. O să găsim noi vreun locşor unde să ne odihnim peste noapte!

Când intră în cătun, pe uliţă nu se vedea ţipenie de om, în afara unei bătrâne care, ghemuită în pragul unei colibe, şedea pierdută în gândurile ei.

— Seara bună, bunicuţo! îi grăi fata, oprind calul. Sunt un biet drumeţ istovit de drum, fără alt adăpost decât patul primitor al pământului. Pot să mân şi eu, nopticica asta, în căsuţa dumitale?

— Cu toată inima, flăcăule! se învoi pe dată bătrâna, căreia i se urâse foarte de singurătate, căci se afla de multă vreme fără nimenea pe lume.

Şi ceasuri în şir, gazdă şi oaspete, au tot tors firul fără de sfârşit al vorbei. Şi aşa fata i-a mărturisit bătrânei că a pornit în lume ca să ia mărul de aur de la fiul Beiului.

— Nu-i lucru uşor, a clătinat din cap bătrâna. E cale lungă şi grea până la saraiul Beiului. Eu însă vreau să te ajut pe tine. Ţine maiaua⁸ asta. După ce are să-ţi iasă înainte o mare nesfârşită, tu ia îndată jumătate din maia şi arunc-o în mare. S-or despica în două apele, lăsând între ele o potecă, pe unde să poţi trece. Aşa ai să ajungi la saraiul Beiului. Dar fii cu băgare de seamă, să nu cumva să rătăceşti cealaltă jumătate de maia, că fără de ea nu-ţi va fi cu putinţă întoarcerea. Şi tot ca să-ţi netezesc ţie drumul, am să-ţi dau, drept însoțitor nedespărţit de tine, pe Lăţosul, credinciosul meu câine. E năzdrăvan, Lăţosul, şi o să-ţi prindă şi el tare bine.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Ali încălecă şi porni mai departe, petrecut de binecuvântările bătrânei şi însoţit de Lăţosul.

Merse ea şi merse, bătu drumuri umblate şi neumblate, până ce i se aşternu dinainte o mare necuprinsă. Îndată a scos din sân maiaua, a împărţit-o în două şi a aruncat o jumătate în mare. Și pe loc apele s-au despicat şi fata a trecut, cu cal şi cu câine cu tot, pe o potecă bătătorită între ape. Dar, cum s-a aflat fata pe malul celălalt, apele s-au unit iarăşi, de parcă nicicând nu fuseseră despărțite.

Abia şi-a ridicat ea privirile, ca să se uite încotro s-o apuce, că s-a şi pomenit dinaintea unui sarai⁹ cu ziduri înalte şi semeţe, durate din piatră albă. În faţa lui, pe o fâşie îngustă de uscat, se preumbla agale un tânăr.

— Bine te-am găsit, străine, îi vorbi călăreţul.

— Bine-ai venit, drumeţule, îi răspunse tânărul, cu o tresărire, smuls din gândurile lui pe neaşteptate de glasul blând al lui Ali. Parc-ai fi răsărit din ape de nu te-am văzut şi nu te-am auzit apropiindu-te.

— Poate că-i chiar aşa, zâmbi drumeţul. Vrei oare să-mi spui, străine, dacă saraiul ăsta este cumva cel al Beiului?

— Al lui este, întări tânărul. Iar eu sunt fiul Beiului. Dar tu cine eşti?

— Sunt Ali. De departe, de foarte departe am auzit de faima saraiului vostru şi m-am încumetat să iau pieptiş drum lung şi anevoios numai ca să îl văd.

— Vino cu mine, oaspete drag! se însufleţi tânărul. N-are să-ţi pară rău de truda ta! Am să-ţi arăt eu însumi toate comorile vechi şi străvechi ale saraiului nostru!

Lăsându-şi apoi musafirul într-o cămară cu vederea spre marea cea albastră şi mişcătoare, fiul Beiului alergă la maică-sa într-un suflet:

— Mamă, m-am trezit la porţile saraiului, ca răsărit din apele mării, cu un flăcău mlădiu ca trestia, cu priviri galeşe, cu surâs dulce şi glas blajin de fată. L-am poftit să ne fie oaspete, căci, nu ştiu de ce, măicuţă, de cum l-am văzut, m-a cuprins o înfiorare ciudată. Un glas lăuntric îmi şopteşte că alături de mine se află nu un flăcău, ci o preafrumoasă fată îmbrăcată în straie bărbăteşti. Ajută-mă, mamă, să-mi dau seama dacă mă înşel sau nu.

— Nimic mai lesne, fiule. Seara, înainte de a se culca musafirul nostru, presară-i sub cearşaf câteva petale de trandafir. Trupul de fată e mai fierbinte noaptea decât cel de băiat. De e fată şi nu flăcău oaspetele nostru, petalele or păli până dimineaţa. Aşa şti-vom fără greş adevărul.

Lăţosul, care-l însoţise pe fiul Beiului, auzi totul şi, îndată ce rămase singur cu fata, îi povesti cum stau lucrurile. Căci, pasămite, el nu numai că înţelegea prea bine graiul omenesc, dar, când voia, putea chiar să şi vorbească, întocmai ca oamenii.

Seara, fiul Beiului şi oaspetele său cinară împreună, ca doi prieteni. După ce jucară şah, gazda spuse:

— Eşti, pesemne, ostenit de drum, oaspete drag! Te conduc eu însumi la iatacul tău, spre a mă încredința cu propriii mei ochi dacă slujitoarele noastre ţi l-au pregătit cum se cuvine.

Şi prefăcându-se a cerceta el însuşi, grijuliu, aşternuturile, fiul Beiului strecură sub cearşaf petalele unui trandafir învolt¹⁰, pe care şi-l pusese dinainte în buzunar.

— Să ai parte de o noapte tihnită, cu somn binefăcător, oaspete drag!

— La fel şi ţie îţi urez, gazdă preaiubită!

Rămasă singură, mezina s-a aşezat între perini în faţa ferestrelor cu vederea spre mare şi până dimineaţa nu s-a mişcat de acolo. În zori, s-a ridicat, a răvăşit niţeluş aşternutul, ca şi cum ar fi fost culcată în el peste noapte, s-a îmbrăcat şi a adăstat¹¹ ceasul când să poată cobori la masă.

Îndată ce s-a luminat de ziuă, fiul Beiului a şi bătut la uşa iatacului, nerăbdător. Văzându-şi oaspetele gata îmbrăcat, a poruncit roabelor să strângă aşternutul şi să înceapă a dereteca cu grijă încăperea. Aşa putu să vadă că petalele de trandafir nu păliseră.

Când îşi reîntâlni mama, era şi mai îngândurat, şi mai nedumerit fiul Beiului.

— Mamă, mamă dragă, cu fiecare clipă mă simt tot mai legat de musafirul nostru. O voce lăuntrică îmi şopteşte mereu şi mereu că este fată şi nu băiat. Trebuie neapărat să ştiu adevărul, măicuţă. Căci, de e fată, voi să mă însoțesc cu ea pe vecie!

— Nu te necăji, fiule! îl linişti mamă-sa. la-ţi oaspetele şi plimbă-l prin bazar, pe la neguţătorii de giuvaeruri. De e fată, cu greu ai s-o mai poţi dezlipi din faţa nestematelor. O să vrea să-şi ia cât mai multe podoabe. Dar, ca să fii şi mai sigur, pe drum găseşte un prilej şi loveşte-ţi musafirul o dată, zdravăn, cu cotul. De e fată, durerea o să-i umezească ochii, de e bărbat, o să îndure lovitura fără a clipi.

Şi iarăşi Lăţosul, care îl urmărea pe fiu! Beiului ca o umbră, cum auzi cele puse la cale, se dădu pe lângă mezină şi îi şopti totul.

În drum spre bazar, când vizitiul a fost silit să strunească pe neaşteptate fugarii, fiul Beiului, ca din întâmplare, şi-a lovit oaspetele peste obraz cu cotul. De tăria loviturii, unul din dinţii din faţă ai lui Ali căzu.

— Of, n-am vrut să fac asta, iartă-mă! se rugă fiul Beiului.

— Nu-i nimica! S-a întâmplat şi gata! răspunse atunci nepăsător mezina şi, scoțând din buzunar o perlă, o înfipse în locul sângerând al dintelui.

Ajunşi în faţa giuvaergeriilor, unde mormane de pietre preţioase îşi aruncau văpăile printre ochiuri de aur scânteietor, ca nişte mici sori răsăriţi de pretutindeni, îmbiind trecătorii, Ali se întoarse spre gazdă şi îi grăi:

— Ce căutăm noi aicea, printre atâtea găteli muiereşti, preaiubită gazdă?! Venind spre saraiul vostru, mi-am rătăcit pe undeva hangerul. Hai mai bine să dăm o raită pe la neguţătorii de hangere, cuțite şi iatagane, ca să-mi aleg ceva vrednic de mine!

Uluit mai era fiul Beiului! Şi această nouă încercare dovedise fără putere de tăgadă că Ali ar fi băiat. Şi totuşi inima îi spunea întruna că nu este aşa.

— Mamă, se plânse el, în pofida a tot ce ne-au arătat încercările tale, oaspetele nostru mi-e tot mai aproape de suflet, ca o fată dragă. Deci spune-mi, mamă, nu mai ştii nici un şiretlic care să ne încredinţeze dacă Ali e fată sau băiat?

— Un singur mijloc ar mai exista, fiule. Dacă şi el dă greş, nu mai am ce face. Ispiteşte-ţi oaspetele la o baie, în hamam¹², şi atuncea totul se va limpezi de la sine.

A doua zi de dimineaţă, din vorbă în vorbă, fiul Beiului zise:

— la spune-mi, Ali, n-ai vrea să vii cu mine la hamam? Tare-aş mai avea chef de o baie şi bine-ar fi dacă ai veni cu mine.

— Chiar asta aveam şi eu de gând să te rog, gazdă preaiubită, răspunse mezina, pe care Lăţosul o şi înştiinţase de gândurile mamei. Am străbătut atâta cale până aici, la voi, şi pulberea drumurilor nu m-a cruțat defel.

— Să ne grăbim aşadar spre hamam! Iute să ni se înşeueze caii! porunci către slujitori fiul Beiului şi porniră pe dată, călări, spre hamam, însoţiţi de Lăţosul care le alerga în urmă.

La hamam, băieşii şi băieşiţele le ieşiră înainte, poftindu-i într-o încăpere anume pregătită pentru familia Beiului, stăpân atotputernic al acelor meleaguri.

Pe când fiul Beiului îşi lepădă grabnic veşmintele, Ali se prefăcea a nu izbuti nici măcar să-şi scoată ilicul¹³.

— Croitorul meu ar fi bun de biciuit în piaţa publică! se arătă el înciudat. Aşa de strâmte mi-a făcut butonierele astea, că abia-abia am fost în stare să mă deschei la doi nasturi, în timp ce tu, iată-te gata de baie. N-are rost să mă aştepţi. Du-te în sala cea mare, că vin şi eu îndată.

În timp ce fiul Beiului se afla laolaltă cu alţi bărbaţi, în sala cea mare, mezina a scos iute din buzunarul caftanului mărul de aur, pe care fiul Beiului îl purta totdeauna la sine, punând în locul lui un răvaş. Apoi s-a strecurat pe nesimţite afară din hamam, s-a aburcat pe cal, l-a săltat în şa şi pe Lăţosul şi dusă a fost.

La malul mării, aruncă la repezeală restul din maiaua dată de bătrână şi apele mişcătoare s-au despicat, încremenind pentru o clipă, de i-au lăsat liberă trecerea, după care s-au unit din nou. Şi, după ceasuri şi ceasuri de gonit călare, fără contenire, fata ajunse la cătunul unde o întâlnise pe bătrâna ce o ajutase atâta. Rămase o noapte la ea, povestindu-i cu de-amănuntul toate prin câte trecuse, îi mulţămi din inimă pentru binele făcut, şi dimineaţa o porni singură spre casă.

Vestea întoarcerii ei a umblat ca o nălucă prin tot satul. S-au strâns oamenii cu toţii în faţa locului de judecată, aşteptând acolo sosirea cadiului, a fetei şi a celor doi împricinaţi — tatăl celor şase fete şi tatăl celor şase feciori.

Urcată în şa pe armăsarul în spume, mezina scoase din sân-mărul de aur şi îl arătă mulţimii. Părea că toate razele soarelui s-au potopit asupra lui, smulgându-i străluciri ce ardeau privirile, orbindu-le pentru o clipă. A izbucnit norodul în urale, cerând apoi cadiului să facă dreptate. Şi acesta o făcu, dând tatălui celor şase fete toate bunurile ce i se cuveneau în urma prinsorii cu tatăl celor şase feciori. Astfel, bunătatea şi tihna se cuibări în casa până nu de mult destul de urgisită a mezinei şi a surorilor ei.

În tot răstimpul acesta, ce se petrecuse oare cu fiul Beiului? Aşteptă el în sală ivirea lui Ali, aşteptă, până ce căzu la bănuială. Atunci purcese să-l caute pe Ali prin tot hamamul. Întrebă de el pe toate băieşiţele şi pe toţii băieşii, dar nimeni nu-i putu spune o vorbă despre Ali. Parcă intrase în pământ. Pălit de gândul că a fost păcălit, fiul Beiului dădu să se îmbrace la repezeală, să poată lua urma fugarului. Atunci băgă de seamă că mărul de aur nu se mai află în buzunarul caftanului său. Scotoci înfrigurat prin buzunar şi găsi răvaşul aşa-zisului Ali:

„Ali de mi s-a spus, n-a fost adevărat;
Vara am venit şi-n toamnă am plecat;
Fecioară în sarai am poposit şi tot fecioară
în satul meu m-am înturnat…“

Şi mâniat, şi ruşinat, şi încă lovit de dor după fata pe care-o îndrăgise, fiul Beiului alergă într-un suflet la mama sa, cu răvaşul în mână. Se sfătuiră amândoi îndelung cum să facă pentru a o găsi pe fată şi a o lua de soţie. Fu chemată în grabă Geadî, bătrâna vrăjitoare a toate făcătoare şi desfăcătoare. Aceasta, de-ndată ce află cum stau lucrurile, luă de la marginea havuzului¹⁴ din grădina saraiului două turturele fermecate şi, cu câte una în fiecare mână, încălecă pe chiup¹⁵ şi vâjjj! despicând văzduhul, ajunse cât ai clipi în satul fetei, chiar în faţa casei acesteia, tocmai când cele cinci surori mai mari se pregăteau să iasă pe uliţă.

— Vai, bunicuţo dragă, ce turturele frumoase ai! spuseră ele într-un glas. N-ai vrea cumva să ni le vinzi nouă, să ne înfrumuseţeze grădina? Că bani avem de-acuma berechet!

— Nu-s de vânzare, fetele mele, răspunse bătrâna vrăjitoare. Le dăruiesc de bunăvoie aceleia al cărei râs mă va bucura cel mai mult!

Se apucară să râdă, ca la poruncă, toate cele cinci fete. Dar ochiul ager al vrăjitoarei băgă îndată de seamă că nici una dintre ele nu are în loc de dinte o perlă. La hohotele lor dezlănţuite se trezi şi mezina, încă istovită foarte de drumul lung pe care abia îl străbătuse. Cobori iute la poartă, să vadă ce le veseleşte într-atâta pe surorile ei. Aici dădu cu ochii de Geadî cu cele două turturele.

— Ce turturele frumoase! spuse şi ea. Şi chipul frumos i se înnoură: seamănă leit cu turturelele din grădina Beiului. Mi-ar plăcea să le am lângă mine, mai ales când mă împresoară dragi aduceri-aminte. Le ai de vânzare, bunicuţo?

— Nu-s de vânzare, fata mea. Dacă râsul tău o să-mi meargă la inimă, ţi le dăruiesc ţie!

— Cum aşa?! râse neprefăcut mezina.

Dar vrăjitoarea, zărindu-i îndată perla din gură, îi grăi:

— la-le, ale tale să fie turturelele, fata mea. Dar de vrei să nu le pierzi, aibi grijă, frumoaso: să nu le saturi pe amândouă deodată, ci numai cu rândul. Altminteri, au să te părăsească!

Şi plecă vrăjitoarea.

Seara, mezina dădu de mâncare numai uneia dintre turturele. Noaptea, turturica sătulă vorbi către cealaltă:

— Haide să fugim acasă, la saraiul Beiului nostru, surioară.

— Cum să zbor atâta amar de cale dacă sunt nehrănită? Tu ai izbuti să ajungi, dar eu aş pieri sigur pe drum.

Aşa rămaseră mai departe, în casa mezinei, amândouă turturelele fermecate.

Patruzeci de zile încheiate, mezina ținu cu străşnicie cele spuse ei de Geadî: nu sătură, Doamne fereşte, pe amândouă turturelele deodată. În cea de-a patruzeci şi una seară, ce s-a petrecut cu ea, nu ştiu, ori că se luă cu alte lucruri şi uită de tot spusele bătrânei, ori că turturelele i-au părut suferinde, ori că îşi zise că s-au deprins cu ea într-atâta încât nu ar mai părăsi-o, de ce, de ne-ce, le dădu de mâncare la amândouă păsările deodată.

Pe la miezul nopţii, când toţi ai casei dormeau duşi, turturelele au intrat uşurel în iatacul mezinei şi, prinzând fiecare cu ciocul de câte un capăt al aşternutului acesteia, s-au înălţat în văzduh pornind drept spre saraiul Beiului. La poarta dinspre mare adăsta însuşi fiul Beiului care, de la plecarea fetei, aţinea ochii numai în zare, doar-doar o vedea cu o clipă mai devreme pe aceea care-i încălzise într-atâta inima. Şi turturelele fermecate alunecară lin spre pământ, lăsând dulcea povară în braţele deschise ale tânărului. Acesta o purtă cu grijă pe mezină până în iatacul ei de altădată; acolo, el o lăsă uşurel pe pat, să doarmă tihnit mai departe.

Spre dimineaţă, turturelele din grădină începură să-şi îngâne cântările.

— Oh, murmură încă somnoroasă mezina, cum gânguresc turturelele mele, aidoma celor din grădina Beiului pe al cărui fiu l-am amăgit împotriva vrerii mele…

Şi fiul Beiului, care-i veghease somnul, o îmbie în şoaptă:

— la deschide-ţi ochii şi vezi unde te afli, frumoasa mea?

Când îl zări pe fiul Beiului surâzător, alături, mezina nu ştiu ce să creadă. El îşi întinse dornic braţele către ea şi o întrebă cu duioşie:

— Vrei să-mi fii mireasă, unită cu mine pe vecie, la bine şi la rău?

Şi cum mezina îi răspunse printr-un surâs scăldat în fericire, nunta lor se făcu chiar în acea zi. Şi patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi ținu petrecerea la care se înveseli tot norodul din sarai. Ba sosiră valuri-valuri de oaspeţi din cele mai mari depărtări, dornici să-şi însenineze şi ei sufletele din prea-plina bucurie a celor doi tineri.

Aceştia au trăit în dragoste şi înţelegere vreme îndelungată. Şi mai trăiesc încă şi astăzi în inimile noastre, prin povestea lor, la fel de proaspătă şi de vie, ca atunci când s-a desfăşurat aievea…

---

1. șart — datină, rânduială, tradiție, uzanță. ↩︎
2. derviş — călugăr musulman. ↩︎
3. benghi — mic semn negru (natural sau artificial) pe obraz sau pe trup ↩︎
4. suliman — fard. ↩︎
5. bei — guvernator al unui oraș sau al unei provincii din fostul Imperiu Otoman. ↩︎
6. cadiu — judecător musulman. ↩︎
7. gârbaci — bici făcut din mai multe curele împletite (uneori cu vârfurile plumbuite) sau din vână de bou. ↩︎
8. maia — drojdie, ferment. ↩︎
9. serai — palat al sultanului sau al marilor demnitari turci. ↩︎
10. învolt — (despre flori) cu petale multe și dese; bătut, plin, umflat. ↩︎
11. adăstat — așteptat. ↩︎
12. hamam — baie turcească cu abur uscat. ↩︎
13. ilic — pieptar (țărănesc) fără mâneci, cu revere, încheiat în față, confecționat de obicei din postav roșu sau negru ori din dimie albă (și împodobit cu găitane). ↩︎
14. havuz — bazin de apă descoperit, construit în parcuri, în scuaruri etc., din piatră sau din beton, de obicei cu fântână arteziană în interior; fântână arteziană. ↩︎
15. chiup — vas mare de lut ars, în formă de amforă, folosit pentru păstrarea untdelemnului, a murăturilor etc ↩︎