A fost odată un bărbat şi o femeie care aveau o singură fată. Era foarte frumoasă şi părinţii ei o răsfăţau şi nu-i dădeau voie să pună mâna pe nimic. Au venit mulţi s-o ceară de noră, dar mama le spunea tuturora:

— Fiica noastră e tare răsfăţată şi nu ştie să facă de nici unele. Când i se face frig, ea începe să strige: „Apropiaţi-mă!“ şi noi atunci facem numaidecât focul în sobă şi o apropiem de el ca să se încălzească. Dar îndată ce se încălzeşte prea tare strigă: „Depărtaţi-mă!“ şi noi o luăm de lângă foc.

Cum auziră una ca asta, oamenii îşi luară picioarele la spinare.

Odată a mai venit un bătrân şi a întrebat:

— Am auzit că aveţi o fată frumoasă. Am venit s-o cer de noră.

Mama fetei îi spuse şi lui aceeaşi poveste:

— Bogdanka noastră este foarte răsfăţată. Nu se pricepe la nici un fel de treabă.

— Păi aşa cum aţi învăţat-o, aşa ne vom purta şi noi cu ea, răspunse bătrânul.

Au dat-o şi au şi făcut nunta.

Bătrânul avea trei fii şi două nurori, iar Bogdanka era cea de-a treia noră.

A doua zi după nuntă, toată lumea se apucă de lucru, numai singură Bogdanka stătea degeaba şi nu punea mâna pe nimic.

A venit şi ora prânzului. S-au adunat cu toţii şi s-au aşezat în jurul mesei. S-a aşezat şi Bogdanka. Celelalte nurori aduseră mâncarea şi puseră în faţa socrului o pită mare. El o luă, o rupse în bucăţi şi o împărți.

— Dar pentru nora mai tânără? întrebă soacra.

— Ea nu-i flămândă, răspunse bătrânul. Când un om nu munceşte, nu-i e foame.

După masă se apucară cu toţii din nou de lucru. Bogdanka şedea şi nu punea mâna pe nimic. Se adunară din nou la cină. Socrul a luat pita, a rupt-o în bucăţi şi a împărţit-o.

— Dar pentru Bogdanka? făcu din nou soacra.

— Ea nu-i flămândă, răspunse iar bătrânul. Când un om nu munceşte, nu are deloc poftă de mâncare.

Cinară, mai vorbiră despre ce aveau de făcut a doua zi şi se culcară.

S-a culcat şi Bogdanka, dar nu putu defel închide ochii, de foame. Aşteptă cu sufletul la gură să se lumineze de ziuă. Cum se crăpă de ziuă, se sculă pe tăcute, se spălă pe ochi, mătură curtea, mulse vacile, dădu drumul vitelor. Se treziră şi ceilalţi. Când dădură cu ochii de Bogdanka, se uitară unul la altul şi zâmbiră.

La prânz, cine puse masa cea dintâi şi se aşeză ultima? Bogdanka. Bătrânul rupse pita, îi dădu ei bucata cea mai mare şi spuse:

— Tu, Bogdanka, astăzi ai muncit mai mult decât toţi, de aceea îţi dau ţie bucata cea mai mare.

A trecut o săptămână, două. Bogdanka se trezea dis-de-dimineaţă şi toată ziua n-avea astâmpăr. Se făcuse sprintenă şi harnică. Nimeni nu muncea ca ea. În a treia duminică, părinţii ei au venit să vadă cum o mai duce fata lor răsfăţată. Ai casei îi văzură de departe şi ieşiră cu toţii să-i întâmpine. Bogdanka dădu fuga cea dintâi, deschise porţile şi strigă:

— Mamă!… Tată!… Coborâţi cât mai repede din căruţă şi apucaţi-vă de treabă. Aici nu-i ca la voi; cine nu munceşte nu mănâncă!