A fost odată un flăcău dibaciu tare pe care îl chema Irimia din botez. El altceva nu făcea decât umbla în vânătoare.
Într-o zi plimbându-se cu puşca pe umăr prin pădure, iacă îi iese înainte un lup şchiop. Cum îl văzu, cum întinse puşca să-l doboare. Dar lupul se rugă de el:
— Măi, Irimio, măi, nu mă omorî, măi, ci mai bine jupoaie nişte scoarţă şi-mi oblojeşte ăst picior, că mult bine ţi-oi prinde şi eu cândva.
Ce se gândi Irimia? „Carnea nu-i e bună la mâncat, pielea nu-mi trebuie”…
— Iacă te-am iertat, lupule.
— Bine ai făcut, Irimio; acu de ţi-o fi vreodată greu, de n-ăi şti încotro, să te gândeşti la mine, că eu oiu fi lângă tine.
Plecă Irimia inainte, când mai încolo, iacă un corb p-o creangă. Irimia luă puşca la ochiu.
— Nu mă-mpuşca, Irimio, băiete, zise atunci corbul, ci mai bine mă leagă la astă aripă de mă doare, că mult bine ţi-oiu face şi eu.
Se gândi Irimia: „Şi de l-oiu împuşca, la ce mi-o fi bun?”
Şi legă corbul la aripă şi plecă.
Corbul când îl văzu că pleacă, îi zise:
— Irimio, când ţi-o fi mai greu, să te gândeşti la mine, că eu oiu alerga să-ţi ajut.
Mulţumi flăcăul şi plecă şi d-aci şi merse o bucată bună, până ieşi p-un prund de gârlă. Acolo dădu de o mreană cu solzii aurii azvârlită de talaz pe mal; se zbătea să moară.
Cum îl văzu mreana, începu a se tângui şi a se ruga:
— Irimio, Făt-frumos, aruncă-mă în apă, că mor acilea; fă-mi ăst bine, zău, că de-i fi vr-odată în vre-un necaz mare, numai să te gândeşti la mine şi cât ai clipi din ochi, oi fi lângă tine şi te-oi ajuta, că eu am putere mare, căci sunt împărăteasa peştilor.
— Cu dragă inimă, răspunse Irimia, că şi eu o să am trebuinţă de ajutor în calea d-apucaі.
Şi luă mreana frumuşel în mână şi-i dădu drumul lin în apă.
Apoi îşi văzu de drum, căci el se ducea vezi dumneata, spre cuprinsul Ileanii Consânzenii, că-l ardea un foc la inimă după fata ei pe care o văzuse într-o noapte în vis.
Dar până la cuprinsul Ileanii Consânzenii avea să dea de cuprinsul unei mătuşi la care trebuia să slujească tot flăcăul câte trei nopţi, păzindu-i o iapă rea, şi de n-o păzea bine şi fugea iapa, apoi îl răpunea scorpia; dar şi dacă o putea păzi trei nopţi d-arândul, apoi îi dădea în loc de simbrie, un mânz d-al ei, că făta în toată noaptea câte unu, şi mânzii îi erau năzdrăvani, ş-apoi cu mânzul ăla îi făcea lesne pe treabă fetei Ileanii Consânzenii, Irimia al nostru.
Merse el ce merse şi numai iacă dădu d-o curte ocolită cu ţepi; şi în toată ţeapa câte-o căpăţână de om.
Pase-mi-te aia era curtea mătuşei cu iapa şi căpăţânile din ţepi erau ale bieţilor flăcăi de se prinseseră să i-o păzească şi nu putuseră.
Bătu el în poartă şi iacă auzi un glas gros colo:
— Cine e?
— Om bun, mătuşe, am venit să mă bag slugă să-ţi păzesc iapa.
— Aşa? Ei, bine-ai venit, flăcăiaş, intră înăuntru, zise mătuşa, că ea era, mai muindu-şi glasul şi deschizând poarta.
Intră el înăuntru şi se cam infioră văzând o grămadă de căpăţâni aruncate p-acolo, afară de-ale din ţepi.
— Uite-măiculiţă, treaba d-tale asta o să fie, să-mi păzeşti iapa trei nopţi d-arândul şi să mi-o aduci acasă dimpreună cu mânzul de-l fată la miezul nopţii; de ţi-ei împlini slujba, apoi plata ţi-a fi un mânz din ăi trei, care ţi l-ei alege; de nu… iacă ce te-aşteaptă… Şi-i arată cloanţa căpăţânile de morţi… Te prinzi?
— Păi de ce-am venit eu pân-aici, aşa de cântecu cucului? Am s-o păzesc ş-am să-ţi umflu mânzul.
— Hai să te văz.
Şi-i dădu iapa în seamă.
Se puse el călare pe dânsa şi plecă.
Iapa blândă, mergea frumos colo în buiestru băşicat de parcă-l legăna; de tare în gură nu era aşa de peste măsură…
— Ei, asta ţi-e iapa a straşnică, mătuşe? Aoleo-leo-leo!… gândi Irimia.
O păzi el până mai era niţel să sosească miezul nopţii şi nu-ş ce făcu iapa ce drese, cum îl fermecă, că numai se pomeni cu căpăstrul în mână şi ea nicăiri.
— I-oi-te mă! se gândi Irimia al nostru, o păţiu cât de bună, mă răpune cotoroanţa.
Şi începu să fluere de obidă… Dar nu fluieră mult şi-şi aduse aminte de fata Ileanii şi când îşi aduse aminte de ea, şi când se mai gândi că o să-i rămâie oscioarele p-acolo, şi n-o s-o mai vază, îl apucă un plâns, măre, de plângea şi pădurea de plânsul lui.
Dar odată îi mai veni un pic de nădejde la loc. Se gândi la lup…
— Mai ştii, poate mi-o fi de vr-un ajutor.
Cum se gândi, cum se pomeni cu lupul lângă el întrebându-l supus:
— Ce-ai păţit, stăpâne?
— Uite aşa ş-aşa, mă, vere, şi de n-oiu găsi-o, mă ucide mătuşa, mă, ş-o fi mai mare păcat de tinereţele mele.
— Lasă că ţi-o aduc eu acu; ţi-o dau în palmă, nu altceva; că ea e taman peste nouă păduri, vârâtă într-o scorbură, a fătat acolo. Eu mă duc s-o zgornesc încoace; dumneata, stăpâne, de-i auzi că urlu еu, să ştii că e aprope, şi să scuturi frâul, că vine ea singură.
Zise lupu şi plecă.
Dacă plecă, plecă fuga, şi tot alergând ajunse la copaciul în scorbura căruia fătase iapa şi făcu ce făcu de o scoase afară; dacă o scoase afară, se luă după ea, şi cum o cârmi, cumo zăpăci, o duse taman spre Irimia, iar când fu aproape de el, numai urlă odată; Irimia scutură frâul şi iapa se duse drept la el de puse flăcăul mâna pe dânsa.
Apoi încălecă, şi cu mânzul după ea, o duse acasă la mătuşe în bătătură.
— Harnic fuseşi, flăcăiaşul mamei, zise mătuşa cum îl văzu. Na de mănâncă colea din azimioara asta caldă, na şi vin să bei, şi apoi mai dă-te odihnei până de seară.
După aia băgă iapa în grajd şi ia-o la bătaie, şi dă-i, şi arde-o:
— Cum te ascunseşi, mânca-te-ar fiarele sălbatice, de te găsi, păcătoaso!
— Iartă-mă, zise iapa, că eu de ascuns m-am ascuns bine, taman in fundul pădurilor, da m-a luat un lup la goană şi m-a gonit şi m-a gonit până m-a adus în dreptul lui; dacă m-a adus în dreptul lui, el a scuturat frâul ş-a pus mâna pe mine… Lasă că diseară m-oiu ascunde de nu m-o mai găsi, să fie ş-al dracului.
Cum se făcu seară, Irimia încălecă iapa şi plecă cu ea spre pădure.
Peste noapte nu-ş cum face iar iapa de-l lasă iar cu buza umflată.
De astă dată s-a fost dus in slava cerului, de s-a fost amestecat cu norii.
Bietul flăcău de unde să ştie el; şi d-ar fi ştiut, ce-ar fi putut face? A început şi el a plânge şi a se văita până îl duseră gândurile la corb.
— Numai corbul, poate, ar putea să mă ajute, da cine ştie pe unde o fi !…
Cam p-acilea stăpâne şi eu, gata să mă arunc şi-n foc pentru dumneata, numai să-ţi pot fi într-ajutor… Ce-i porunca?
— Uite aşa ş-aşa, corbule, mi s-a întâmplat.
— Apoi dacă e numai atâta i-am dat de leac; ea e ascunsă în slava cerului, s-a făcut una cu norii, da ţi-o dau еu în mână; dumneata să te uiţi în sus şi când ţi s-o părea că se coboară o namilă neagră, să suni frâul.
— Aşa am să fac, răspunse Irimia.
Iar corbul o luă repede spre slava cerului, ajunse sus şi cum făcu, cum o dibui, cum o sili, că numai se pomeni Irimia că se întunecă cerul de nori, de se face taman ca noaptea, apoi odată se lumină şi nu mai văzu din norii ăia mulţi, cari umpluseră cerul, decât ceva negru care cobora repede ca vântul spre el. Cum văzu aşa, cum sună frâul şi puse mana pe iapă, care veni singură drept la el, cu doi mânji după ea.
— Taci că scăpaiu şi d-astă dată, gândi Irimia încălecand. Şi porni spre casele mătuşei.
Când ajunse, mătuşa îl lăudă că e viteaz, că e vrednic, îi dădu de mâncare, de beutură, şi tot ca în noaptea trecută, îi făcu un pat mai moale, şi după aia se duse la grajd şi bate iapa şi dăi şi mai dă-i, s-o omoare şi mai multe nu că cum s-a ascuns ea d-a găsit-o?
— Lasă-mă, iartă-mă, stăpână, că mai e o seară, de astă dată nu mă mai găseşte nici moartă.
Irimia dincolo mâncă, bău, îi trase un puiu de somn şi pe subseară se sculă de plecă cu iapa iar.
Dar ş-acu ca şi în alelalte dăţi, se pomeni fără ea.
Pasă-mi-te ce făcuse iapa? dacă ea în fundul pădurilor s-ascunsese şi a găsit-o, dacă ea în văzduhul norilor s-a urcat şi a dat de ea… ce s-a gândit? Să se ducă taman în fundul mării pe zmârcurile ei şi să s-ascunză în potmol.
Irimia de colo, când se văzu fără iapă, nu se mai boci ca alelalte dăţi, şi numai se gândi la mreană şi mreana fu lângă el.
— Iapa o cauţi, stăpâne?
— Iapa, mreană dragă, pe ea o caut, bat-o pârdalnicu, că mult e hoaţă.
— Iapa ta e cu trei mânji tocmai în fundul mării, dar n-ai nici o grije, că ţi-o scot eu. Tu numai să te uiţi la apă şi cât ăi vedea că iese colcoticiu mare d-asupra, să suni frâul.
Apoi mreana se dete afund şi chemă toţi peştii ăi mari şi le porunci să scormonească potmolul din fundul mării, până or da de iapă şi s-o gonească în spre faţa apei.
De trei ori se întoarseră peştii fără izbândă şi de trei ori îi trimise îndărăt mreana ameninţându-i să nu vie fără ea, şi taman a treia oară o găsiră şi muşcând-o, izbind-o care cu ce putea, o aduseră la liman unde o aştepta Irimia.
Când îl văzu mătuşa că se întoarse şi d-a treia oară cu iapa şi cu trei mânji după ea, se prăpădi cu firea de tot în potriva iepei, şi nici nu vorbi o vorbă cu flăcăul până n-o cotonogi de bătăi. După aia se duse la mânji şi unge-i pe amândoi dintâi, cu unt proaspăt şi dă-i şi drege-i, iar pe al d-al treilea, care avea douăsprezece aripi, — cu patru mai mult ca al d-al doilea, şi cu opt mai mult ca ăl dintâi, — îl făcu de-ai fi gândit că l-a lins pisicile şi-i jumuli coada şi-i puse scaieţi în coamă, că doar de o face pe Irimia să nu-l ia pe el, că era năzdrăvan şi avea putere mare; dar mânzul apucase de când veneau pe drum de-i zisese lui Irimia:
— Pe mine să pui mâna când te-o pune mătuşa s-alegi, că n-ai să te căieşti, să nu te uiţi la ăilalţi că sunt netezi şi unşi.
După ce sfârşi baba de bătut iapa şi de uns mânjii, chemă pe Irimia şi-i zise să-şi ia simbria după învoială: să-şi aleagă un mânz.
— Uite, flăcăiaş maică, ia unul din ăşti doi, că ăla ia te uită ce prăpădit e; nici nu trăieşte ăla.
— Ba, mătuşe, uite cum mi-o fi norocul, dar eu p-asta-l iau, aşa prăpădit cum e.
Că încoa că încolo…
— Ne-a fost învoiala să iau care mânz mi-o plăcea?… Ne-a fost. Apoi dar eu p-asta îl aleg, zise Irimia.
— Ia-l şi du-te sănătos, răspunse într-un sfârşit mătuşa văzând că n-are încotro.
Iar calul a îngenuchiat d-un picior şi l-a încălicat Irimia, şi s-a urcat cu el în slavă, şi apoi s-a lăsat iar jos pe pământ şi l-a întrebat:
— Acum spune stăpâne ce ţi-e vrerea?
— Vreau să mă însor să iau de nevastă pe fata Ileana Consânzeana; se poate?
— Se poate de putut, dar greu, răspunse calul.
— Greu, ai?
— Greu, stăpâne, fiindcă tată-său a lăsat cu grai de moarte, că fata lui să nu ia pe altul de bărbat decât pe al flăcău care va putea să aducă ale cinci mii de iepe din bălţile mării şi să le mulgă, ca să se îmbăieze amândoi cu laptele lor în seara nunţii, şi e cam greu să pui mâna pe ele. Dar noi om încerca, că doar nu sunt eu degeaba năzdrăvan şi dumneata cruce de voinic!
Plecară ei înainte. Mergând au dat peste un loc, unde a fost potmol şi a făcut Irimia după îndemnul calului său un cocoloş din pământ şi l-a băgat in dăsagi.
D-acolo s-a dus mai înainte şi în alt loc a găsit nişte păr de colilie1 făcut ca peria; a luat şi dın el şi l-a băgat tot în dăsagă.
În alt loc a dat iar de nişte piatră moale, a luat şi din ea şi a vârât-o iar în dăsagă.
Apoi a pornit spre casele Ileanii.
Cum a ajuns acolo, calul cu meşteşugul lui, făcu de se porni o furtună şi o ploaie, şi nişte fulgere şi tunete şi trăznete, d-a fost să răstoarne pământul cu dosul în sus. Iar după aia s-a fost făcut iar vreme frumoasă ca şi mai înainte.
Acum fata Ileana a fost fiind ţinută închisă, de ce nu ştiu, dar aşa a fost fiind ea. Când s-a făcut vreme frumoasă la loc, s-a rugat de mă-sa s-o lase şi pe ea barem în pridvor să mai vază soarele cum luceşte de frumos după ploaie, că tot erau să le prăpădească furtuna d-adineauri.
Mă-sii i s-a făcut milă de ea cum se ruga, şi a lăsat-o.
Dar când ieşi fata in pridvor, odată mi se repezi Irimia ca o săgeată, călare pe năzdrăvanul lui şi mi ţi-o prinse de mijloc, cu braţele lui vânoase, şi sărutând-o odată să-şi mai aline focul care-l ardea la inimă, se tot duse cu dânsa.
Fata, biata, de frică a leşinat, că din repezeală nici nu-l văzuse la faţă; ea gândea c-o fi vr-un zmeu or cine ştie ce; dar când se desmetici şi-l văzu cât era de mândru cu ochii lui negri ca murele şi cu sprâncenile îmbinate, cu mustaţa neagră şi frumoasă, şi cu trupul subţirel de parcă ar fi fost tras prin inel, se pomeni c-o prinse şi pe ea de la inimă dragostea după dânsul, şi când o sărută el de dragă ce-i era, îşi lipi şi ea buzele d-ale lui aşa cam pe nebăgate de seamă şi mi ţi-l sărută odată din greu.
Când se trezi din vârtejul dragostei, spuse lui Irimia:
— Irimio, Făt-frumos, îmi eşti drag de nu mai pocă după tine, dar tata m-a jurat să nu mă mărit de cât cu al de-o aduce s-o mulge ale cinci mii de iepe din bălţile mărei; deci acu du-mă pe mine la mama şi te repede de adu iepile, că cum ţi-a fost uşor să mă furi pe mine, nu ţi-o fi greu să le aduci şi pe ele-ncoace.
— Aşa să fac, zise Irimia.
Şi mi s-aruncă pe cal şi-şi coprinse iubita în braţe şi se repezi de o lăsă binişor tot în pridvor, apoi plecă.
Merse ce merse, dar calul de colo:
— Stăpâne, cumpără nouă piei de bivol şi nouă coşuri de reşină; să fierbi reşina şi să torni p-o piele s-o lipeşti de alta, ş-apoi peste ale două lipite, să mai lipeşti una până le-i lipi pe toate nouă, c-am să am luptă mare cu armăsarul iepelor, care simte omul la nouă poştii şi vine de-l omoară.
— Să cumpăr, zise Irimia, dac-aşa.
Şi cumpără şi le lipi unele peste altele şi le croi pe trupul calului ş-apoi plecă în spre locul unde erau bălţile mării.
Când a fost aproape, a făcut o groapă în pământ şi s-au ascuns în ea amândoi după ce a nechezat calul odată.
Armăsarul a auzit nechezând şi a venit d-a dat roată împrejur, a bătut din picioare, a mirosit, dar n-a dat de urma groapei şi s-a întors înapoi.
Când s-ajungă la iepe, calul iar a nechezat până de trei ori, iar a treia oară îi spuse lui Irimia:
— Acu când o veni să te-aţii, că mă reped fiindcă de goană-şi mai pierde din putere şi e numai bun de luptă.
Şi drept, când veni, era armăsarul plin de clăbuci şi gâfâia de osteneală. Cum îl văzu calul, se şi repezi şi se luară şi se mâncară şi se izbiră, dar degeaba se căsnea armăsarul, că el când a fost muşcând din cal a fost muşcând din pieile de bivol, iar calul când muşca, apoi muşca din carne, nu glumă! S-au luptat de la prânz până a fost soarele in deseară de mai rămăsese d-asupra calului numai o piele, şi nu ştiu cum s-aduse odată şi când îi pocni una cu picioarele în burtă, căzu armăsarul jos.
Calul nu pierdu vreme şi strigă pe Irimia:
— Ieşi stăpâne şi ad-ale frânghii din dăsagă să îl legăm, că l-am biruit.
După ce-l legară bine, îl luă calul în spinare la un loc cu stăpânul său şi plecară în spre iepe.
Când au plecat, a nechezat armăsarul de trei ori ca s-auză iepele şi să fugă, dar ele în loc să fugă au venit înspre el să-l scape toate cinci mii de iepe şi cu mânjii după ele, vr-o două trei mii câţi or fi fost şi ei.
Când au fost aproape să se întâlnească la un loc cu iepele, zise calul:
— Scoate stăpâne, glodul de pământ şi-l aruncă, ş-apoi cârmeşte înapoi spre ţinutul Ileanii, c-a fost mult până ne-a luat urma că vin ele după noi acum.
Aci în loc unde a fost aruncat glodul s-a făcut o tină mare de-au rămas mânjii înţepeniţi; iepile până să-i scoată, Irimia cu calul avură vreme să se depărteze o bucată bună.
Dar nu trecu mult şi iepele aide-aide să-i sosească.
— Aruncă peria, stăpâne, a zis calul.
Şi în locul periei s-a fost făcut o pădure mare şi deasă, de abia-abia au isbutit iepele tocmai într-un târziu încolo să iasă din ea.
Şi veneau, vere, după ce ieşiră, de fură gata să-l ajungă pe Irimia al nostru.
Dar şi calul lui de colo:
— Zvârle piatra, stăpâne, că ne prind şi ne răpun.
Zvârli Irimia şi piatra moale şi se făcu, unde căzu, un zid pe piatră, dar şi iepele mi se puseră toate cu copitele şi repede îl doborâră la pământ şi porniră înainte turbate de necaz, şi au pornit-o vezi dumneata, de data asta cu spor, că mai aveau un lat de palmă până să-l ajungă pe flăcău, la poarta caselor Ileanii Consânzenii.
A avut noroc Irimia cu Ileana că era în pridvor şi le-a oprit zicând:
— Ho, ho! că cine-a fost ursit să vă mulgă v-o mulge.
Şi s-au îmblânzit iepele când au auzit pe Ileana vorbind, şi le-a muls Irimia, după aia au făcut nuntă cu alaiu mare, şi seara până a nu se culca, după datină, se îmbăiară mirii şi în lapte de iapă, de făcură pe voia bătrânului, tatăl miresei.
Iar eu…
Încălecaiu p-o iapă bălţată,
Să-mi fie povestea ascultată.
Povestit de moş Panait Andrei Mocanu, cioban de fel din Gura Şuţilor.
- colilie = plante erbacee cu tulpini subțiri, înalte, cu frunze înguste, cu inflorescența un panicul cu prelungiri flexibile, prevăzute în vârful semințelor cu perișori albi și pufoși ↩︎