Un ţigan, auzind că ban la ban trage, ce se gîndi el, ce plănui, că numai iacă îşi dezleagă chimirul. Şi, scoţînd o para, o legă cu o aţişoară şi se duse la vistierie.

Rîzînd, ţiganul zicea: „„Dacă o fi adevărată zicătura, apoi are să mi se umple chimirul de bani“.”

Atunci îşi aruncă paraua pe fereastră în vistierie şi tot o sălta, trăgînd de aţişoară cu o mînă, iară cu cealaltă îşi ţinea chimirul şi se aţinea ca orice va cădea din vistierie să cadă în chimir. Din gură nu înceta a zice:

– — Ban la ban trage.

Trăgînd mereu de aţă şi slăbind-o ca să se lase banul în vistierie, osteni. Şi fără a băga de seamă că aţa se rosese, trage mai cu mânie de vreo două, trei ori. Cînd odată se văzu că rămase cu un crîmpei de aţă în mînă. Ce era? Iaca se rupsese aţa şi paraua căzuse în vistierie.

Atunci ţiganul stătu şi cugetă: „„Adevărat, banul la ban trage; adică cei mai puţini la cei mai mulţi; vezi asta nu mi-a venit în gînd, pînă n-am văzut-o cu ochii.”