Într-o vreme îndepărtată, când umblau balaurii pe pământ, de-i întâlneau şi oamenii, a fost o femeie, poale lungi şi minte scurtă. Numele ei era Ţila.
Într-una din zile, luându-şi curmeiul1, porni în pădure după lemne. De şuie2 ce era, nu şi-l strânse frumuşel la subţioară, cum face toată lumea, ci-l tot târa pe jos. Şi târâş-grăpiş ea merse, până ce capătul curmeiului se prinse de un scaiete. Ţila, abraşa3, nu se gândi să-l descurce de acolo, ci îşi puse puterile cu spinul şi trage ea, ține spinul şi iar trage din nou ca o toantă, până ce-l scoase cu rădăcini cu tot. Când colo, ce descoperi? O comoară întreagă, numai galbeni de aur…
„Ei, îşi zise Ţila, până azi nu-mi văzură ochii potcoave galbene.“ Şi astfel îşi umplu poala cu ele, ca să le ducă acasă, spre a-şi potcovi porcii, că numai de ei făceau potcoave aşa de mititele. Zărind de departe pe bărbatul ei, prinse a-i striga şi a ţopăi:
— Bărbate, bărbate, ghici ce am în poală?
— Ce ai? o întrebă el.
— Ce să am, potcoave pentru porci.
Smintita de ea credea că sunt potcoave. Când desfăcu poala, strălucirea îi luă ochii, dar ca să nu se dea de gol prin vecini, fiindcă o cunoşteau cine-mi este, se prefăcu şi el a crede că sunt adevărate potcoave de porci şi le îndosi în casă, spre a potcovi râtanii. Apoi cu ea înainte alergă la spiniş, mai culese ce mai rămăsese şi, întorcându-se acasă, îngropă monedele în chelar4. Dar, pe când el le făcea nevăzute, Ţila se ițea pe la uşă şi află ascunzişul.
A doua zi, după ce plecă bărbatul ei la câmp, aude Ţila un olar, strigând:
— Schimbăm străchini, oale şi ulcioare, cu lână, călimări şi potcoave vechi!
Cum auzi, ea îşi zise: „N-ar vrea oare şi cu potcoave de porci?“ Şi fuga-fuguliţa prin chepeng5, intră în chelar şi poc, poc! cu un târnăcop, dezgropă galbenii, luă un pumn în poală, şi-i strigă olarului:
— Hei, olare, dai străchini pe potcoave de porci?
Acesta pricepu că-i minte scurtă, nu pierdu vremea, ci o întrebă dacă are multe la fel.
— Un chiup6 întreg, răspunse ea.
— Dacă mi-l aduci, ţi-oi da străchinile şi oalele şi ulcioarele toate.
Când auzi Ţila de una ca asta, bucurie mare: credea că-l potcoveşte pe olar. Repede făcu schimbul, dete galbenii, luă toate oalele şi înzorzonă casa cu ele.
Apoi ieşi pe prag să-şi aştepte bărbatul, să-i dea veste despre şoalda ce i-o jucase olarului. Cum îl zări, de departe începu:
— Bărbate, bărbate, ce-am făcut?!
Şi tot sărea şi țopăia de bezmetică ce era. Bărbatul păli dintr-o dată, temându-se de vreo ispravă, dar tot nu-şi închipui una ca asta.
Cum intră în casă şi dete un ocol cu ochii, ce să vadă? Străchini, oale, chiupuri, ulcioare fel de fel.
— De unde le-ai scormonit, bată-te să te bată!
— De unde puteau să fie? De la un olar: i-am dat potcoavele şi am luat oalele, ca să împodobesc casa.
— Vai de mine, ce mi-ai făcut!
Şi când o luă la palme, ea ţipa ca din gura şarpelui:
— Nu mă bate, că-ţi aduc alte potcoave, se milogea dânsa.
Şi la ce s-o mai bată şi la ce să-i mai scoată ochii? O lăsă în plata domnului. Ce-i făcut, e făcut. Dar el se mâhnise aşa de tare, de-i pierise pofta de mâncare.
Într-una din zile, când Ţila se prăjea la soare în ogradă, că de nici o treabă nu era în stare, trecură pe lângă casa lor cămile împărăteşti încărcate cu comori. O cămilă mai greu împovărată şchiopăta şi rămase mai în urmă. Ţila o trase de căpăstru şi se furişă cu ea în grajd. Cum era în amurg, nici nu o luă în seamă careva.
Pică atunci şi bărbatul întors de la câmp. Sări la el Ţila să-i dea de ştire că ce a găsit ea n-a mai găsit nimenea. Bărbatul, cum era prea chibzuit, bănui că iar i-a adus vreo comoară. Când văzu cămila, nu întârzie să descarce pungile de bani de pe ea şi să-i dea drumul.
Apoi trimise pe Ţila după apă şi până la întoarcerea ei ascunse toată averea în fundul pământului, de nici naiba să nu-i dea de urmă.
A doua zi nu mai plecă la câmp. Îi era frică de vreun pocinog al femeii.
Dar şi împăratul năimi7 a doua zi un telal8 pentru cămila prădată, juruind jumătate din galbeni celui care va da în vileag pe hoţ.
Când telalul ajunse pe uliţa lor, bărbatul o ascunse pe Ţila sub o albie şi o ciocănea la cap cu o tingire ca să nu audă porunca împărătească.
— Tacă-ţi gura, Ţila, îi striga el, că vin ciorile şi-ţi scot ochii!
Dar până la urmă, cum făcu şi cum drese Ţila, că tot fugi de sub albie şi se înţelese cu crainicul că ea va da la iveală hoţul. Astfel, fură aduşi pe nepusă masă şi ea, şi bărbatul ei la palat.
— Măi, oameni buni, nu vă puneţi cu femeia mea, că-i o trăsnită, zbiera soţul.
Dar nimeni nu-l auzea. Spre norocul lui, judecătorul, care trebuia să-i judece, suferea de un ochi şi era legat.
O întrebă judecătorul:
— Măi femeie, ce comoară ai găsit tu?
— Cum ce comoară? Un balaur plin cu potcoave de porci.
„Ţicnită mai e“, gândi în sinea lui judecătorul.
— Şi când s-a întâmplat asta?
— Când veniră ciorile de ţi-au ciugulit ochiul!
Şi dădu un bobârnac în ochiul bun al judecătorului, de-i scăpărară numai stele verzi.
— Nu v-am spus că e trăsnită? făcu bărbatul.
Se încredinţară de asta cu toţii şi le dădură drumul.
Numai aşa rămaseră ei cu pungile doldora de bani.
- curmei — bucată, capăt de funie sau de frânghie, întrebuințate pentru a lega ceva sau pentru a priponi vitele; funie de calitate proastă (făcută din coajă de tei sau de răchită). ↩︎
- șui — nătâng, zănatic, țicnit. ↩︎
- abraş — (despre acțiunile omului) fără niciun rezultat. ↩︎
- chelar — pivniță. ↩︎
- chepeng — ușă sau capac orizontal sau ușor înclinat, cu care se închide intrarea într-o pivniță. ↩︎
- chiup — vas mare de lut ars, în formă de amforă, folosit pentru păstrarea untdelemnului, a murăturilor etc. ↩︎
- năimi — a (se) angaja, a (se) tocmi pentru o muncă plătită. ↩︎
- telal — negustor ambulant (de haine vechi). ↩︎