A fost odată, ca niciodată, un unchiaş; şi ăst unchiaş a fost având un fecior, care după ce era frumos d-o minune, apoi era şi năzdrăvan.

Într-o zi, când sta acasă pe prispă, de se odihnea, numai pomeneşte unchiaşul cu fecioru-său că aduce doi bivoli albi şi-i zice să îngrijească bine de ei şi să le dea de mâncare apă la vreme, că el are să plece departe şi-o să lipsească mult; iar cât o lipsi el, ei îl vor îndestula din toate. Apoi trase basmaua de la brâu şi i-o dădu, spunându-i s-o ţie atârnată în cui; şi de-o vedea vrodată că curge trei picături de sânge din ea, să ştie că or mort e, or in primejdie de moarte.

Când auzi bietul bătrân că fiu-său vrea să plece şi că-i vorbeşte de primejdii şi de moarte, îl podidi un plâns ş-o jale de-de-de… plângea şi jelea şi firea prin preajma lui. Apoi printre oftaturi începu a se ruga de el:

— Măi Dane, măi, — că Dan îl chema pe băiat — cum să pleci tu, taică, să mă laşi pe mine singur, bătrân şi neputincios cum sunt… Dacă mi-o veni ceasu morţii, ş-oi muri ca un câine acilea, că tu ştii bine că rude n-avem; vecinu… de!… ca vecinu, ce-i pasă lui de tine? or măcar şi de n-oi muri, viaţă mai duc eu, gândindu-mă mereu c-ăi fi în primejdie de moarte? Rămâi acilea, măi… rămâi, flăcăiaşul taichii, rămâi să fiu şi eu barim vesel pân-oi închide ochii, ş-apoi te-i tot duce c-a ta o fi lumea d-acolea-ncolo.

— De rămas nu rămâi, taică, nici c-un preţ, că nu poci; da de primejdie să nu-ţi fie aşa teamă, că ştii bine că sunt năzdrăvan şi nu mi-o fi greu s-o ocolesc, da, de! dacă s-o întâmpla d-oi păţi ceva, şi-i vedea picând sânge din basma, să te duci să le spui bivolilor şi să le dai drumul, că vin ei de mă scapă.

Dac-a văzut unchiaşul că rost să-l înduplece nu e, a zis şi el:

— Bine, taică, du-te dar; da să-ţi dau eu armele mele din tinereţe, ale de mi le-a dat zâna de-ţi spuneam eu că se-ndrăgostise cu mine, că sunt vrăjite şi poate ţi-or sluji şi ele la ceva.

Şi se duse unchiaşul şi scoase armele de unde le-avea pitite, şi le dădu lui Dan, care plecă după ce-şi luă ziua bună şi-i sărută mâinile ca unui părinte.

Pasămite Dan auzise că împăratu ţinutului ăla vrea să-şi mărite fata, căreia îi dădea de zestre avuţie nenumărată şi se prindea că după ce-o muri, ginere-său să moştenească scaunul împărăţiei, că el urmaş de parte bărbătească n-avea. Da hotărâse să n-o dea după nimeni, până nu s-o găsi unu care să fie aşa de viteaz şi de vrednic, să-i dovedească pe toţi ăilalţi cari or mai veni s-o ceară.

Porni Dan spre curtea împărătească, şi merse, şi merse… pân-ajunse; dacă ajunse aşteptă acolea până-i dovedi unu pe toţi ăilalţi cari veniseră cu gândul să ia pe fata împăratului, şi se luă la luptă cu el; dar n-avu mult de furcă, că cu armele lui vrăjite numai îl atinse o dată pe protivnic şi-l doborî la pământ.

Acum prinsoarea fiind că ăl de-o dovedi pe toţi să ia fata de nevastă, şi împăratul, cum se săvârşi lupta, chemă pe Dan la dânsul, îl sărută părinteşte pe frunte şi-l făcu cunoscut fetii, apoi a doua zi se făcu nunta; iar după nuntă se aşezară pe chef, ş-o ţinură:

Şapte zile şi şapte nopţi,
Cum se cade să facă-mpăraţii toţi.

Pân-acilea, toate merseră bine; şi d-acolea încolo poate că ar fi mers şi mai bine, de nu s-ar fi întâmplat să iubească fata împăratului pe altul. Cât era Dan de frumos, degeaba!…. tot p-ăla îl plăcea, că de! aşa e, pe cine pune rumânu ochii întâi ăla e ce e. Ce să facă? ce să dreagă? cum s-o scoaţă la căpătâi? că rost să facă dragoste cu altul, pe câtă vreme avea bărbat, lasă că era anevoie, dar era şi fără gust, că de-ar fi zbârnâit o muscă în casă: „aoleo bărbatu!”, că de s-ar fi trântit vro uşe de vânt: „aoleo, ascunde-te că vine!” Apoi viaţă mai era aia?… Ia să-l răpui eu mai bine, s-a gândit fata împăratului şi se hotărî să-şi îndeplinească gândul. Da în ce chip? că de armele ale vrăjite nu se dezlipea, şi cu el lângă dânsul nu era chip să facă ceva.

— Să-mi bag ibovnicu slugă, se hotărî fata împăratului, şi cum oi găsi prilej, să pui mâna pe arme, să i le ascunz, apoi să-l omorâm.

Aşa şi făcu; şi într-o seară, când se pregăteau să se culce, ca toţi pământenii, îi zise lui Dan fata împăratului:

— Ci ca mai scoate ale arme după tine, că dor n-or veni hoţii să te omoare, ce dracu!… Eu nu poci să mă mişc şi eu niţel în somn, că mă-nghioldesc, când în spate, când în piept.

Dan: — „nu că nu se poate!“ Nevasta că: „dacă mă iubeşti, Dane, atâta lucru-ţi cer şi eu, şi nici p-ăsta nu vrei să mi-l faci, că mă supăr, că drăguţă, că iubitule, c-aşa, că dincolo”… zăpăci pe bietul rumân cu vorba şi cu mângâielile şi-l făcu să se despartă de arme. D-acilea încolo s-a isprăvit, că nici n-a apucat s-adoarmă bine şi s-a şi coborât jos din pat fata împăratului, le-a luat frumos de le-a încuiat într-o odaie, ş-apoi a chemat ibovnicul, şi l-au tăiat pe bietul Dan ciopârţi-ciopârţi; apoi i-au dus bucăţelele de le-au îngropat.

Acasă la unchiaş, la tata lui Dan, a picurat sânge din basma, şi unchiaşul, când a văzut aşa, n-a mai stat să se bocească, ci a dat fuga cât l-au lăsat şi pe el bătrâneţele şi a scos căpestrele bivolilor din cap, şi le-a zis:

— Alergaţi, bivolaşii moşului, că Dan e-n primejdie de moarte. Şi taman după ce au plecat tot în fugă, a dat şi el drumul lacrimelor, care îl podideau de nu se mai putea ţine, şi a plâns, şi a plâns… cum plânge părintele iubitor când îşi ştie copilul la pieire.

Bivolii, năzdrăvani cum erau — că năzdrăvani erau — s-au dus glonţ, taman la locul unde era Dan îngropat, şi cum au ajuns, cum au început a săpa şi cu coarnele şi cu copitele, până scoaseră toate bucăţelele; apoi le aşezară bucăţică lângă bucăţică, suflară unu d-o parte, ş-altu de alta, şi-l dădură om la loc, cum îl făcuse mă-sa.

Cum se văzu Dan sculat, teafăr şi sănătos, se hotărî să-şi izbândească şi el pe făţarnica de nevastă-sa şi pe ibovnicul ei.

Porunci bivolilor să se facă doi uncheşi bătrâni de tot, cu bărbile albe colilie şi lungi până-n pământ, şi le spuse că el are să se facă un armăsar minunat, cum nu s-a mai pomenit pe faţa pământului de frumos. Să se ducă cu el la un bâlci, care se făcea în împărăţia lui socru-său şi la care ştia că venea lumea de pe lume, ca să vază şi să cumpere mărfurile şi vitele scoase în vânzare, şi să nu-i vânză decât ălui de s-o învoi să dea pe el o baniţă de galbeni împărăteşti, căci avea el în ştire că altu n-o da atât p-un cal, dar ibovnicul nevesti-si, da.

Făcură uncheşii cum îi învăţară Dan, şi intrară în bâlci ţinându-l unul de căpăstru dintr-o parte, iar altul dintr-alta. S-a strâns lumea împrejurul lor când i-a văzut, de gândeai că ce e aia! Şi toţi întrebau cât cer unchieşii pe armăsar, dar nici unuia nu-i dădea mâna să-l cumpere. Până iacă unul — ăsta era ibovnicul.

— Ce cereţi pe armăsaru-ăsta, unchieşilor? întrebă el.

— O baniţă de galbeni împărăteşti, cocoane, să ne dai, da să-ţi dăm un cal… halal de el!

Că: „să ţi-o dau pe jumătate… că pe trei sferturi”, dădu una întreagă şi luă armăsarul.

Când ajunse cu el acasă şi-l arătă nevesti-si, ea cum îl văzu, îl cunoscu după ochi, şi-i spuse:

— N-ai cumpărat armăsar, ci moarte… Ăsta e Dan, îl cunosc după ochi.

— E, păi, dar ce să facem? întrebă bietul ibovnic spăimântat.

— Du-l la grajd şi pune să-l păzească bine, ş-apoi vino-ncoa să vedem ce e de făcut. Şi se învoiră să-l arză. Dar năzdrăvanul nostru vorbi c-o mătuşe — care cernea nişte orz în grajd, şi care, când îl auzi grăind ca omul, începu a se închina de ai fi gândit c-a văzut chiar pe dracu —, vorbi să vie şi ea lângă rugul pe care l-o arde pe el, ca să se uite, şi cum o vedea că sare o scânteie în poala ei, s-o ia, şi fuga să se ducă s-o arunce în gârlă, c-apoi îi dă avuţii să stea boiereşte şi să nu mai ştie ce e munca, cât o trăi-o Dumnezeu.

A doua zi, unde puse nevasta lui Dan cu ibovnicul de cărară o sută de care de lemne şi ridicară un rug mare, mare!… Apoi urcară armăsarul d-asupra, şi dădură foc lemnelor.

Ce pară s-a ridicat în sus! Gândeai că s-o aprinde cerul, aşa se urca în văzduh; iar lemnele trosneau şi pocneau de te asurzeau. Baba şi ea printre lume p-acolea, cum îi sări scânteia în poală, fuga la gârlă ş-o aruncă; şi cum o aruncă se făcu din ea un răţoi cu totul şi cu totul de aur, şi cu ochii de piatră nestemată.

Peste două-trei zile, se plimba fata împăratului cu ibovnicul pe marginea gârlei. Plimbându-se ei, iacă, nu ştiu cum îşi aruncară ochii pe gârlă şi văzură răţoiul.

— Aoleu, ia te uită, ce frumos răţoi! grăi fata împăratului. Ai să vedem nu l-om putea prinde, că uite ce aproape e de margine. Şi se luară după el. Răţoiul cât colea, lângă ei, doar mâna nu se lăsa să puie pe el, până când văzând aşa, fata împăratului îşi sfătui ibovnicul să-şi scoată armele după el, să-i fie mai uşor, c-acum n-are de cine să se mai teamă. Dânsul ascultă şi le lăsă jos, apoi se luă după răţoi; dar răţoiul ce făcu, cum se învârti… odată se repezi afară din apă, se făcu om la loc şi puse mâna pe arme. Apoi îi luă de gât p-amândoi, îi ucise şi îi aruncă în gârlă.

Iar după aia se întoarse acasă la tat-său, care era sănătos voinic, şi rămase acolea spre bucuria lui; apoi mai târziu se însură c-o fată, ţărancă ca el, ş-au trăit multă vreme, până la adânci bătrâneţe, în fericire şi linişte.

Iar eu venii călare p-un cocoş
Ca să nu viu pe jos
Şi vă spusei o poveste
Care a fost, da nu mai este.

Povestit de moş Panait Andrei Mocanu, de fel din salul Gura Şuţilor, şi cioban în Chirculeşti, plasa Câlniştea, judeţul Vlaşca.