A fost odată un tăietor de lemne. În fiecare zi pleca la pădure, aduna vreascuri sau tăia crengi mai groase de copac, mergea la tîrg cu o sarcină de lemne, o vindea și cu gologanii luaţi își ducea cu ai săi traiul sărac de azi pe mîine. Într-o zi, întîlni pe drum, strînși lîngă o grămadă de pietre, mai mulţi băieţi cu bețe groase în mîini.
— Ce-i cu voi aici? îi întrebă el.
— Vrem să omorîm un șarpe care-și are aici culcușul răspunseră ei.
— Daţi-mi-l mai bine mie, că-i vin eu de hac mai ceva decît voi, le spuse omul, cu gîndul să scape șarpele de la moartea ce-l aştepta negreșit.
Luă șarpele, îl închise într-un zimbil1 și plecă mai departe, la tîrg. De ani și ani, întotdeauna, nu se pomenise să primească mai mult de un bănuț pe sarcina de lemne. Acuma însă, un cumpărător răsărit ca din pămînt, de cum intră în prima uliţă a tîrguşorului, îi cumpără lemnele, plătindu-i, fără nici o tocmeală, de patru ori mai mult ca de obicei.
— Din banii primiţi, îşi zise omul, trei pătrimi sînt de drept ale șarpelui. El mi-a schimbat norocul. Se cuvine, deci, să-i cumpăr lapte proaspăt şi să-l hrănesc, căci mi-a fost de ajutor.
Întors acasă, sătură bine șarpele cu lapte călduţ, după care îl așeză cu grijă în cea mai arătoasă ladă pe care o avea. Înainte de a pleca iar în pădure, le spuse alor săi:
— Să nu cumva să vă purtaţi urît cu şarpele ăsta. El ne-a adus norocul în casă. E cu adevărat cel mai preţios prieten al nostru. Să nu-i lipsească în nici o zi laptele cald!
De-atunci, cum se întorcea de la tîrg, unde-și vindea ca prin minune sarcina de lemne, omul îi întreba pe ai lui dacă au-îngrijit „musafirul“ cum se cuvine, apoi se așeza lingă ladă şi îi spunea șarpelui vorbe de alintare.
Într-o seară însă, cînd veni acasă, fiul său îl întîmpină în prag:
— Nu ştim ce are șarpele nostru, tată, că astăzi n-a pus gura pe lapte. Tăietorul de lemne se apropie de şarpe şi îl întrebă, grijuliu:
— Ce-i eu tine, dragule? De ce n-ai mîncat?
Spre mirarea sa, auzi că şarpele îi răspunde cu glas omenesc:
— Zi de zi am văzut aicea, la voi, ce frumos trăiţi tu, nevasta și fiul tău. Asta mi-a amintit de traiul meu de-acasă, cu tatăl şi cu mama mea și deodată m-a năpădit, aprig, dorul de ai mei. De-aceea mi-a pierit cheful de mîncare.
— Ai dreptate, dragule, grăi cu blîndeţe tăietorul de lemne. E prea de înţeles tristețea ta. Mîine chiar, am să te duc la ai tăi.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, omul o porni de-acasă cu şarpele în zimbil, îndreptîndu-se spre locul de unde-l salvase din mîna copiilor. Mai înainte de a pieri printre pietre, şarpele își sfătui aşa prietenul:
— Așteaptă niţeluș aici, că ai să fii adus în casa noastră. Cînd taica o să-ţi zică „cere-mi ce vrei, că-s gata să-ţi împlinesc orice dorinţă”, tu să-i ceri desaga noastră, altceva nimic.
Nu trecu mult şi tăietorul de lemne se trezi — cum, nu ştia nici el — într-o încăpătoare sală și tare frumoasă, boltită adînc sub pămînt. Un şarpe mare, încolăcit pe un tron bătut în pietre scumpe și cu o coroană pe cap, îi mulţumi că-i scăpase fiul de la pieire, după care îl îmbie:
— Drept răsplată pentru fapta ta bună, cere-mi ce vrei, că-s gata să-ţi îndeplinesc orice dorinţă.
— N-am nevoie de nici o răsplată, răspunse cu bunăvoinţă tăietorul de lemne. Bucuria voastră e și bucuria mea. Nu doresc altceva decît să vă fie hărăzite zile îndelungate şi bune împreună, la toți ai tăi.
— Mulţumim de urare, om bun, dar rugămintea mea e să-mi spui o dorinţă pe care să ţi-o îndeplinesc!
— De-i așa, daţi-mi desaga voastră și gata!
— Ce să faci tu cu desaga noastră?! Nici măcar făţoasă nu-i! Cere-mi altceva, mai de preţ, nu pierde un prilej ca ăsta, încercă să-l îndepărteze de la cererea lui șarpele-tată.
— Altceva nu-mi trebuie, stărui omul. De vreţi să-mi daţi ceva, dați-mi desaga.
Și cum șarpele-tată se tot codea să-i împlinească dorința și încerca mereu să-i mute gîndul către altceva, bătrînul se ridică să plece. Odată cu el, o porni şi șarpele cel tînăr.
— Ce faci, fiule? Unde vrei să pleci? Abia te-ai întors printre noi!
— Bărbatul ăsta, tată, nu numai că m-a scăpat de la moarte sigură, dar m-a dus la el acasă, unde m-a îngrijit ca pe un prieten drag. Dacă familia mea nu-i poate dărui ce cere, eu plec cu el, să-l slujesc mai departe prin norocul pe care i-l aduc!
— Rămîi cu noi, fiule, să ne înveselești inimile noastre singuratice și bătrîne! se rugă şarpele-tată. Iar către tăietorul de lemne: uite, ţine desaga asta şi te du cu bine!
Omul se întoarse acasă, deschise desaga, găsi în ea o pungă pentru bani, un fluier și un fes, o închise la loc și o puse în dulap.
După o vreme, tăietorul de lemne se prăpădi, lăsîndu-și nevasta și fiul lipsiţi de stîlpul casei. Cum feciorul era vrednic ca şi tatăl său, își găsi iute de lucru la o prăvălie, unde se vindeau fel de fel de ţesături, și în scurt timp izbuti să dobîndească deplina încredere a celor din jur.
— Mamă, spuse el într-o zi, coase-mi și mie o pungă pentru bani, ca să am unde-mi ţine câştigul.
— N-am din ce să-ţi cos una nouă, băiatule, însă în traista pe care-o adusese taică-tău se află, pare-mi-se, și o pungă pentru bani. De vrei, ţi-o dau ţie.
Feciorul luă punga şi puse în ea cei zece bănuți, pe care-i avea în buzunar. Cînd, nu mult după aceea, deschise punga să-i dea mamei sale cu ce să facă faţă trebuinţelor casei, rămase înmărmurit: în loc de zece bănuţi, în pungă se aflau, cu vii luciri, zece lire de aur, nou-nouţe! Înțelese atunci că a scăpat de grija zilei de mîine. Nu spuse însă nimic, nimănui, şi își văzu mai departe de treburi.
Cam peste vreo săptămînă, negustorul la care lucra se pregătea să plece la Istanbul după marfă. Chemă la el pe băiat, îi spuse preţurile la toate ţesăturile cîte se aflau în prăvălie și îl lăsă pe el să le vîndă.
Văzînd că vînzarea mergea greu, băiatul ieși în pragul dughenei și începu să strige în stînga și în dreapta:
— Veniţi de luaţi marfă de la noi! Marfă ieftină și bună cum nu s-a mai pomenit! Cu preţul unui cot se poate lua un balot întreg!
Cumpărătorii dădură buluc şi în numai cîteva ceasuri prăvălia aproape se goli de mărturi.
Vestea despre isprava tînărului cirac2 ajunse, cu repeziciunea fulgerului, pînă la Istanbul, la negustorul cu pricina. Şi acesta, cît mai grabnic cu putinţă, îşi încărcă marfa cumpărată și se întoarse glonţ la prăvălie. Aici, cele auzite i se adeveriră de cum păși înăuntru: pe rafturi nu se mai afla nici un singur balot cu stofe.
— Ce-ai făcut, nenorocitule? strigă el. Ţi-ai bătut joc de încrederea pe care eu, ca un neghiob ce sînt, m-am zorit să ţi-o dau! O viaţă întreagă nici cu o muncă de rob, şi n-ai să fii în stare să-mi înapoiezi ce-ai prăpădit prin nechibzuinţa ta!
— Greşeşti, greşeşti nespus, stăpîne, îi luă vorba netulburat băiatul. Nu mă simt vinovat cu nimica față de tine. Dimpotrivă. Mai înainte de a te necăji atîta și de a mă ocărî, deschide sertarul unde se țin banii și vezi ce-i înăuntru.
Spre uluirea negustorului, în sertar se înghesuiau nu bănuţi de aramă, ci lire de aur nou-nouţe. Ce se întîmplase? Băiatul vînduse într-adevăr neînchipuit de ieftin toată marfa, dar pusese fiecare bănuț primit în punga sa fermecată și numai după aceea băgase aur curat, în sertarul cu pricina. Negustorul nu mai contenea cu mulțumirile, iscodind în același timp cum de se putuseră petrece toate acestea.
Băiatul însă își ținu gura ferecată. După ce își îndestulă mama cu tot ce-i trebuia pentru o vreme mai îndelungată, el părăsi nu numai dugheana, ci şi satul său, dornic a pleca în lume, ca să cunoască și să înveţe toate cîte sînt în ea.
În colindările lui ajunse într-o ţară vestită prin frumuseţea fetei de padişah. Se zvonea că tînăra prinţesă e, pe cît de frumoasă, pe atît de trufașă. Numai ca să-i vadă cineva un deget trebuia să verse mai întîi, în vistierie, pe numele ei, nu mai puţin de o liră de aur!
— Oare o fi într-adevăr prinţesa frumoasă precum se vorbeşte?! se întrebă tînărul nostru.
Se duse la sarai3 şi vorbi cu mai marele străjilor:
— Dacă eu vreau s-o văd pe fiica padişahului şi să stau chiar un piculeț de vorbă cu ea, cîți galbeni ar trebui să dau?
— O sută de lire de aur! sună răspunsul.
Feciorul nu stătu pe gînduri. Scoase din pungă galbenii ceruți și intră în sarai. Frumuseţea fetei de padișah întrecea chiar cea mai avîntată închipuire. În apropierea ei, tînărul rămase uluit, cu mintea înceţoşată. Frumoasa fată îl descusu cu meșteșug, ca să afle cărei minuni îi datorează el ușurința de a arunca cu galbeni în stînga și în dreapta. Bătu apoi de trei ori din palmele-i micuţe şi parfumate și roabe tăcute lunecară în încăpere, purtînd pe tipsii de aur băuturi reci și aromate. Cum le bău, musafirul simţi că îl cuprinde o dulce toropeală. Se lăsă în voia ei şi… se trezi spre asfinţit zvîrlit ca o zdreanţă, în afara orașului, pe cîmp. Scotoci înfrigurat în buzunar: punga dispăruse!
Neavînd încotro, se întoarse acasă, furios pe el însuşi.
Şi cum auzi că tocmai atunci e nevoie de un cioban pentru oile satului, se tocmi să le ciobănească el. Mînînd oile pe pășune, fi veni poftă să cînte din fluier.
— N-ai, cumva, rătăcit cine ştie pe unde vreun fluier? îşi întrebă el mamă, seara, întors acasă.
— În traista rămasă de la tatăl tău era, pare-mi-se, şi un fluier. Ți-l aduc să-l iei.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, băiatul își prinse fluierul la brîu și se duse cu oile la păscut. Cînd dădu de-o poiană cu iarbă grasă, se trase la umbra unui copac, puse fluierul la gură şi cum suflă o dată, se trezi dinainte cu un harap:
— Porunceşte, stăpîne!
— Ce să-ți poruncesc?! se miră băiatul, luat pe neașteptate.
— Porunceşte ce vrei, că asta mi-e treaba: să-ți împlinesc ţie poruncile, oricare ar fi ele.
— De-i așa, pornește degrabă și adu-mi pe frumoasa fată a padișahului.
Harapul se făcu nevăzut și după numai două clipe — una pentru dus şi alta pentru întors — se întoarse cu fata cerută.
Cînd văzu de aproape atîta frumusețe, mintea băiatului se încețoşă din nou. Cum fata se arăta dornică să cunoască felul în care ajunsese la el, tînărul prinse a i se destăinui:
— Eu n-am avut numai un singur lucru fermecat. Pe lîngă pungă, mai am și un fluier. Iată-l!
Atîta aștepta fata de padişah. Luă în mînă fluierul, zicînd că vrea să-l vadă mai bine și numaidecît suflă în el. Harapul, ivit ca din pămînt, îi zise, supus:
— Poruncește, stăpînă!
— Du-mă înapoi în saraiul tatălui meu și lasă-l pe credulul ăsta aicea unde i-e locul!
Şi pînă să se dezmeticească feciorul, fata și pierise, cu fluierul fermecat cu tot, iar el rămase să ciobănească mai departe, în sărăcie și obidă.
Venise toamna şi vremea se răcise binișor.
— Mamă, spuse el într-o seară mamei sale, caută ceva să-mi pun pe cap, că a început să-mi fie frig pe cîmpuri.
— Ține fesul ăsta din traista lui taică-tău, îi zise femeia.
Vrînd să-l încerce, băiatul și-l puse pe cap.
— Unde-ai dispărut, fiule? se auzi glasul înspăimîntat al mamei.
— Aici sînt, mamă, nu mă vezi?
Numai cînd își scoase fesul, mama răsuflă ușurată:
— Bine că te văd din nou, fiule, că tare mă mai speriasem.
Aşa pricepu băiatul că fesu-i fermecat. De-l pui pe cap, te faci nevăzut și poţi zbura, ca gîndul, oriunde, iar de-l iei de pe cap, eşti din nou un om în carne şi oase.
Tare bucuros, el îşi puse iarăși fesul pe cap şi ajunse într-o clipită la sarai, lîngă frumoasa fiică a padişahului. Cînd își scoase fesul, fata scoase un țipăt:
— Cum de-ai pătruns aici, printre atîtea străji?
— Nimic nu-i greu pentru mine cînd doresc să-ţi fiu pe-aproape, îi răspunse băiatul. Vezi fesul ăsta? Cu ajutorul lui fac minuni.
— Mărturisesc că nu-i chip să mă împotrivesc ţie, îl linguși fata. Am să te iau de soț și gata. Dar, pînă una alta, dă-mi puţin fesul, să-l văd şi eu mai bine.
Cum luă fesul în mînă, fata începu să strige:
— Săriţi! Un străin în iatacul meu!
Străjile dădură năvală, îl prinseră pe nepoftit, îl ciomăgiră zdravăn şi îl aruncară afară, în colbul drumului, mai mult mort decît viu.
„Sînt un nerod, un om de nimic, care-și merită soarta, îşi zise băiatul. Mai bine mă arunc în apă și isprăvesc cu mine, că tot degeaba fac umbră pămîntului.“
Cum în apropiere se afla, la picioarele unei stînci, un rîu, feciorul se aruncă de sus în apele învolburate, cu gîndul să-și curme așa zilele. Se pomeni, însă, fără a fi păţit ceva, nu în apă, ci pe crengile unui cireș care-și înălța tulpina pe malul rîului. Cînd întinse mîna căutînd să se ridice, atinse niște cireşe; atunci abia își dădu seama că-i este sete. Culese cîteva și cum le mîncă, simţi o mîncărime cumplită în creștetul capului. Vrînd să se scarpine, se trezi cu două coarne de toată mîndreţea! Cu greu izbuti să coboare din pom, căci coarnele, rămuroase, se încurcau mereu în rețeaua deasă de crengi. Mergînd în neștire pe firul apei, văzu un alt pom încărcat cu mere. Culese unul şi cum mușcă din el, auzi un trosnet sec: la picioare îi căzuseră amîndouă coarnele, deodată.
— Așa, care va să zică, își zise el. De mănînci poame din cireșul ăla, îți cresc coarne, de mănînci din mărul ăsta, îți cad. Soarta m-a ajutat să mă pot răzbuna pe frumoasa și isteaţa, dar nu mai puţin trufașa și vicleana fată de padișah.
Se mînji pe faţă și pe mîini cu noroi, își răscoli părul, își sfîșie straiele, culese cîteva cireșe și se întoarse la saraiul abia părăsit.
— Cireşe, cireşe proaspete! începu el să strige.
Cum anotimpul cireșelor trecuse de mult, fata de padișah trimise o slujnică să-i cumpere degrabă toate cireșele. La masă, cînd se aduseră, pe o mică tipsie de aur, cireșele mari și lucioase, tustrei mesenii — padișahul, soața şi fiica lui — le mîncară cu plăcere, bucuroși că tîrziu, spre toamnă, s-au putut găsi asemenea trufandale. Cînd se priviră unii pe alţii, rămaseră îngroziţi: pe creştete aveau coarne din cele mari, rămuroase. Cîţi doftori, vraci şi babe cu faimă în tainele tămăduirii au existat în împărăție au fost aduși în grabă să scape saraiul de rușinea nemaipomenită abătută asupra capetelor crăieşti. Zadarnic însă! Măreţe, rămuroasele coarne nu puteau fi clintite de pe cap.
Și iată, cînd tot saraiul era în fierbere, cînd pe porţile lui înalte, altădată ferecate cu strășnicie, era un du-te-vino cum nu se mai pomenise vreodată, cînd sfatul dregătorilor se aduna și se împrăștia, neputincios, de cîteva ori pe zi, un tînăr zdrențăros, negru la față ca un harap, își făcu apariţia sub zidurile înalte, strigînd cît îl ţinea gura că el e în stare să scape feţele împărătești de urgie. Luat aproape pe sus de străji și dus în sala divanului, unde-l așteptau toţi cu înfrigurare, flăcăul scoase din sîn un măr:
— Acesta e leacul meu pentru slăvitul padişah!
Padișahul mîncă iute mărul şi coarnele. căzură pe lespezi, cu trosnet sec, ca retezate de o mînă nevăzută.
— Acesta e leacul pentru preavrednica soață a slăvitului padişah! zise tînărul, scoţînd din sîn un alt măr.
Sultana mușcă din măr cu nădejde și coarnele ei căzură pe lespezi, cu trosnet sec, ca retezate de o mînă nevăzută.
— Acesta e leacul meu pentru frumoasa fiică a slăvitului padişah! mai grăi tînărul întinzînd alt măr. Fata isprăvi de mîncat mărul, dar nici un zgomot nu tulbură liniştea încordată a așteptării.
Plînsete, văicăreli izbucniră deodată în sarai.
— Cum de pentru fiica mea leacul miraculos adus de tine n-are nici o putere?
— Înseamnă, slăvite padişah, că prințesa are în stăpînirea ei un lucru care nu-i aparține de drept.
— Așa e, fiica mea? Ai tu asupra ta un astfel de lucru? Dacă ai, adu-l degrabă, să poţi scăpa şi tu de pacostea care ne-a lovit.
— Am o pungă pentru bani! grăi prințesa și aruncă ciudoasă punga la picioarele flăcăului.
Acesta o ridică de jos şi se scoase din sîn un alt măr pe care i-l întinse prințesei. Dar zadarnic îl mîncă ea cu înghițituri mari, căci coarnele de pe creștet se încăpățînau să-i schimonosească preafrumosul chip.
— Ce înseamnă asta? Fiica mea va trebui să rămînă sluțită pe veci?! se văicărea padișahul.
— Înseamnă, prea slăvite, că prințesa mai are încă în stăpînire lucruri care nu-i aparţin de drept.
Zorită să-și recapete înfățișarea-i de altă dată, fiica padișahului aruncă la picioarele băiatului fluierul și fesul, deodată. El le luă fără grabă și tot așa mai scoase din sîn un măr pe care i-l întinse iarăși. În liniștea încordată a aşteptării, coarnele căzură pe lespezi cu un trosnet sec, ca retezate de-o mînă nevăzută. Căci, ca să-și atingă ţinta, flăcăul băgase în mijlocul primelor două mere, bucățele din cireșele culese de pe malul rîului, bănuind că așa merele nu vor mai avea putere. În schimb, la cel de-al treilea măr, nu mai umblase și de aceea el o tămăduise pe prințesă.
În marea bucurie care urmă vindecării tuturor capetelor crăiești, cei din sarai uitară cu totul de binefăcătorul lor. Acesta atîta aștepta; își puse fesul pe cap şi se făcu nevăzut. În pragul casei sale, își scoase fesul și, după ce sărută mîna mamei, duse la gură fluierul și suflă o dată în el.
— Poruncește, stăpîne! grăi harapul.
— Du-te la sarai și adu-mi-o pe trufașa fiică a padișahului! Cît ai clipi de două ori — o dată pentru dus și o dată pentru întors — prinţesa fu lîngă băiat.
— Ce spui după toate cele petrecute, frumoasă fată? Ţi-ai dat seama, în sfîrşit, de stăruința dragostei mele faţă de tine și de înfumurarea ta ce poate fi înfrîntă de un om obișnuit ca mine? Acuma te îndupleci să mă vrei de soț?
— Din toată inima! sună limpede răspunsul fetei. Multe am învățat despre viață de cînd ai ieşit în calea mea. Îţi făgăduiesc să-ți fiu soție de nădejde toate zilele ce le am trăit.
La auzul acestor vorbe, bucuria băiatului nu mai avu margini.
Se povestește prin bătrîni că, după nunta împărătească de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, fiul tăietorului de lemne și fiica de padișah avură parte de viaţă îndelungată, netulburată de nici o neînțelegere.