Doi prieteni se întîlnesc; după ce-şi dară bună ziua:
— Ia spune-mi, nenişorule, zise unul din ei, cum o duci tu cu femeia?
— Foarte bine, răspunse el; în ziua cununiei chiar, cum am venit acasă, am luat un scaun, care mi se părea că-mi stă în cale, şi l-am trîntit aşa de tare, încît s-a făcut ţăndări. Femeia mea, crezînd că sunt un năbădăios, îmblă pe lîngă mine ca pe lîngă o bubă coaptă. Eu, din parte-mi, nu i-am zis pînă azi nici dă-te mai încolo.
— A mea m-a prostit de tot. N-am zi albă din pricina ei. O să încerc să fac şi eu ca tine.
După ce ajunse acasă, se face a fi supărat, şi unde pune mîna pe un scaun, care zicea că-i stă în cale şi-l trînteşte, de nu se mai alege nimic de dînsul, apoi se răsti la femeia sa, zicîndu-i că nu îngrijeşte să fie lucrurile puse la locul lor.
— Tîrziu te-ai deşteptat, bărbăţele; acum eşti cu iabaşaua1 de nas, îi răspunse femeia.
- iavașa — instrument în formă de clește sau de laț, folosit pentru stăpânirea animalelor, prin strângerea buzei superioare sau urechii, când sunt supuse la anumite tratamente dureroase. ↩︎