De mult de tot trăia într-un ținut îndepărtat, spre soare-răsare, un împletitor de nuiele. Trudea cu tragere de inimă la meşteşugul său şi izbutind să facă lucruri pe cît de frumoase, pe atît de trainice, dobîndise faimă şi trăia mulţumit, alături de nevasta şi de fiica sa.
Într-o zi, un paşă, trecînd călare, cu suita, pe lîngă o cişmea din drum, văzu o preafrumoasă fată umplîndu-şi ulciorul cu apă. Şi atît îi plăcu chipu-i ca scris, statura-i mlădie şi gingăşia mişcărilor ei, încît, cum era neînsurat, se gîndi să şi-o ia de soţie.
Puse oameni de aflară unde locuiește fiinţa rîvnită și îşi trimise acolo, degrabă, peţitoare.
— Paşa îţi face nemărginita cinste să-şi uite de rangul său în faţa frumuseţii fiicei tale şi să ţi-o ceară de soaţă, spuseră ele împletitorului de nuiele.
— Cinstea e mare, într-adevăr, răspunse acesta netulburat, iar despre paşă norodul vorbeşte numai de bine. Dar, mai înainte de a-mi da fata, vreau să știu: cel care vrea să-mi fie ginere cunoaște vreo meserie? Ar putea oare, la nevoie, să-și cîştige, așa ca mine, traiul prin truda mîinilor sale?
Se mirară peţitoarele.
— Ce gînduri îți vin în minte, omule! El e un pașă, nu pricepi! Un ditai dregătorul. Ce-i trebuie lui o meserie? E-un om bogat, de cuvîntul lui atîrnă viaţa unei mulțimi de oameni.
— Eu nu zic că nu-i așa, întări vorba iarăși tatăl fetei. Numai că eu nu dau doi bani pe-un bărbat ale cărui mîini nu-s bune de nici un meșteșug. Ginerele meu va trebui să ştie o meserie trudnică, cinstită.
Peţitoarele plecară, nu fără să ocărască pe încăpăţînatul părinte, şi spuseră totul pașei.
Cum acesta dorea mult s-o ia de soţie pe fata pe care o peţise, se îmbrăcă în straie de om nevoiaș și colindă pe la fel de fel de meșteșugari, cu gîndul să le înveţe meseria. Pînă la urmă, chibzuind că cel mai ușor lucru, ce se poate deprinde cel mai uite, este împletitul de nuiele și rogojini, intră cirac1 la un astfel de meşter și se apucă de lucru cu sîrg2. În scurt timp izbuti să devină el însuși meșter și atunci trimise din nou peţitoarele la împletitorul de nuiele, cu rugămintea să-i dea fata drept soaţă.
Aflînd cum stau lucrurile cu cel ce voia a-i fi ginere, acesta își dădu încuviințarea și nunta se făcu spre mulțumirea tuturora, deşi pașa nu putea uita, cu una cu două, jignirea adusă lui, unui dregător, de către un om de rînd.
Nu trecu mult și prin intrigi de sarai, tînărul pașă pierdu bunăvoința padișahului. Scos din înalta sa slujbă, bătu pe la multe uși, încercînd să dobîndească orice slujbă, cît de neînsemnată ar fi fost, dar nimeni nu îl asculta, de teamă să nu-și atragă prin aceasta, asupra sa, mînia padișahului. Cum odată cu slujba îşi pierduse şi întreaga avere, paşa ajunsese aproape muritor de foame. Atunci își aduse aminte că știe o meserie şi se apucă să muncească alături de socrul său, lăudînd acum, în sinea sa, bunul simţ şi dreapta judecată a acestuia. Astfel el își cîștigă traiul de fiece zi pentru el și familia lui şi vieţui mai departe, în tihnă, cu femeia pe care o iubea, bucurîndu-se de cinstirea celor din jur.