A fost odată un împărat şi împăratul ăsta avea un vătaf de curte. Într-o zi, îl chemă împăratul şi-i zise să se ducă a doua zi cu ale 2000 de oi împărăteşti la târg, să le vânză şi să-i aducă banii şi oile îndărăt.

Când auzi bietu vătaf aşa, se mâhni de tot, ca cum era el să şi vânză oile şi să le şi aducă îndărăt?

Trist şi pus pe gînduri ajunse bietu vătaf acasă. Aci, fata lui, c-avea o fată de vro şaisprezece ani, îl întrebă că ce are de e aşa mâhnit?

— Cum să nu fiu, fata mea; că uite-aşa ş-aşa mi-a poruncit împăratul.

— Numa d-atât ţi-e frică? Înveseleşte-te, tată, asta e nimica toată. Fă cum ţi-oi spune eu…

— Cum, taică?

— Du-te cu ele la târg, tunde-le, vinde lâna, ia parale şi te-ntorci şi cu oile şi cu bani, ş-aşa faci după porunca împăratului.

Cum auzi vătaful aşa, mai prinse inimă, ş-a doua zi, dis-de-dimineaţă, ia oile de dindărăt, şi, fluierându-le, le duse taman la târg, făcu cum îi zisese fata, luă banii si se întoarse frumuşel acasă şi cu oile şi cu bani.

Dacă văzu împăratul aşa, cunoscu că era cineva la mijloc şi întrebă pe vătaf, cum că cine l-a învăţat să facă aşa?

— Am o fată, măria-ta, ea m-a-nvăţat, să trăieşti!…

— Du-te acasă, zise împăratul, dacă auzi aşa, şi spune fetii tale să vie îndată aici, dar să vie nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe alături de drum, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici cu vânat, nici fără vânat, nici cu cămaşe, nici fără cămaşe.

Vătaful se duse iar trist acasă, că cum se gândea el, că cum o să vie fata lui aşa cum a poruncit împăratul?

Fata cum auzi zise lui tată-său:

— Taică, adu plasa, măgarul de la oi, şi doi iepuri vii, ş-apoi las’ pe mine, nu te dau eu de ruşine.

Dacă-i aduse tată-său ce a cerut, se înfăşură în plasă, se puse călare muiereşte pe măgar, îşi luă iepurii lângă ea, iar pe sub plasă o cămaşe croită gata. Ş-aşa a plecat la împărat prin mijlocul drumului.

Văzând-o împăratul, de la fereastră, s-a mirat; iar câinii din curtea palatului au început să latre şi să se dea la ea. Fata dac-a văzut aşa, a dat drumul la iepuri şi câinii s-au luat după ei, iar ea ducându-se drept în palat, zise:

— Bună ziua, măria-ta…

— Mulţumim dumitale, fată mare… Ei?… Eu ţi-am zis sa nu vii nici călare, nici pe jos.

— Am venit pe măgar ş-am stat muiereşte.

Împăratul: Am zis să nu vii nici pe drum, nici pe-alături cu drumul.

Fata: Am venit drept pe unde merge oiştea.

Împăratul: Nici îmbrăcată, nici dezbrăcată.

Fata: Cu plasă-nfăşurată.

Împăratul: Nici cu cămaşe, nici fără cămaşe.

Fata: O cos acu-n poală.

Împăratul: Nici cu vânat, nici fără vânat.

Fata: S-au luat câinii după vânat.

— Eu te-aş lua de nevastă, zise împăratul într-un sfârşit, mirat de destoinicia fetei.

— Bine, măria-ta, dar unde n-ăi face dreptate cum trebuie, s-o fac eu; te-nvoieşti?

— Mă-nvoiesc, răspunse împăratul. Şi adună toată boierimea curţii şi făcu nuntă împărătească.

Peste vro lună după cununia împăratului cu fata vătafului, se făcu un târg mare. Împăratul plecă şi el la târg, lăsând pe nevastă-sa acasă.

Stând ea, a doua zi după plecarea împăratului, la fereastră, iacă văzu trecând pe dinaintea ferestrei un ţăran care mâna o vacă cu viţelul lângă ea.

Mai pe subt seară vede pe ţăran întorcându-se, dar numai cu vaca, fără viţel şi plângând. Împărăteasa trimise să-l cheme.

— De ce plângi? îl întrebă dânsa, când veni ţăranul în faţa sa.

— Cum să nu plâng, măria-ta, c-aveam un viţel şi mi l-au luat nişte turci în bâlci, a zis că caii lor l-a fătat, şi mi l-au luat.

— Dar împăratul nu era acolo să-ţi facă dreptate? întrebă împărăteasa.

— Ba, a fost, măria-ta, dar le-a dat tot lor dreptatea.

Împărăteasa când auzi aşa, îl învăţă să vie a doua zi de dimineaţă şi să ceară împăratului să-i facă o judecată, că el era să vie în seara aia de la târg; eu, zise împărăteasa, voi fi alăturea cu el; şi-l învăţă cum şi ce să facă.

A doua zi, până-n ziuă, ţăranul veni în curtea palatului şi ceru să vorbească cu împăratul.

Împăratul îl chemă în cămara lui.

— Bună ziua, măria-ta, zise el când intră.

— Mulţumim dumitale… Ce veste?

— Păi… să vezi, măria-ta, cum merge pricina… Am un pic de livede, bat-o pârdalnicu, de merge până-n gârlă, şi eu, măria-ta, îmi pasc oile pe ea. Într-o zi iaca iese un crap din gârlă şi-mi mănâncă toţi mieii.

— Ce tot vorbeşti, mă, or nu-ţi sunt boii acasă? cum să mănânce crapu mieii?

— Păi… să ierţi, măria-ta, cum a fătat caii turcilor viţelul meu?

Atunci împăratul auzind aşa vorbe l-a întrebat că cine l-a învăţat să zică aşa.

Că-ncoa, că-ncolo…

Împăratul îl ameninţă că de n-o spune, unde-i stau picioarele îi va sta şi capul.

Dac-a văzut ş-a văzut, bietul ţăran a spus drept.

Când află se făcu foc împăratul şi chemând pe împărăteasa înaintea lui i-a zis:

— Să piei din casa asta!… Cum ai îndrăznit să-mi strici judecata?…

— Să plec, zise împărăteasa, dar să facem mai întâi o masă mare, şi pe urmă.

Împăratul se învoi, porunci de puse o masă mare, şi pe la sfârşitul mâncării, se sculă împărăteasa, luă un pahar plin cu vin în mână şi bând zise către împărat:

— Să-mi dai voie, măria-ta, să-mi iau din palat, când oi pleca, ce mi-e mai iubit şi mai scump.

Împăratul se învoi.

— Fie, zise el, ia-ţi.

Cum auzi dânsa aşa, pe furiş vărsă în paharul împăratului nişte prafuri, şi dânsul, cum bău, căzu cu capul pe masă şi începu a sforăi.

Atunci fata vătafului îl luă binişor, îl puse intr-o butcă şi plecă cu el acasă la ea.

Peste câtăva vreme se deşteptă împăratul, şi întrebă nedumerit că unde se află.

— La mine, măria-ta.

— Cum ai îndrăznit?…

— Mi-ai dat voie, măria-ta, să iau din palat ce mi-e mai iubit şi mai scump… Dumneata-mi eşti mai iubit şi mai scump ca orice pe lume, şi pe dumneata te-am luat.

Împăratului i se însenină faţa de bucurie auzind aşa vorbe, şi sărutând-o îi zise:

— Eşti vrednică de iubirea mea; ai să ne întoarcem la palat, şi de aci înainte tu să faci dreptate.

Şi, drept, d-aci înainte a trăit împăratul bine cu dânsa, iar judecăţile de se făceau în împărăţia lui erau ale mai drepte, de i se dusese vestea peste mări şi ţări, şi toţi ziceau că împărăţia lui e chiar împărăţia dreptăţii.

Povestit de Ion Olteanu din Ardeal.