A fost odată ca niciodată, când mânca ţiganul mămăliga cu unt de-şi lingea degetele pân-apuca cleştele; au fost doi fraţi. Acum, boieri dumneavoastră, să nu gândiţi, că numai în vremurile alea depărtate de cari vorbii au fost doi fraţi, ca fraţi, slavă Domnului, sunt şi azi, dar ce au făcut ei şi ce li s-a întâmplat lor apoi nimeni n-a făcut şi nimului nu i s-a mai întâmplat d-atunci încoace.

Tatăl mumii ăstor fraţi, or mai pe scurt moşul lor, era un împărat vestit şi nu avea alt copil, decât pe muma lor, şi de frică, să n-o piarză, bolnăvindu-se, că de! om eşti, supus la fel de fel de răutăţi, o ţinuse închisă până la vârsta când începe a se rătunji sânul la fete, or cum am zice până a începe a le mirosi a măritiş. Şi nu ieşise fata din casă deloc, nici nu văzuse alte chipuri decât pe tată-său, pe mă-sa ş-o babă bătrână care o îngrijea, de i se urâse şi ei cu aşa viaţă, că ea biata nu ştia nici iarba verde a câmpului nici de cântatul privighetoarei în pădure, nici de nimic.

Într-o zi, sta la fereastră; când se uită în jos, iacă vede un flăcău ducându-se cu doniţele la apă; cum îl văzu, cum rămase grea. Azi grea, mâine mai grea, începu să se îngroaşe tare, până o băgă împăratul într-o zi de seamă.

— Dar asta! strigă el când o văzu.

O întrebă pe ea, întrebă pe babă; dar care ce să ştie? baba n-o lăsase singură să zici că de!… cine ştie…

Întrebă în sus, întrebă în jos, nimic.

Împăratul necrezând pe fată că nu ştia nimic, măcar că se jura, săraca, pe ce-i era mai scump, nici una nici două, chemă pe vizitiu, îi porunci să înhame caii la căruţa de băligar şi să puie pe fată s-o ducă s-o omoare.

Făcu vizitiul cum i-a poruncit împăratul şi ducând fata într-o pădure, era s-o omoare, dar i se făcu milă de ea, că se ruga de plângea pământul de plânsul ei, ş-o lăsă acolo în pădure în paza Domnului.

Era pe toamnă, când o lăsă vizitiul pe fata împăratului în pădure, pomii erau mai goi, iar pe jos frunze cu grămada, de zburau val-vârtej când le scormonea vreun ceapcân de pui de crivăţ, şi frigul începuse a-şi arăta colţii.

Nu trecu mult-mult şi iacă că o apucară pe fată durerile naşterii; cum simţi ea aşa, se aşeză jos, îşi adună frunze împrejur, să se-ngroape în ele până la brâu, şi aşa născu.

Spre seară, iacă Dumnezeu şi Sfântul Petre, schimbaţi în unchieşi, ca să nu-i cunoască oamenii, veniseră să dea o raită prin a lume, când, întâmplându-se să treacă prin pădure, dădură de fată lăptându-şi copilul.

— Ce faci aici, fata mea? o întrebă făcătorul lumii.

— Ce să fac moşicule? îmi lăptez copilul de mi l-a dat Dumnezeu.

Şi spuse unchiaşilor plângând cum şi ce păţise.

— Dacă e aşa, fata mea, ai să ţi-l botez eu, vrei?

— Bucuros, moşule, cum să nu vreau, auzi vorbă?

Şi luă Dumnezeu copilul, îl duse la pârâiaşul ce curgea mai încolo şi-l boteză, dându-i nume Busuioc şi dăruindu-l cu un arc ş-o tolbă de săgeţi, l-a ursit ca pe unde-o umbla, pe partea lui a dreaptă, să crească tot busuioc. După aia plecă Dumnezeu cu Sfântul Petre.

Băiatul mai avea un dar, da dar, nu glumă, că cum îl blagoslovise Dumnezeu, creştea într-o săptămână cât creştea altul într-o lună.

Trecu ce trecu şi se pomeni fata că iar e însărcinată şi după puţintică vreme mai născu un băiat.

Sfântul Petre, care ca un sfânt ce e ştie tot, se coborî din cer şi trecu prin pădure făcându-se a nu şti nimic.

Când o văzu:

— Ce, altul, fata mea? o întrebă el.

— De, moşicule, dac-a vrut Dumnezeu.

— Ei, p-ăsta ţi-l botez eu.

Şi-l boteză Sfântul Petre şi-i dete nume Musuioc.

Din ce trecea vremea din aia se măreau băieţii şi ajunseră până putură să umble singuri după vânat să aducă mumii lor să mănânce.

Într-o zi, umblând ei amândoi prin pădure, iacă un iepure; Busuioc nici una nici alta, puse mâna pe arc, îl întinse şi taman când să tragă, grăi iepurele într-acest chip:

— Nu mă omorî, Busuioace, că ţi-oi da un pui şi mult bine ţi-o prinde.

Busuioc o lăsă şi iepuroaica îi dădu un pui. Mai merse ce mai merse şi iacă o vulpe. Busuioc întinde arcu s-o răpuie, când şi ea grăi tot ca iepuroaica: „Să n-o omoare că-i dă un pui şi mult bine i-o prinde”. Busuioc nu omorî nici vulpea şi dânsa drept mulţumire îi dădu puiul pe care i-l făgăduise.

Mai încolo iaca un lup. Cu el se întâmplă tot aşa, şi taman mai spre seară iacă le ieşi înainte ş-un urs.

— Azi n-am vânat nimic, se gândi Busuioc, ai să trag în urs.

Dar până să aşeze arcul, se rugă ursul să nu-l omoare că i-o da un pui şi mult bine i-o prinde.

Busuioc cruţă şi pe urs de moarte şi în loc seara să se întoarcă acasă la mă-sa cu vânat, veni cu patru pui de fiară după el. Noroc că mai rămăsese mâncare de cu seară, că altfel le-ar fi chiorţăit maţele cum trebuie.

Aşa îşi petreceau vremea Musuioc şi Busuioc umblând după vânat, cât e ziua, prin pădure.

Într-o zi, nu ştiu cum, nu ştiu ce fel se rătăciră fraţii unul de altul şi se pomeni Busuioc singur. Dacă văzu aşa, o luă înainte să iasă unde-o ieşi, că vrea să mai vază ce mai era dincolo de pădure.

Merse cât merse şi dădu de un palat de sticlea să-ţi ia ochii. Se duse el într-acolo, intră în curte şi dădu de unsprezece zmei dormind cu burta la soare, ca câinii ăia trândavi.

Cum se răspândi miros de om, se sculă unul frecându-se la nas c-o mână şi cu alta la ochi şi cum văzu pe Busuioc, nici laie, nici bălaie, nu că să-l omoare.

— Să mă omori, de-i putea; de nu, te-oi omorî eu pe tine, răspunse Busuioc, bucuros că se sculase numai unu, că de! cu unu mai calea-valea, poţi să te lupţi… e rău când sunt mai mulţi.

— Cum să ne luptăm? întrebă zmeul.

— Cum vrei?… eu zic în luptă, că e mai dreaptă.

— În luptă să fie, zise zmeul.

Şi se şi încăierară. Dar ce luptă! că ăla nu era zmeu, aia era cimilitură de zmeu, că nici nu se opinti bine şi tot el singur se împiedică şi căzu în nas, iar Busuioc scoase o custură de la brâu şi-i tăie gâtul.

Cum horcăi zmeul o dată de ducere iată se mai sculară trei zmei.

Văzând ei pe fratele lor mort, se repeziră urlând spre Busuioc.

— Ho-ho-ho! mă zănaticilor, zise el dându-se în lături niţel, ce, toţi odată? Staţi câte unu, câte unu că n-ăţi fi câini… Să vă fie şi ruşine trei zmei, coşcogeamite namilele p-un om!

Văzură zmeii că are drept Busuioc, şi veni unu, ăl mai mare, să se lupte cu el întâi.

— Cu tine să mă lupt, zise Busuioc făcându-şi cruce. Şi se luară şi dă-i şi învârteşte-l şi mai suceşte-l, trânti pe zmeu şi-l omorî. P-ăl d-al doilea tot aşa, că era mai nevoiaş şi ca ăl dintâi.

Numai ăl de-al treilea, un zmeu sfrejit şi scofâlcit, se vedea cât de colo că are pe dracu în el, numai cu el se căzni mai mult, c-alerga la vicleşug, dar într-un sfârşit tot îi dădu Busuioc de cap.

Cât zgomot făcură ei luptându-se, şi zmeii ăi de dormeau, nişte zmei borţoşi ca buţile, nici nu se mişcară, aşa dormeau de duşi.

Ce se gândi Busuioc? „Măre, ăia de s-or scula toţi odată şapte năpraznici, ş-or veni la mine, mi-o fi greu să lupt cu ei. Ia s-o iau mai pe subţire”. Şi întinzând arcul, câte una, câte una slobozi şapte săgeţi, câte una de zmeu şi le fu de ajuns, că numai orcăiau niţel, ca şi cum ar fi sforăit, şi se întorceau pe partea ailaltă de dormeau somnul drepţilor.

După ce se scăpă în ăst chip de ei, Busuioc intră în palat, se uită încoa, se uită încolo, nici picior de om, numai într-o odaie un butoi mare cu cercuri de fier din care ieşea un răget înăbuşit printr-o gură de cep. Se uită el înăuntru şi văzu un zmeu.

— Dă-mi niţică apă, Făt-Frumos, că te-oi mulţumi cu prisos, zise zmeul dinăuntru zărindu-l.

— Ia mai stai şi nebăut, că nu ţi-o fi nici pe dracu, zise Busuioc.

Iar zmeul gemu şi mai tare, ş-apoi tăcu.

După aia intră Busuioc prin tot palatul, se uită prin toate colţurile şi văzând că nu e nimeni, se întoarse în pădure la bordeiul lor. Aci, cum ajunse, zise mă-si:

— Ai mamă, că ţi-am găsit o casă frumoasă, palat ca toate palaturile.

Mă-sa nu mai putu de bucurie, când auzi că o să scape din pădure, că i se urâse; aşteptă să se întoarcă Musuioc şi plecară la palat cu căţei cu tot, că puilor de iepure, de vulpe, de lup si de urs, Busuioc le zicea căţeii lui.

Ajunseră, luându-se după urma lui Busuioc taman seara, şi după ce se uitară cu toţii prin palat se culcară.

A doua zi, cum se lumină de ziuă, spuse Busuioc mă-si să nu intre cu nici un preţ în odaia unde era un butoi, şi plecă după vânat.

Aş! muierea să-şi ţie firea! Ţinu şi ea două zile şi a treia zi n-o mai răbda inima şi intră in odaia oprită.

Cum simţi zmeul că e cineva acolo, se rugă:

— Om bun, femeie, ce-i fi, toarnă-mi pe vrana¹ asta niţică apă, că mă frig şi mă pârjolesc de sete!

Muma lui Busuioc întâi se sperie, dar văzând că cine o fi nu-i poate face nimic, că e închis, luă o doniţă cu apă şi-i turnă pe vrană.

Zmeul se umflă odată de plesni un cerc de la butoi.

Femeia — bine a zis cine a zis, poale lungi şi minte scurtă — nu se opri când văzu aşa. Nu că-i e milă, şi-i mai dădu după cererea zmeului, încă două doniţi. Cînd îi dădu p-a d-a treia s-a isprăvit! odată plesni butoiul de şi leşină de sperietură.

Când se deşteptă, în faţa ei sta zmeul privind-o, şi luase, trăsni-l-ar Dumnezeu, o înfăţişare frumoasă de tot, parcă era Făt-Frumos. Cum îl văzu femeia, ait! îi şi sfârâi inima — bat-o pârdalnicu de inimă că mult sfârâie lesne!

Zmeul băgă de seamă că-l place şi se dădu pe lângă ea şi o momi cu cuvinte aşa de mieroase, că o făcu să se învoiască cu el să omoare pe Busuioc, pe care avea pică că nu vrusese să-i dea apă şi care ar fi fost, de!… cum s-ar zice, buturugă în drum.

Şi aşa se hotărâră amândoi să facă ce-o face să răpuie pe Busuioc; dar cum? Să se facă zmeul stană de piatră şi să se suie în pod, şi când o veni Busuioc de la vânătoare, să-i cază în cap şi să-l turtească.

Dar, — când vrea Dumnezeu cu omul! — Musuioc s-a întâmplat în odaia d-alături, şi când a plesnit butoiul, fiind acolo a ascultat să vază ce e, şi a auzit planul zmeului, şi amărât până în fundul sufletului de fapta ce era să săvârşească mă-sa, dar mulţumind lui Dumnezeu că i-a îndreptat paşii spre odaie, ieşi de întâmpină pe Busuioc şi-i spuse tot.

Lui Busuioc nu-i venea a crede, dar se învoi să intre-n casă o dată cu Musuioc, şi făcând astfel scăpă.

A doua zi, văzând zmeul că n-a putut izbuti să prăpădească pe Busuioc, se hotărî să se facă un cuptor ars şi când o trece Busuioc pe lângă el, în torcându-se din pădure, să sară asupra lui şi să-l pârjolească. Dar a vrut Dumnezeu să nu fie pe placul jivinii spurcate, s-a dat în gând căţeilor lui Busuioc să se ducă să se tăvălească în apă şi-n noroi, şi să-i mai taie din puterea dogorelii. Făcură ei aşa, şi veniră de să tăvăliră pe cuptor; dar aşa dogorea, aşa de ardea, că dacă se tăvăli iepurele, cum dădu cu coada i-o şi arse de rămase fără coadă, dar tot domoli căldura niţel; lupul sări în sus d-un cot; vulpea iar îşi pârli blana, bunătate de blană! dar când se aşeză ursul, îşi pierdu căldura toată puterea, se răci cum trebuie şi când s-a repezit asupra lui Busuioc numai l-a izbit, de s-a ales cu câteva vânătăi pe trup, dar de moarte a scăpat.

A treia zi a vrut zmeul şi mă-sa să-i răpuie cu nişte buruieni otrăvitoare. Dar tot nu le-a ajutat Dumnezeu c-a auzit iar Musuioc, şi aşa fratele său a scăpat întreg şi teafăr.

Văzând zmeul că nu e chip să se scape de el, învăţă pe mama lui Busuioc să se facă bolnavă şi să-l roage să-i lase ei căţeii să-i mai ţie de urât; iar când o fi el fără căţei atât i-a fost, că înţarcă bălaia, nu mai vede lumina cu ochii.

Aşa şi făcu mă-sa. A doua zi era bolnavă aidoma ca tot bolnavul: se văita, nu vrea să mănânce, că i-e rău şi rău. Dacă vru să plece Busuioc prin pădure, ea nu, că să-i lase căţeii să-i mai ţie de urât, „că mult mi-e urât, măiculiţă!“, zicea ea.

Se mai codi Busuioc, că cum să vâneze el fără câinii lui? or dacă i-o ieşi vreo lighioană înainte? dar văzând că se ruga mă-sa cu tot dinadinsul, se înduplecă şi îi lăsă, plecând astfel singur.

Atât i-a fost zmeului, că cum plecă Busuioc, puse mâna pe câte unul, pe câte unul şi aruncă căţeii într-o groapă adâncă de tot, iar deasupra puse un pietroi mare ca să nu poată ieşi, şi fuga după Busuioc, să-l ajungă.

Alergă, alergă până ce-l zări printre frunziş, dar când îl zări, îl zări şi Busuioc pe el, şi cât clipeşti, se căţăra d-o cracă şi se sui în vârful unui stejar înalt şi gros. Zmeul dacă ajunse la tulpina copacului, zise lui Busuioc.

— D-acu s-a sfârşit, Busuioace neică, dă-te jos, să te mănânc.

Bietul flăcău văzând că n-are încotro, se rugă de zmeu să-l lase să cânte un cântec. Zmeul îl lăsă, şi el începu să cânte, iar la sfârşit strigă odată:

U! n-aude
N-avede
Sări iepuraş că omoară pe stăpân-tău!

Zmeul auzi fireşte strigătul lui Busuioc, dar tăcu; numai gândi în sine: „Zbiară tu cât ăi vrea, că n-or mai ieşi ei de unde i-am orânduit eu“.

Dar iepurile a auzit din groapă şi a zis vulpii:

— I-auzi vulpe, ne omoară stăpânul.

— Taci mă puşcaşule, cobe, ce tot bolboroseşti?

Iepurile dacă văzu că vulpea n-a auzit, a gândit că i s-o fi părut, şi tăcu.

Zmeul cum văzu că Busuioc a isprăvit cântecul, iar îi zise:

— Dă-te jos, Busuioace, să te mănânc. Busuioc iar se rugă să-l mai lase să mai cânte un cântec, şi-i aruncă o opincă s-o roază ca să-i mai treacă de urât.

— Cântă, fu răspunsul zmeului.

Şi după ce isprăvi cântecul strigă:

U! n-aude
N-avede
Sări vulpe că omoară pe stăpân-tău!

Vulpea auzi şi spuse lupului:

— I-auzi, lupule, ne omoară stăpânul.

— Ia, taci, fă găinăreaso, fi-ţi-ar gura a dracului, ce cobeşti a rău?

Vulpea tăcu, c-a gândit şi ea ca iepurile, că i s-o fi părut.

Zmeul de dincolo, iar, cum văzu că s-a isprăvit cântecul, nu, că să se dea Busuioc jos să-l mănânce.

Busuioc iar se rugă să-l lase să mai cânte un cântec, dându-i şi opinca ailaltă, şi strigă de-l auzi lupu.

— Iiii! ursule, ne omoară stăpânul!

— Mai bine strănutai, văcarule, cobea dracului, decât urlai degeaba.

Dar nu trecu mult şi auzi şi ursul strigătul stăpânului lor.

— Mă, da voi grăirăţi adevărat; acu auzii şi eu că ne strigă stăpânu.

— Păi, când i-am spus eu vulpei, sări iepurile cu gura mare de colo… nu, că sunt cobe…

— Ei, ho, urechiatule, zise ursu, şi sări o dată iepureşte, de vezi, dai stânca aia la o parte?

Iepurele ţup! o dată. Piatra nici gând să se mişte, numai el căzu jos urlând că şi-a făcut cucui în cap.

Sări şi vulpea şi lupu, dar abia o mişcară; iar când sări ursu, o rostogoli cât colo şi aşa ieşiră cu toţii.

— Ei! zise ursul, ca gândul ori ca vântul să mergem?

— Ca gându, ce vorbă! mai e vreme de stat? zise lupul.

— Dar dacă n-om mai putea răsufla? zise fricosul de iepure.

Dar cine îi ţinu vorba în seamă? O luară la picior cu toţii şi cât numeri două şi ajunseră taman când Busuioc, deznădăjduit, începuse să se coboare, să-l mănânce dihania spurcată.

Pacostea de zmeu simţi că vin căţeii, şi se făcu buturugă neagră.

Când îşi văzu Busuioc lighioanele, îi veni inima la loc.

— Căţeluşii mei, zise el către dânşii, vedeţi voi buturuga aia?

— Vedem, stăpâne, răspunse cu toţii într-un glas.

— Praf s-o faceţi, măi, şi să-mi opriţi numai ficatul şi inima.

Auzind aşa se puseră cu toţii şi roade şi roade de-o făcură câlţi, iar ursu, dând de ficat şi de inimă, le luă în labă, şi le dădu lui Busuioc.

Cum puse mâna Busuioc pe ele dete fuga acasă şi se duse drept la mă-sa şi îi zise:

— Să-mi frigi ficatu şi inima asta, mamă, dar mai mult cu sânge.

Mă-sa pricepu îndată că fiu-său a fost omorât pe zmeu, dar nu zise nimic şi se supuse. Apoi, aducându-le la masă pe frigare cum le fripsese, Busuioc îi zise să mănânce şi ea.

— Nu, maică, că nu mi-e foame deloc. O mai rugă Busuioc, dar nu vru cu nici un preţ, iar Busuioc luă atunci frigarea şi cum frigea îi dădu una cât putu peste ochi zicându-i:

— Să orbeşti, mumă fără de lege! si să nu-ţi vie vederile la loc până n-ăi umplea nouă butoaie de lacrămi.

Iar după aia se întoarse către Musuioc:

— Frate, îi zise lui, eu mă duc în lume, ţine năframa asta; când te-i uita la ea, s-o scuturi, şi de-o pica picături de sânge din ea să ştii că or sunt mort, or sunt în primejdie de moarte, şi să cauţi să mă scapi.

Şi plângând amândoi se despărţiră.

Se duse Busuioc, se duse, se duse şi dădu de un palat mare împărătesc într-altă ţară. Cum îl văzu, intră înăuntru şi se dădu drept fecior de împărat rătăcit. Împăratul il crezu, că avea şi înfăţişare mândră de gândeai curat că e de neam, şi-l ospătă şi-l ţinu la dânsul până s-o afla ceva de tată-său.

Împăratul ăsta avea o fată şi, trecând vreme îndelungată, şi vâzând ea că nu se afla de tatăl băiatului nimic, şi mai cu seamă iubindu-l şi iubind-o şi el, or cu scurtă vorbă, iubindu-se amândoi, se hotărâră să spuie împăratului lucrul şi de le-o da el voie să se ia amândoi.

Împăratul, care văzuse pe băiat destoinic, chipeş şi voinic, se învoi şi nunta se şi făcu cu veselie mare într-o duminecă.

A doua zi, nu mai departe, lui Busuioc îi veni gust să se plimbe prin grădina a mare, de era în dosul palatului, că nu intrase în ea niciodată; dar cum deschise poarta şi făcu un pas înăuntru, hop! sare o pajură care sta mereu pe poartă şi pe nemestecate îl înghiţi.

Bre, caută pe Busuioc împăratul în sus, bre, caută-l toată curtea în jos, Busuioc nicăieri; şi de unde duminecă veselie şi chef, luni mâhnire si necaz.

În vremea asta, Musuioc nu ştiu cum scoase năframa din buzunar şi o scutură; cum o scutură, picară trei picături de sânge din ea.

— Iii! frate-meu or a murit, or e în primejdie, să plec după el să-l caut.

Şi plecă.

Dar nu-i fu greu să-l găsească, că se luă după busuiocul care creştea pe urmele fratelui său, după darul naşului care îl botezase, şi, în scurtă vreme, spre seară, ajunse la curtea împăratului. Intră în curte, şi fata cum îl văzu îi sări de gât şi-l sărută gândind că e Busuioc, că ei sămănau amândoi ca două picături de apă.

Cătă Musuioc să se desfacă spunându-i că nu e el Busuioc, că e frate-său; de unde să-l crează cineva? Ba fata, când era să se culce, nu că să intre în odaia ei.

Musuioc se învoi să intre şi să se culce într-un pat, dar să nu-l atingă nici cu degetul, că paloşul lui va sări din cui şi-i va tăia mâna.

A doua zi, cum se sculă, Musuioc se luă după urma de busuioc, până văzu că se oprea în poarta grădinii. Musuioc, dacă văzu aşa se uită la dreapta, se uită la stânga şi taman când se uită în sus, văzu pajura pe brânci, gata să se arunce şi asupra lui, numai să facă un pas în grădină. Dar el stătu pe loc şi cum făcu, cum drese, mai cu şiretlic, mai cum numaidecât puse mâna pe pajură, şi-o ucise de scoase pe Busuioc întreg şi teafăr din burta ei.

Ce bucurie când se văzură! Stătură îmbrăţişaţi multă vreme şi vărsară lacrimi de bucurie, iar fata împăratului numai acum cunoscu că drept grăise Musuioc şi că era frate cu bărbatul său, iar nu chiar bărbatu său.

Într-o zi se plimba Busuioc cu Musuioc prin grădină, unde era un lac adânc tare şi fiindu-i sete lui Musuioc, vru să bea apă, da n-avea cum.

— Pleacă-te colea pe marginea lacului, că te ţiu eu de picioare, zise Busuioc.

Când bea Musuioc mai cu gust, ce-i veni lui, ori s-a făcut nălucă, or s-o fi gândit cu necaz, că el a stat culcat într-un pat cu nevasta lui, nu ştiu, fără numai că-i ridică caidaracele în sus şi-l dădu cu capul în jos în baltă. Se bălăbăni el niţel, bietul Musuioc, apa se făcu cercuri-cercuri şi apoi se linişti d-asupra trupului lui.

Busuioc se uită niţel în apă în locul unde aruncase pe frate-său, şi începu să se gândească:

— Măre, ce avusei eu cu bietul frate-meu, că el de câte m-a scăpat şi eu să-l omor pe el?

Şi nu se mai gândi mult şi bâldâbâc! s-aruncă şi el în apă.

Acolo, dacă căzu nu se înecă, ci se întâlni cu frate-său nevătămat şi el. Atunci îi căzu în genuchi şi-l rugă să-l ierte.

În vremea asta iacă Dumnezeu şi Sfântul Petre prin fundul lacului.

— Petre, zise Dumnezeu către sfânt.

— Poruncă, Doamne!

— Măi, nu sunt finii noştri ăia de se îmbrăţişează colo?

Şi puse mâna la frunte să vază mai bine.

— Ba ei sunt, Doamne, zise Sfântul Petre uitându-se şi el bine.

— Dar ce căutaţi p-aici, finilor?

— Iertare de la tine, Doamne, căutăm, zise Busuioc, că uite ce păcat am făcut.

Şi spuse lui Dumnezeu nelegiuirea ce săvârşise.

— Iartă-l, Doamne, că n-a ştiut ce face, se rugă Musuioc.

— Iertat să fie! zise bunul Dumnezeu… Ei! dar nu mai vreţi să ieşiţi pe pământ?

— Eu unul sunt sătul, Doamne, de nelegiuirile după pământ, zise Busuioc.

— Şi eu, Doamne, zise Musuioc.

— Mai bine rămânem aici, grăiră amândoi într-un glas.

— Rămaşi să fiţi, zise Dumnezeu, de voiţi aşa.

Şi rămaşi au fost până în ziua de azi, că n-au mai ieşit. Iar eu isprăvind povestea:

Încălecai p-o şea
Şi vă spusei dumneavoastră aşa,
Şi-ncălecai p-o lingură scurtă,
Să lovesc peste nas pe ăl de n-ascultă.

Povestit de Costache lonescu, de fel din Telega.

---

1. vrană = orificiu făcut într-un butoi pentru umplerea și golirea acestuia. ↩︎