A fost odată un tăietor de lemne. În fiecare zi pleca la pădure, aduna vreascuri sau tăia crengi mai groase de copac, mergea la tîrg cu o sarcină de lemne, o vindea şi cu gologanii luaţi îşi ducea cu ai săi traiul sărac de azi pe mîine. Într-o zi, întîlni pe drum, strînşi lîngă o grămadă de pietre, mai mulţi băieţi cu beţe groase în mîini.

— Ce-i cu voi aici? îi întrebă el.

— Vrem să omorîm un şarpe care-şi are aici culcuşul răspunseră ei.

— Daţi-mi-l mai bine mie, că-i vin eu de hac mai ceva decît voi, le spuse omul, cu gîndul să scape şarpele de la moartea ce-l aştepta negreşit.

Luă şarpele, îl închise într-un zimbil¹ şi plecă mai departe, la tîrg. De ani şi ani, întotdeauna, nu se pomenise să primească mai mult de un bănuţ pe sarcina de lemne. Acuma însă, un cumpărător răsărit ca din pămînt, de cum intră în prima uliţă a tîrguşorului, îi cumpără lemnele, plătindu-i, fără nici o tocmeală, de patru ori mai mult ca de obicei.

— Din banii primiţi, îşi zise omul, trei pătrimi sînt de drept ale şarpelui. El mi-a schimbat norocul. Se cuvine, deci, să-i cumpăr lapte proaspăt şi să-l hrănesc, căci mi-a fost de ajutor.

Întors acasă, sătură bine şarpele cu lapte călduţ, după care îl aşeză cu grijă în cea mai arătoasă ladă pe care o avea. Înainte de a pleca iar în pădure, le spuse alor săi:

— Să nu cumva să vă purtaţi urît cu şarpele ăsta. El ne-a adus norocul în casă. E cu adevărat cel mai preţios prieten al nostru. Să nu-i lipsească în nici o zi laptele cald!

De-atunci, cum se întorcea de la tîrg, unde-şi vindea ca prin minune sarcina de lemne, omul îi întreba pe ai lui dacă au-îngrijit „musafirul“ cum se cuvine, apoi se aşeza lingă ladă şi îi spunea şarpelui vorbe de alintare.

Într-o seară însă, cînd veni acasă, fiul său îl întîmpină în prag:

— Nu ştim ce are şarpele nostru, tată, că astăzi n-a pus gura pe lapte. Tăietorul de lemne se apropie de şarpe şi îl întrebă, grijuliu:

— Ce-i eu tine, dragule? De ce n-ai mîncat?

Spre mirarea sa, auzi că şarpele îi răspunde cu glas omenesc:

— Zi de zi am văzut aicea, la voi, ce frumos trăiţi tu, nevasta şi fiul tău. Asta mi-a amintit de traiul meu de-acasă, cu tatăl şi cu mama mea şi deodată m-a năpădit, aprig, dorul de ai mei. De-aceea mi-a pierit cheful de mîncare.

— Ai dreptate, dragule, grăi cu blîndeţe tăietorul de lemne. E prea de înţeles tristeţea ta. Mîine chiar, am să te duc la ai tăi.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, omul o porni de-acasă cu şarpele în zimbil, îndreptîndu-se spre locul de unde-l salvase din mîna copiilor. Mai înainte de a pieri printre pietre, şarpele îşi sfătui aşa prietenul:

— Aşteaptă niţeluş aici, că ai să fii adus în casa noastră. Cînd taica o să-ţi zică „cere-mi ce vrei, că-s gata să-ţi împlinesc orice dorinţă”, tu să-i ceri desaga noastră, altceva nimic.

Nu trecu mult şi tăietorul de lemne se trezi — cum, nu ştia nici el — într-o încăpătoare sală şi tare frumoasă, boltită adînc sub pămînt. Un şarpe mare, încolăcit pe un tron bătut în pietre scumpe şi cu o coroană pe cap, îi mulţumi că-i scăpase fiul de la pieire, după care îl îmbie:

— Drept răsplată pentru fapta ta bună, cere-mi ce vrei, că-s gata să-ţi îndeplinesc orice dorinţă.

— N-am nevoie de nici o răsplată, răspunse cu bunăvoinţă tăietorul de lemne. Bucuria voastră e şi bucuria mea. Nu doresc altceva decît să vă fie hărăzite zile îndelungate şi bune împreună, la toţi ai tăi.

— Mulţumim de urare, om bun, dar rugămintea mea e să-mi spui o dorinţă pe care să ţi-o îndeplinesc!

— De-i aşa, daţi-mi desaga voastră şi gata!

— Ce să faci tu cu desaga noastră?! Nici măcar făţoasă nu-i! Cere-mi altceva, mai de preţ, nu pierde un prilej ca ăsta, încercă să-l îndepărteze de la cererea lui şarpele-tată.

— Altceva nu-mi trebuie, stărui omul. De vreţi să-mi daţi ceva, daţi-mi desaga.

Şi cum şarpele-tată se tot codea să-i împlinească dorinţa şi încerca mereu să-i mute gîndul către altceva, bătrînul se ridică să plece. Odată cu el, o porni şi şarpele cel tînăr.

— Ce faci, fiule? Unde vrei să pleci? Abia te-ai întors printre noi!

— Bărbatul ăsta, tată, nu numai că m-a scăpat de la moarte sigură, dar m-a dus la el acasă, unde m-a îngrijit ca pe un prieten drag. Dacă familia mea nu-i poate dărui ce cere, eu plec cu el, să-l slujesc mai departe prin norocul pe care i-l aduc!

— Rămîi cu noi, fiule, să ne înveseleşti inimile noastre singuratice şi bătrîne! se rugă şarpele-tată. Iar către tăietorul de lemne: uite, ţine desaga asta şi te du cu bine!

Omul se întoarse acasă, deschise desaga, găsi în ea o pungă pentru bani, un fluier şi un fes, o închise la loc şi o puse în dulap.

După o vreme, tăietorul de lemne se prăpădi, lăsîndu-şi nevasta şi fiul lipsiţi de stîlpul casei. Cum feciorul era vrednic ca şi tatăl său, îşi găsi iute de lucru la o prăvălie, unde se vindeau fel de fel de ţesături, şi în scurt timp izbuti să dobîndească deplina încredere a celor din jur.

— Mamă, spuse el într-o zi, coase-mi şi mie o pungă pentru bani, ca să am unde-mi ţine câştigul.

— N-am din ce să-ţi cos una nouă, băiatule, însă în traista pe care-o adusese taică-tău se află, pare-mi-se, şi o pungă pentru bani. De vrei, ţi-o dau ţie.

Feciorul luă punga şi puse în ea cei zece bănuţi, pe care-i avea în buzunar. Cînd, nu mult după aceea, deschise punga să-i dea mamei sale cu ce să facă faţă trebuinţelor casei, rămase înmărmurit: în loc de zece bănuţi, în pungă se aflau, cu vii luciri, zece lire de aur, nou-nouţe! Înţelese atunci că a scăpat de grija zilei de mîine. Nu spuse însă nimic, nimănui, şi îşi văzu mai departe de treburi.

Cam peste vreo săptămînă, negustorul la care lucra se pregătea să plece la Istanbul după marfă. Chemă la el pe băiat, îi spuse preţurile la toate ţesăturile cîte se aflau în prăvălie şi îl lăsă pe el să le vîndă.

Văzînd că vînzarea mergea greu, băiatul ieşi în pragul dughenei şi începu să strige în stînga şi în dreapta:

— Veniţi de luaţi marfă de la noi! Marfă ieftină şi bună cum nu s-a mai pomenit! Cu preţul unui cot se poate lua un balot întreg!

Cumpărătorii dădură buluc şi în numai cîteva ceasuri prăvălia aproape se goli de mărturi.

Vestea despre isprava tînărului cirac² ajunse, cu repeziciunea fulgerului, pînă la Istanbul, la negustorul cu pricina. Şi acesta, cît mai grabnic cu putinţă, îşi încărcă marfa cumpărată şi se întoarse glonţ la prăvălie. Aici, cele auzite i se adeveriră de cum păşi înăuntru: pe rafturi nu se mai afla nici un singur balot cu stofe.

— Ce-ai făcut, nenorocitule? strigă el. Ţi-ai bătut joc de încrederea pe care eu, ca un neghiob ce sînt, m-am zorit să ţi-o dau! O viaţă întreagă nici cu o muncă de rob, şi n-ai să fii în stare să-mi înapoiezi ce-ai prăpădit prin nechibzuinţa ta!

— Greşeşti, greşeşti nespus, stăpîne, îi luă vorba netulburat băiatul. Nu mă simt vinovat cu nimica faţă de tine. Dimpotrivă. Mai înainte de a te necăji atîta şi de a mă ocărî, deschide sertarul unde se ţin banii şi vezi ce-i înăuntru.

Spre uluirea negustorului, în sertar se înghesuiau nu bănuţi de aramă, ci lire de aur nou-nouţe. Ce se întîmplase? Băiatul vînduse într-adevăr neînchipuit de ieftin toată marfa, dar pusese fiecare bănuţ primit în punga sa fermecată şi numai după aceea băgase aur curat, în sertarul cu pricina. Negustorul nu mai contenea cu mulţumirile, iscodind în acelaşi timp cum de se putuseră petrece toate acestea.

Băiatul însă îşi ţinu gura ferecată. După ce îşi îndestulă mama cu tot ce-i trebuia pentru o vreme mai îndelungată, el părăsi nu numai dugheana, ci şi satul său, dornic a pleca în lume, ca să cunoască şi să înveţe toate cîte sînt în ea.

În colindările lui ajunse într-o ţară vestită prin frumuseţea fetei de padişah. Se zvonea că tînăra prinţesă e, pe cît de frumoasă, pe atît de trufaşă. Numai ca să-i vadă cineva un deget trebuia să verse mai întîi, în vistierie, pe numele ei, nu mai puţin de o liră de aur!

— Oare o fi într-adevăr prinţesa frumoasă precum se vorbeşte?! se întrebă tînărul nostru.

Se duse la sarai³ şi vorbi cu mai marele străjilor:

— Dacă eu vreau s-o văd pe fiica padişahului şi să stau chiar un piculeţ de vorbă cu ea, cîţi galbeni ar trebui să dau?

— O sută de lire de aur! sună răspunsul.

Feciorul nu stătu pe gînduri. Scoase din pungă galbenii ceruţi şi intră în sarai. Frumuseţea fetei de padişah întrecea chiar cea mai avîntată închipuire. În apropierea ei, tînărul rămase uluit, cu mintea înceţoşată. Frumoasa fată îl descusu cu meşteşug, ca să afle cărei minuni îi datorează el uşurinţa de a arunca cu galbeni în stînga şi în dreapta. Bătu apoi de trei ori din palmele-i micuţe şi parfumate şi roabe tăcute lunecară în încăpere, purtînd pe tipsii de aur băuturi reci şi aromate. Cum le bău, musafirul simţi că îl cuprinde o dulce toropeală. Se lăsă în voia ei şi… se trezi spre asfinţit zvîrlit ca o zdreanţă, în afara oraşului, pe cîmp. Scotoci înfrigurat în buzunar: punga dispăruse!

Neavînd încotro, se întoarse acasă, furios pe el însuşi.

Şi cum auzi că tocmai atunci e nevoie de un cioban pentru oile satului, se tocmi să le ciobănească el. Mînînd oile pe păşune, fi veni poftă să cînte din fluier.

— N-ai, cumva, rătăcit cine ştie pe unde vreun fluier? îşi întrebă el mamă, seara, întors acasă.

— În traista rămasă de la tatăl tău era, pare-mi-se, şi un fluier. Ţi-l aduc să-l iei.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, băiatul îşi prinse fluierul la brîu şi se duse cu oile la păscut. Cînd dădu de-o poiană cu iarbă grasă, se trase la umbra unui copac, puse fluierul la gură şi cum suflă o dată, se trezi dinainte cu un harap:

— Porunceşte, stăpîne!

— Ce să-ţi poruncesc?! se miră băiatul, luat pe neaşteptate.

— Porunceşte ce vrei, că asta mi-e treaba: să-ţi împlinesc ţie poruncile, oricare ar fi ele.

— De-i aşa, porneşte degrabă şi adu-mi pe frumoasa fată a padişahului.

Harapul se făcu nevăzut şi după numai două clipe — una pentru dus şi alta pentru întors — se întoarse cu fata cerută.

Cînd văzu de aproape atîta frumuseţe, mintea băiatului se înceţoşă din nou. Cum fata se arăta dornică să cunoască felul în care ajunsese la el, tînărul prinse a i se destăinui:

— Eu n-am avut numai un singur lucru fermecat. Pe lîngă pungă, mai am şi un fluier. Iată-l!

Atîta aştepta fata de padişah. Luă în mînă fluierul, zicînd că vrea să-l vadă mai bine şi numaidecît suflă în el. Harapul, ivit ca din pămînt, îi zise, supus:

— Porunceşte, stăpînă!

— Du-mă înapoi în saraiul tatălui meu şi lasă-l pe credulul ăsta aicea unde i-e locul!

Şi pînă să se dezmeticească feciorul, fata şi pierise, cu fluierul fermecat cu tot, iar el rămase să ciobănească mai departe, în sărăcie şi obidă.

Venise toamna şi vremea se răcise binişor.

— Mamă, spuse el într-o seară mamei sale, caută ceva să-mi pun pe cap, că a început să-mi fie frig pe cîmpuri.

— Ţine fesul ăsta din traista lui taică-tău, îi zise femeia.

Vrînd să-l încerce, băiatul şi-l puse pe cap.

— Unde-ai dispărut, fiule? se auzi glasul înspăimîntat al mamei.

— Aici sînt, mamă, nu mă vezi?

Numai cînd îşi scoase fesul, mama răsuflă uşurată:

— Bine că te văd din nou, fiule, că tare mă mai speriasem.

Aşa pricepu băiatul că fesu-i fermecat. De-l pui pe cap, te faci nevăzut şi poţi zbura, ca gîndul, oriunde, iar de-l iei de pe cap, eşti din nou un om în carne şi oase.

Tare bucuros, el îşi puse iarăşi fesul pe cap şi ajunse într-o clipită la sarai, lîngă frumoasa fiică a padişahului. Cînd îşi scoase fesul, fata scoase un ţipăt:

— Cum de-ai pătruns aici, printre atîtea străji?

— Nimic nu-i greu pentru mine cînd doresc să-ţi fiu pe-aproape, îi răspunse băiatul. Vezi fesul ăsta? Cu ajutorul lui fac minuni.

— Mărturisesc că nu-i chip să mă împotrivesc ţie, îl linguşi fata. Am să te iau de soţ şi gata. Dar, pînă una alta, dă-mi puţin fesul, să-l văd şi eu mai bine.

Cum luă fesul în mînă, fata începu să strige:

— Săriţi! Un străin în iatacul meu!

Străjile dădură năvală, îl prinseră pe nepoftit, îl ciomăgiră zdravăn şi îl aruncară afară, în colbul drumului, mai mult mort decît viu.

„Sînt un nerod, un om de nimic, care-şi merită soarta, îşi zise băiatul. Mai bine mă arunc în apă şi isprăvesc cu mine, că tot degeaba fac umbră pămîntului.“

Cum în apropiere se afla, la picioarele unei stînci, un rîu, feciorul se aruncă de sus în apele învolburate, cu gîndul să-şi curme aşa zilele. Se pomeni, însă, fără a fi păţit ceva, nu în apă, ci pe crengile unui cireş care-şi înălţa tulpina pe malul rîului. Cînd întinse mîna căutînd să se ridice, atinse nişte cireşe; atunci abia îşi dădu seama că-i este sete. Culese cîteva şi cum le mîncă, simţi o mîncărime cumplită în creştetul capului. Vrînd să se scarpine, se trezi cu două coarne de toată mîndreţea! Cu greu izbuti să coboare din pom, căci coarnele, rămuroase, se încurcau mereu în reţeaua deasă de crengi. Mergînd în neştire pe firul apei, văzu un alt pom încărcat cu mere. Culese unul şi cum muşcă din el, auzi un trosnet sec: la picioare îi căzuseră amîndouă coarnele, deodată.

— Aşa, care va să zică, îşi zise el. De mănînci poame din cireşul ăla, îţi cresc coarne, de mănînci din mărul ăsta, îţi cad. Soarta m-a ajutat să mă pot răzbuna pe frumoasa şi isteaţa, dar nu mai puţin trufaşa şi vicleana fată de padişah.

Se mînji pe faţă şi pe mîini cu noroi, îşi răscoli părul, îşi sfîşie straiele, culese cîteva cireşe şi se întoarse la saraiul abia părăsit.

— Cireşe, cireşe proaspete! începu el să strige.

Cum anotimpul cireşelor trecuse de mult, fata de padişah trimise o slujnică să-i cumpere degrabă toate cireşele. La masă, cînd se aduseră, pe o mică tipsie de aur, cireşele mari şi lucioase, tustrei mesenii — padişahul, soaţa şi fiica lui — le mîncară cu plăcere, bucuroşi că tîrziu, spre toamnă, s-au putut găsi asemenea trufandale. Cînd se priviră unii pe alţii, rămaseră îngroziţi: pe creştete aveau coarne din cele mari, rămuroase. Cîţi doftori, vraci şi babe cu faimă în tainele tămăduirii au existat în împărăţie au fost aduşi în grabă să scape saraiul de ruşinea nemaipomenită abătută asupra capetelor crăieşti. Zadarnic însă! Măreţe, rămuroasele coarne nu puteau fi clintite de pe cap.

Şi iată, cînd tot saraiul era în fierbere, cînd pe porţile lui înalte, altădată ferecate cu străşnicie, era un du-te-vino cum nu se mai pomenise vreodată, cînd sfatul dregătorilor se aduna şi se împrăştia, neputincios, de cîteva ori pe zi, un tînăr zdrenţăros, negru la faţă ca un harap, îşi făcu apariţia sub zidurile înalte, strigînd cît îl ţinea gura că el e în stare să scape feţele împărăteşti de urgie. Luat aproape pe sus de străji şi dus în sala divanului, unde-l aşteptau toţi cu înfrigurare, flăcăul scoase din sîn un măr:

— Acesta e leacul meu pentru slăvitul padişah!

Padişahul mîncă iute mărul şi coarnele. căzură pe lespezi, cu trosnet sec, ca retezate de o mînă nevăzută.

— Acesta e leacul pentru preavrednica soaţă a slăvitului padişah! zise tînărul, scoţînd din sîn un alt măr.

Sultana muşcă din măr cu nădejde şi coarnele ei căzură pe lespezi, cu trosnet sec, ca retezate de o mînă nevăzută.

— Acesta e leacul meu pentru frumoasa fiică a slăvitului padişah! mai grăi tînărul întinzînd alt măr. Fata isprăvi de mîncat mărul, dar nici un zgomot nu tulbură liniştea încordată a aşteptării.

Plînsete, văicăreli izbucniră deodată în sarai.

— Cum de pentru fiica mea leacul miraculos adus de tine n-are nici o putere?

— Înseamnă, slăvite padişah, că prinţesa are în stăpînirea ei un lucru care nu-i aparţine de drept.

— Aşa e, fiica mea? Ai tu asupra ta un astfel de lucru? Dacă ai, adu-l degrabă, să poţi scăpa şi tu de pacostea care ne-a lovit.

— Am o pungă pentru bani! grăi prinţesa şi aruncă ciudoasă punga la picioarele flăcăului.

Acesta o ridică de jos şi se scoase din sîn un alt măr pe care i-l întinse prinţesei. Dar zadarnic îl mîncă ea cu înghiţituri mari, căci coarnele de pe creştet se încăpăţînau să-i schimonosească preafrumosul chip.

— Ce înseamnă asta? Fiica mea va trebui să rămînă sluţită pe veci?! se văicărea padişahul.

— Înseamnă, prea slăvite, că prinţesa mai are încă în stăpînire lucruri care nu-i aparţin de drept.

Zorită să-şi recapete înfăţişarea-i de altă dată, fiica padişahului aruncă la picioarele băiatului fluierul şi fesul, deodată. El le luă fără grabă şi tot aşa mai scoase din sîn un măr pe care i-l întinse iarăşi. În liniştea încordată a aşteptării, coarnele căzură pe lespezi cu un trosnet sec, ca retezate de-o mînă nevăzută. Căci, ca să-şi atingă ţinta, flăcăul băgase în mijlocul primelor două mere, bucăţele din cireşele culese de pe malul rîului, bănuind că aşa merele nu vor mai avea putere. În schimb, la cel de-al treilea măr, nu mai umblase şi de aceea el o tămăduise pe prinţesă.

În marea bucurie care urmă vindecării tuturor capetelor crăieşti, cei din sarai uitară cu totul de binefăcătorul lor. Acesta atîta aştepta; îşi puse fesul pe cap şi se făcu nevăzut. În pragul casei sale, îşi scoase fesul şi, după ce sărută mîna mamei, duse la gură fluierul şi suflă o dată în el.

— Porunceşte, stăpîne! grăi harapul.

— Du-te la sarai şi adu-mi-o pe trufaşa fiică a padişahului! Cît ai clipi de două ori — o dată pentru dus şi o dată pentru întors — prinţesa fu lîngă băiat.

— Ce spui după toate cele petrecute, frumoasă fată? Ţi-ai dat seama, în sfîrşit, de stăruinţa dragostei mele faţă de tine şi de înfumurarea ta ce poate fi înfrîntă de un om obişnuit ca mine? Acuma te îndupleci să mă vrei de soţ?

— Din toată inima! sună limpede răspunsul fetei. Multe am învăţat despre viaţă de cînd ai ieşit în calea mea. Îţi făgăduiesc să-ţi fiu soţie de nădejde toate zilele ce le am trăit.

La auzul acestor vorbe, bucuria băiatului nu mai avu margini.

Se povesteşte prin bătrîni că, după nunta împărătească de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fiul tăietorului de lemne şi fiica de padişah avură parte de viaţă îndelungată, netulburată de nici o neînţelegere.

---

1. zimbil — coș împletit din papură sau din rogoz. ↩︎
2. cirac — discipol, elev, ucenic, învățăcel. ↩︎
3. serai — palat al sultanului sau al marilor demnitari turci. ↩︎